Articolul are imagini și descrieri grafice, dintre care unele ating teme ce țin violența sexuală.
Dacă preferi să asculți acest material, ai la final versiunea audio, generată cu AI.
Totul a început cu două poze peste care am dat acum vreo doi ani. Una era cu prima pagină dintr-o ediție a ziarului nouăzecist Prostituția și promitea articole precum „Confesiunea sadică: Un sclav pentru liniștea vulvei” sau „Melancolia Genitală, Urletul Ejaculării”. Alături erau fotografia unei femei blonde cu picioarele desfăcute, posibil peste capul unei alte femei, brunetă (cine a făcut poza a așezat pudic un post it peste imagine, așa că e greu de zis) și caricatura unui cowboy care ține în mână un lasou luuuung, cu cap de penis, ce-i iese din pantaloni. Artă foarte subtilă. A doua era o copertă a revistei Infractoarea Mov, anul 1995: „L-a lecuit de viciul beției ucigându-l”, „Lori își compară vaginul cu turnul Babel” sau „Respir făcând sex și transpir mestecându-l”. În imagini, o doamnă la costum cuminte rămâne, pe rând, fără sacou, cămașă, sutien, fustă și chiloți. Tot subtil.
Am râs mult în redacție și ne-am dat seama că o astfel de presă pare greu de crezut azi, când sexul explicit s-a retras din ziare și reviste și s-a dezlănțuit pe nenumărate canale ale internetului. Am decis să facem un colaj cu astfel de artefacte ale presei anilor ‘90-2000, ca să înțelegem mai bine acel teritoriu sălbatic și uitat al presei românești proaspăt ieșite din comunism și cum erau reprezentate acolo femeile. Sunt născută în ’94, destul cât să-mi amintesc chioșcurile de la care-ți puteai cumpăra o gamă foarte variată de reviste cu femei dezbrăcate. În memoria mea sunt însă numere din Playboy și Hustler, nu din Infractoarea – un săptămânal azi obscur, dar care ani de zile a circulat în sute de mii de exemplare, poate cel mai bun exemplu al senzaționalismului nebun din presa post ’89. Azi, deși există multe derapaje media, discursuri misogine și hipersexualizare, titlurile din publicațiile de presă rămase sunt mai puțin aventuroase, lipsite de vulve și ejaculări.
Un moment istoric în care puteai găsi astfel de publicații la orice tarabă din orice orășel pare de-a dreptul exotic. Așa că am pornit pe urmele Infractoarei, într-o documentare la care mă așteptam să fie amuzantă și cringe pe alocuri, dar care s-a dovedit un exercițiu de istorie, foarte confuză uneori, a unui capitol irepetabil din presa românească. A fost și o ocazie personală de meditat asupra reprezentărilor extreme ale femeilor, natura prăpăstioasă a umorului și moștenirea unor ani pe care nu mi-i amintesc direct, dar care m-au modelat.
Cine e Infractoarea
O fi având Prostituția coperta mai promițătoare (în umila mea opinie), dar n-a avut succesul Infractoarei, care circula în tiraje de sute de mii de exemplare și a supraviețuit câțiva ani buni. Din 1994 până la finalul anilor ’90, revista a apărut săptămânal la tarabele și chioșcurile de presă din toată România.
Și oricum, coperta pe care am descris-o la început nu e, de fapt, reprezentativă pentru Infractoarea.
Răsfoiesc numărul 31, din septembrie 1994. Numele „Infractoarea” e flancat de subtitlul „În exclusivitate pentru femei/ Only for women, Săptămânal de sex opus” și de un motto: „Codul Penal nu este în mod obligatoriu de genul masculin”, atribuit lui Lenin. O femeie în lenjerie intimă, cu spatele arcuit, acoperă aproape trei sferturi din pagina A3 de ziar. Poartă colier alb, mânuși, ciorapi cu portjartier, chiloți, toate negre, și are sânii complet la vedere. Se uită în ochii cititorului și are buzele întredeschise – clasica expresie din revistele pornografice. E însoțită de trei mici caricaturi, iar gluma din cea mai explicită e că un bărbat face sex cu mai multe păpuși gonflabile, sub pretextul că ar vrea să cumpere una. Coloana de lângă femeia dezbracată titrează: „Inspirat de visul erotic, și-a violat soacra”, „Miloasă ajută o bătrână… să treacă pe lumea cealaltă”. De lângă femeia seducătoare, tot pe prima pagină, te fixează capul desprins de corpul unui om pe niște șine de tren. Are ochii întredeschiși și gura larg deschisă. Chiar dacă fotografia e alb-negru, e imposibil să nu vezi sângele. Între el și tocurile femeii, o încurajare scrisă cu litere mari, mov: „Zâmbește! Mâine va fi mai rău.”
Prima pagină nu face decât să anunțe această combinație nebună de sex, umor, violență, haos și cinism care o regăsești din plin în interior. Poți să citești în numărul ăsta despre o mamă de „proporții elefantine”, cu „[urechile] cât clătitele”, care și-a bătut copilul cu fierul de călcat. Ai chiar și o poză cu fața desfigurată a copilului. Mai avem o poveste despre omor la băutură, care începe cu o glumă despre moldoveni, un articol despre o femeie care s-a trezit cu cadou neobișnuit de ziua ei, de la iubitul ei bețiv („în loc de Chanel, un topor în cap”), povestea unei „băbuțe” violate de un bărbat cu o strategie „nu prea isteață, dar eficientă” sau, pentru un pic de rasism, povestea unei femei ucise de partenerul ei care „pe lângă că era ț*gan, mai era și urât.”
Am citit mai multe reviste dintre 1994 și 1997 și majoritatea articolelor se învârt în aceeași schemă: povestea unui viol sau a unei crime (puncte bonus dacă le are pe amândouă), incest, pedofilie, violență, escrocherie, toate pe un ton de atenționare, dar și supersexualizare, cu un umor bizar, care uneori te și amuză, dar mereu te neliniștește, pentru că nu sunt tocmai lucruri de glumit. Un fel de Acces Direct, plus Știrile de la ora 5, plus Playboy, totul pe hârtie de ziar. Pe măsură ce citeam, aveam tot mai multe întrebări, de la cele practice – Cum puteai să publici așa ceva? Erau poveștile astea măcar adevărate? Cine le scria? – la cele filosofice – De ce ai citi așa ceva? Ce spune revista asta despre cum ne uităm la femei și la societate? Am sfârșit cu întrebările personale – Eu cum mă uit la revista asta? O iau prea mult în serios? Prea puțin?
Un Infractor și mai multe Infractoare
Acum e posibil să ai tu o întrebare care să sune cam așa: Doar, Oana, la începutul articolului ai spus că ai văzut o copertă Infractoarea Mov, și mai sus povestești de o copertă Infractoarea. Care-i faza?
Ei bine, ca multe din lucrurile din anii ’90, răspunsul e complicat, confuz și măcar parțial pe vecie acoperit de mister.
„Săptămânalul despre sex, fără prejudecăți și falsă pudoare”, așa cum se intitulează Infractoarea, a apărut în 1994. Cei din redacția Infractoarea nu semnau cu numele adevărate și, la mai bine de 20 de ani de la ultimul număr, e greu să afli cine ce a publicat, de fapt, în paginile sale. Am reușit până la urmă să dau peste o parte dintre cei care au adus pe lume acest fenomen.
Pentru a-i înțelege povestea, trebuie să ne întoarcem un pic în timp. În 1991 apărea Infractorul, „un săptămânal care ajunge la locul faptei o dată cu poliția”, înființat de ziaristul și omul de afaceri Mihai Cârciog. Cu titluri precum „Un viol cu incinerare”, ori „Dragoste fulgerătoare sau crimă prin imprudență”, săptămânalul promitea povești senzaționale despre crime și infracțiuni rezolvate de polițiștii români. Radu Caranfil și Valentin Neagu, amândoi jurnaliști în anii ’90 (Neagu a lucrat la Libertatea, ziar unde a fost și redactor șef adjunct), spun că redacția Infractorul avea o relație apropiată cu Poliția, sursa principală a articolelor. Săptămânalul, un fel de true crime local, a fost un adevărat succes, și ambii jurnaliști menționează tiraje legendare, de câte un milion de exemplare. Pentru comparație, în 2024, cel mai mare tiraj pentru un săptămânal tipărit din România, care nu este revista unui hipermarket sau supliment gratuit, a fost cel al TVMania, revistă cu știri despre vedete, filme și ghidul programului tv, cu puțin peste 30.000 de exemplare. Dacă chiar a ajuns Infractorul la un milion nu mai pot verifica azi, dar cert e că în 2007 Cârciog spunea că a făcut destui bani din acea revistă să pună bazele Evenimentului Zilei.
Jurnalistului Radu Caranfil povestește că o parte din redacția Infractorul ar fi fondat Infractoarea, sub conducerea lui Adrian (Bebe) Moraru, „un băiat extrem de întreprinzător” și fost corector al ziarului Libertatea. Infractoarea a păstrat ingredientul principal al publicației-mamă – true crime, dar cu un supliment de femei dezbrăcate. În povestea lui Caranfil, în prezent jurnalist la Puterea, schisma ar fi pornit de la bani, pentru că Moraru nu-și plătea colaboratorii. „Oamenii i-au livrat materiale în continuare pentru vreo două numere. Dar el tot amâna să le dea banii până când băieții s-au prins: Domne’, ceva nu e în regulă.”
Cristina Topolski, fostă angajată în redacția Infractoarea și la acel moment soția scriitorului Denis Dinulescu, pe atunci parte din Infractoarea și mai târziu unul dintre fondatorii Academiei Cațavencu, despărțirea ar fi avut legătură și cu diferențe creative. „Oamenii au venit cu idei. Moraru n-a vrut să le pună în aplicare. Au început discuții.”
S-a căutat un finanțator, găsit în persoana lui Sandu Hociotă, care avea o firmă de IT, „foarte puternică la vremea respectivă (...)”, povestește Caranfil. „Nu vă mai zic, firma a investit mult. Aveam computer Macintosh, imprimantă full color. Noi scoteam [Infractoarea Mov] chiar la cele mai bune condiții, în timp ce Infractoarea apărea pe hârtie igienică”, adaugă jurnalistul.
Și astfel s-a născut Infractoarea Mov, sub conducerea lui Denis Dinulescu, apoi a lui Radu Caranfil. O vreme, publicațiile au avut același nume, până când s-a adăugat „movul”, fiindcă era nevoie de minim trei litere diferență pentru înregistrarea la OSIM. „Și atunci cineva a hotărât să fie ori roz, ori mov. Am zis totuși să fie mov, că e mai provocator”, spune Caranfil. Movul, povestește el, era și o trimitere la expresia din epocă potrivit căreia, dacă ceva era interesant, „trebuia neapărat să aibă și o dungă mov.” (După cum ne spune și bancul acesta din epocă.) Momentul bizar în care la tarabă existau două reviste cu același nume a fost surprins și în presa vremii. În 1994 Tineretul Liber scria despre „scandalul din lumea presei” și despre cum cititori au de ales între două Infractoare și un Infractor.
De altfel, ziarele din arhivă și folclorul urban spun că cititorii ar fi putut la un moment dat să aleagă și Infractorul de ambele sexe. Eu n-am putut să găsesc vreun exemplar al acestei reviste, așa că am întrebat-o pe Cristina Topolski, care mi-a spus că totul e posibil. „Lumea bătea câmpii cu grație în epocă. Dacă vedeau că ceva are succes, imediat ideile erau preluate și se făceau copiuțe, dubluri de idei.”
„Nu se punea problema: vai, să nu vorbim, vai, feminism”
Cert este că da, au existat și Infractoarea și Infractoarea Mov, și amândouă urmau aceeași rețetă. „Trebuia să fie ceva legat de o agresiune sexuală, de regulă. Sau, hai să zicem, un jaf ingenios, niște metode total neașteptate și, așa, o escrocherie sentimentală,” explică Radu Caranfil, care înainte să lucreze la Infractoarea Mov fusese redactor la Tinerama. „E un mod de-a scrie, un fel de literatură, aplicat, însă, pe scurt, la nivelul unei file jumătate A4. Nu e mare șmecherie când te pricepi. Nu e o rețetă scrisă pentru asta. Este un fler, de a confabula plecând de la câteva elemente.”
Totul venea la pachet cu fotografii cu femei, mai mult sau mai puțin îmbrăcate, fotografii care, înainte de internet, trebuiau scanate din alte reviste, proaspăt apărute pe piața românească. „Nu aveai cum să iei fotografii direct, decât decupaje din reviste care se scanau. Se făceau colaje”, spune Cristina Topolski, care se ocupa de partea grafică.
Am întrebat-o cum era pentru ea, ca femeie, munca la o astfel de revistă. „Lucrurile nu se vedeau în felul ăsta. Eu, ca femeie, nu aveam nicio legătură. Eu eram altcineva, făceam un job acolo. Nu ținea de viziunea mea de viață. Nu se punea problema: vai, să nu vorbim, vai, feminism. Nici nu se pomenea așa ceva.”
Și rețeta a avut succes. Timp de luni bune, Infractoarea Mov ar fi avut tiraj de 800.000 de exemplare. „Gândiți-vă un pic, nu era rău deloc pentru 250 de lei bucata”, spune Caranfil. Chiar dacă aveau probleme cu distribuția și Infractoarea Mov ajungea greu în țară, exista cerere și nu li se returna prea mult din tiraj. Colaboratorii era plătiți la articol, cu sume bune pentru acea vreme. Ca redactor șef, Caranfil își amintește că câștiga bine, chiar cât să rămână cu „destul de mulți bani de la o lună la alta”.
Cât despre redacția Infractoarea Mov, amintirile diferă. Caranfil zice că era „o clădire mică, cochetă, bine aranjată. O redacție drăguță, într-un subsol bine amenajat. Tot ce trebuia acolo.” În amintirile lui Luca Dinulescu, fiul primului redactor șef al revistei, care a și lucrat timp de o lună acolo, lucrurile nu stau deloc așa. „Arăta absolut horror. Îmi aduc aminte biroul. Nu știu dacă era plin de fum, dar, oricum, ceva absolut sordid, cu o tanti cu pulover din material de perdea pe ea. Te uiți la un film de-al lui Puiu de acum 15 ani și cam pe-acolo e.”
Și mai era ceva ce a atras atenția cititorilor: rubrica de matrimoniale și Gabriela, personajul inventat de scriitorul Denis Dinulescu. Gabriela era „o doamnă bine”, care răspundea la întrebările și mesajele cititorilor. Ca să înțelegi puțin vibe-ul corespondenței, în 1996 un cititor întreba dacă „onanismul” duce la creșterea penisului și apoi povestea cum „are poze cu Madonna și alte curviștine din America”, în fața cărora se masturbează „fără rușine”, chiar dacă ele câștigă mii de dolari și el nici 250.000 de lei pe lună. Răspunsul Gabrielei: „Nu știm. Practicați în continuare ce practicați și spuneți-ne și nouă”. Gabriela a rămas la Infractoarea, dar rubrica de matrimoniale din Infractoarea Mov pare să fi avut mai mult succes. Atât de mult, că redacția s-a trezit cu saci de scrisori, iar mai târziu chiar și cu invitații la nunți răsărite din această rubrică. „Uite că am făcut niște oameni să se adune împreună. Sper că au ieșit niște familii bune dintr-o revistă dedicată crimei organizate”, spune Caranfil.
Și Infractoarea, la început, și mai apoi Infractoarea Mov au beneficiat de umorul lui Denis Dinulescu. Scriitorul, care a încetat din viață în 2024, rămâne cunoscut ca dramaturg și unul dintre scenariștii filmului Poveste de cartier, mai degrabă decât ca redactor șef al săptămânalului „pentru femei”. Dar, după cum vede lucrurile fiul său, Luca Dinulescu, și această revistă a fost o expresie a spiritului lui ludic. „El e omul de la care am auzit de Le Canard enchaîné [revistă franceză de satiră]. Ca să înțelegi, cu mijloacele primitive de atunci, cam spre ce bătea el”. Una dintre glumele lui mai elaborate era acest personaj feminin inventat de el, Immanuela Retevoescu Panduri, numit după pisica familiei, care publica anunțuri matrimoniale. De obicei, Immanuela își dădea întâlnire cu bărbați chiar în zona unde locuia Dinulescu. Immanuela va fi trecută ca redactor și într-una din casetele redacționale ale revistei Infractoarea Mov. În Infractoarea, la scurt schimb după schismă, mai găseai în echipa redacțională nume ca Gulbenghian Stephania sau Liliana McVie (corespondentă din Los Angeles), posibil tot o moștenire a lui Dinulescu.
„Era un fun d-ăsta absolut colosal pe care îl făcea. Nu mă întreba de ce. Eu ți-am spus-o ca stilistică, ca să înțelegi cumva cum s-a născut această Infractoare”, explică fiul lui acum.
„Au fost, probabil cei mai amuzanți ani din viața noastră de după Bobâlna, ca să zic așa,” își amintește și Radu Caranfil. „A fost un experiment grozav, din care am și trăit binișor.”
Almanah crimă și viol 1993
Azi, ideea că o revistă plină de crime, violuri și femei dezbrăcate era amuzantă pare bizară. Trăim într-o lume în care misoginismul continuă să existe, chiar să prospere, și influenceri populari ca frații Tate sunt exemplul cel mai bun, dar cel puțin în presa mainstream, glumele cu violul sunt, cel mai adesea, blamate și evitate. Dar la începutul anilor ’90, România însăși era un loc bizar și regulile erau altele.
„Eram încă în perioada de extremă fierbere, după perioada comunistă, în care totul era extrem de controlat, politizat și programatic”, spune Ioana Avădani, președinta boardului Centrului pentru Jurnalism Independent, care urmărește presa de la noi de 30 de ani. „A apărut o efervescență în ceea ce numeam noi atunci «presa liberă». Pun ghilimelele de rigoare, deși cred că, într-un fel, era mai liberă decât tot ce a fost după aceea”. Era epoca de dinaintea mogulilor de presă și a imixtitudinilor politicului în mass media pe care aceștia le-au facilitat. Era epoca în care puteai să scrii ce vrei, de bine sau de rău.
La începutul anilor ‘90, legislația era foarte laxă și nu pedepsea abaterile din presa scrisă. Consiliului Național al Audiovizualului (CNA), fondat în 1992, nu reglementa decât presa audio-vizuală. Iar după anii de cenzură grea din comunism, în care fiecare cuvânt era verificat, orice încercare de îngrădire a presei era considerată de public drept abuz. „Pentru presa română a fost o perioadă de carnaval, iar una dintre regulile carnavalului este ceea ce se întâmplă în timpul lui nu se pedepsește”, spune Avădani. Orice încercare de a te uita la presa din timpul „carnavalului” trebuie să ia în considerare contextul specific, imposibil de replicat, al acelor vremuri. „Ce s-a întâmplat atunci s-a întâmplat după niște reguli care s-au aplicat doar atunci și este foarte greu să aplicăm regulile de acum, care sunt mai ordonate, mai structurate”, continuă președinta boardului Centrului pentru Jurnalism Independent.
În Infractoarea, dar și în alte ziare și reviste ale vremii, orice articol și poziție erau explicate și apărate prin dreptul la liberă exprimare. De exemplu, în numărul 55 din Infractoarea, anul 1995, redacția semnează un editorial cu titlul „Nu suntem porno”, care argumenta că revista nu contribuie la un fenomen infracțional, ci doar îl descrie. „Când vor fi alungate sau arestate toate târfulițele cu tarif ce populează trotuarele, barurile, noi vom fi primii care vom renunța la prezentarea atât de blamatelor fotografii sexy”, scria în revistă. Și, în plus, oricine „face comentarii neavizate” vrea clar „să readucă în actualitate vidul informațional dinainte de decembrie ’89”. Două numere mai târziu, un alt editorial se întreabă: „Pe când, din nou, abonamente obligatorii la Scânteia?” și vorbește despre cum unii primari ar interzice revista. În aceeași lună, Monitorul de Iași dădea știrea „Infractoarea în vizită la primarului Iașului”, despre cum primarul orașului de atunci voia să ridice autorizația de funcționare chioșcurilor care vindeau reviste pornografice.
„Percepția era că cuvântul e liber”, subliniază și ziaristul Radu Caranfil. „Realmente, nu existau instanțe moralizatoare.”
Dar existau voci moralizatoare. Într-un număr Dilema Veche din 1995, Iaromira Popovici scria tocmai despre evoluția reprezentării femeii în perioada de tranziție. „De la Femeia la Sandra” vorbește despre o axă care are la un capăt revista Femeia, care a supraviețuit din comunism, și un alt capăt Infractoarea Mov și Sandra, literatură pasională pentru doamne (care, da, se pare că era și ea mov). Dacă în Femeia, doamna trebuia să fie „ființă responsabilă, care să ducă în spate de toate, începând cu căruța căsniciei!”, în Infractoarea Mov femeia era „undeva la confluența între prostituată și criminală”, descrisă cu un limbaj „apăsat, bărbătesc și de gang, trădând o atitudine strident misogină”. Pasajul ales de ea pentru ilustrare este acesta: „Margareta s-a aruncat ca o leoaică în călduri asupra colegilor ei de serviciu. Nu i-a călărit decât pe vreo doi”.
Suntem la jumătatea textului și pentru că n-o să fie mai ușor nici de aici încolo, îți las ca o mică pauză de la sex, violență și misoginie, reprezentarea mea preferată a femeii în presa nouăzecistă, găsită tot în articolul jurnalistei Iaromira Popovici. „Ea despre Ea, magazin feminin și integrame, nu impune nici un fel de imagine a femeii. Poate, cel mult, pe cea a doamnei dezlegător (de mistere de integrame), seamănă noastră isteață și asociativă.”
Popovici n-a fost singura care a criticat reprezentarea femeii în revistele de acest fel. În aceeași Dilema Veche, dar cu un an în urmă, în 1994, Eugen Istodor scria de data asta despre Infractoarea, Infractorul și Infractorul de ambele sexe „că nu fac altceva decât să exploateze brut diverse crime, violuri, înmormântări, nașteri, incesturi”. În articol, critică și Evenimentul Zilei, întrebându-se de unde au acces la amănunte din cazurile cercetate de Poliție, amănunte care n-ar trebui să fie publice.
Dar, în ciuda unor astfel de voci, era prin excelență era poveștilor „creative”, despre care nu conta dacă sunt sau nu adevărate – conta să fie interesante. Era epoca „fonfleurilor” lui Ion Cristoiu, aceste articole care surprindeau, șocau sau amuzau, dar nu aveau nicio substanță sau miză. Cel mai celebru rămâne, desigur, articolul cu găina care a născut pui vii, publicat în 1993 în Evenimentul Zilei, unde era director jurnalistul Ion Cristoiu.
„Standardele erau, să spunem așa, creative,” spune Ioana Avădani, de la Centrul pentru Jurnalism Independent. „Pentru că, după căderea standardului comunist, care era foarte politizat și foarte încorsetat, noi cu toții am considerat că această libertate ne permite să spunem orice, să facem orice”.
Cu aproape nicio regulă despre ce poți publica și un public dornic să citească orice, după ani de zile de conținut puternic cenzurat, în anii ‘90 a apărut o pleiadă de publicații despre tot felul de subiecte. Multe dintre ele dispăreau după un număr sau două. Evenimentul nopții, Scânteia, ediție revăzută și adăugită, Ceaușescul, Ceaușescul copiilor, Om bogat, om sărac, Ză foamea sunt doar câteva astfel de titluri. Scrise de scriitori sau jurnaliști, o combinație de experiment literar, presă și antreprenoriat sălbatic, multe dintre aceste publicații se uitau la subiecte politice sau făceau critică socială. Altele, însă, se uitau la două teme tabu pe vremea Răposatului: violența din societate și sexualitatea.
Infractoarea și Infractoarea Mov nu erau nici pe departe singurele revistă erotice pe care le puteai găsi la tarabe. Pe lângă Prostituția, mai existau și Oblio (prima revistă românească post Revoluție în care puteai vedea femei dezbrăcate), Occident sau Bordelul. În ele puteai să vezi nuditate, să citești despre fantezii sexuale sau, uneori, să afli despre boli cu transmitere sexuale.
Alături de ele, explodau publicații ca Infractorul, Crimă și viol, Almanahul Crimei. Deși, ca și-n cazul Infractoarei, scopul lor declarat era să alerteze populația asupra unor comportamente deviante, atrocitățile erau descrise în detaliu, cu scopul de a șoca, dar mai ales, de a te face să citești ca să vezi ce se se întâmplă mai departe, ca într-un thriller voyeurist. Almanah Crimă și viol 1993, de exemplu, face Infractoarea să pară scrisă de preoți. O să zic doar atât: are un „Calendar violent al Bucureștilor 1993”, o înșiruire de crime, violuri și sinucideri și tâlhării din acel an. Strategia acestor publicații avea succes, explică Ioana Avădani, pentru că apăreau într-o societate unde criminalitatea în sine fusese până de curând un tabu. În comunism, totul era intens controlat, iar prezența polițienească însemna o criminalitate mai redusă sau slab raportată de cetățenii. În plus, chiar și când violența gravă se petrecea în societate, era bine ascunsă de stat. „Explozia de știri despre violență se explică prin hiper reacție față de ridicarea ridicarea zăgazurilor,” crede Avădani.
„Creierul nostru este un organ leneș, preferă poveștile cu sfârșit dilemelor. Preferă poveștile în care binele învinge”, explică președinta Centrului pentru Jurnalism Independent. „Sexul, sângele sunt elemente care vând nu pentru că oamenii sunt răi, proști sau needucați, ci pentru că, în mod biologic evoluția ne-a modelat astfel încât să învățăm din experiențele negative mai mult decât din experiențele pozitive”, adaugă Avădani. De câte ori vedem sânge, spune ea, ni se activează mecanismele de apărare, „pentru că sânge înseamnă pericol, înseamnă moarte.” Iar sexul vinde pentru că suntem condiționați biologic să reproducem specia.
Mamă, amantă, victimă, criminală, infractoare
Infractoarea era la intersecție și exploata cele două mari nevoi și tabuuri – sexul și sângele. La această intersecție, în paginile revistei, femeia e fie victimă, fie vampă seducătoare și criminală – pe scurt, o infractoare. Uneori e supusă bătăilor, agresiunilor și mai ales violurilor. Alteori e privită cu o oarecare simpatie, ca logodnica din povestea „L-a ucis ca pe un câine”, care vine zilnic la mormântul logodnicului cu garoafe, după ce el a murit ca s-o protejeze pe ea de un viol în grup. De multe ori e judecată: într-o poveste rasistă cu un viol în grup, ni se spune că adolescenta a dansat cu mulți la discotecă și că a stat de vorbă cu „ț*gani”. În alta (din același număr din 1996), autorul se întreabă retoric „nu înțelegem de ce victima n-a țipat”, și în general sunt descrise ținutele victimelor ca fiind mereu „provocatoare”, „incitante”, „sexy”.
Dar aproape de fiecare dată, femeia reușește să fie și victimă, și personaj de fantezie erotică. O soacră este legată „ca în Basic Instinct” de ginerele ei, apoi violată. Alina, un personaj din povestea „O femeie își asasinează cu sânge rece soțul și fetița” este „o adolescentă deosebit de drăguță, senzuală”, pe care lipsa de supraveghere părintească o duce la pierzanie. „Face cunoștință cu viața sexuală” și ajunge repede să „simtă lipsa activității intime”. Tătăl ei o prinde mastrurbându-se „violent cu un penis artificial”, zbătându-se în ritmul muzicii. Cei doi ajung să facă sex, apoi sunt descoperiți de mama Alinei, și na, sfârșitul e în titlu.
Indiferent de vârstă, femeia e invariabil un obiect sexual care naște dorințe. În același număr din 1995, găsești articolul „Un nebun își violează și ucide mama paralizată”, un bărbat cu „tărâțe în loc de creier” are o mamă oarbă și paralizată, „la vederea a cărui trup dezgolit, excitat, o trântește la podea, posedând-o pe loc”. În articolul „Și-a violat unică fiică”, un tată își violează fiica, pe Adina, care nu împlinise încă 12 ani. Premeditarea e descrisă astfel: „Gheorghe a uitat îndatoririle de tată și a lăsat loc bărbatului din el. Pe zi ce trecea el admira contururile corpului ce se ghiceau sub îmbrăcămintea fiicei sale.” Sunt pagini întregi cu articole cu povești despre violuri, poate pentru că sunt „crima perfectă” pentru o revistă ca Infractoarea: șocantă, violentă, ușor de sexualizat.
Dacă nu e victimă, femeia e criminală, capabilă să mintă, să fure, să înjure, să lovească, să tortureze, să înfingă degete în ochi „lăsându-și rivala chioară”, să provoace avorturi, să înjunghie, să dea foc, să ucidă sau să tranșeze.
Dacă cumva femeia e bisexuală sau lesbiană, atunci cu siguranță e și criminală. Articolul „În spatele acestui surâs e o criminală” din Infractoarea numărul 21, 1994 începe așa: „Roșul, o știe orișicine, este întotdeauna culoarea iubirii” și spune povestea unei femei bisexuale. Soțul ei o înșală cu o manichiuristă, la care femeia ajunge întâmplător, iar cele două devin amante. Dar odată ce află că amanta ei este și amanta soțului, femeia îl omoară pe bărbat.
Când vine vorba de bărbații homosexuali, Infractoarea devine cu adevărat moralizatoare și prezintă sexul ca o perversiune, aproape mereu neconsensuală, dar acesta e subiectul unei alte documentări.
Uneori e invocată chiar și o oarecare formă de emancipare a femeii. În rubrica „Lexicon modern al cuplului fericit”, citim la un moment dat despre „micuțul bobocel” – clitorisul. Printre sfaturi și informații reale și utile, avem și idei precum „Cochetăria este o parte importantă a emancipării, prin care femeia dorește să exprime: «corpul meu îmi aparține în totalitate. Eu stabilesc ce pot face cu el»”.
Când e mamă, femeia din Infractoarea e cel mai adesea mamă denaturată, ca în povestea cu probabil titlul meu preferat dintre toate: „Dă-i dracu pe copii, eu am viața mea!”, spusă din perspectiva copiilor care scriu o scrisoare despre cum îi părăsește mama lor cea rea (care e prinsă și în timp ce face sex oral).
După cum arată și raportul realizat de jurnaliștii Diana Oncioiu și Vlad Stoicescu „În umbra stereotipurilor de la mamă la vampă. Reprezentarea femeilor în presă din România în 2024”, înainte de Revoluție femeia era prezentată în presă cel mai adesea în rolul de mamă. Trebuia să fie morală, fidelă și mai ales să facă copii fără să se plângă. Inclusiv Elena Ceaușescu, care avea o imensă putere politică, era prezentată cu precădere în postura de mamă. Exista, chiar dacă mai puțin, și femeia în rol profesional, muncitoarea, cea care îndeplinea cote de producție și acasă și în fabrică. Liberalizarea de după Revoluție avea să schimbe asta, după cum spunea Ioana Avadani: „Imediat după ’90, avem o supraexpunere a laturii sexuale a femeii și o scădere a prezenței profesionale a femeii în presă.”
„Era un fel de Wild Wild West, în care nu conta cum e femeia tratată”, spune și jurnalista de investigație Diana Oncioiu, „pentru că oricum nici în comunism nu conta. Că îi spuneai fabrică de copii într-o parte sau că în cealaltă o supersexualizezi, obiect este și într-o parte și într-alta.”
Așadar, nu e vorba doar despre moștenirea comunismului, ci e și un simptom al unei societăți patriarhale și tradiționaliste, în care femeia nu a fost niciodată pusă pe picior de egalitate cu bărbatul. Pe fondul acesta, era ușor să cazi în capcane misogine, să blamezi victima și să duci în derizoriu violența sexuală. „Apare tendința asta de a prezenta femeia, dacă nu ca pe Icoana cu Sfânta Mama, ca pe această devoratoare de bărbați, care să fie cât mai ticăloasă, cât mai vampă. Ca să șocheze în final. Din nefericire, aceste extreme ne-au făcut foarte mult rău pe termen lung”, spune Diana Oncioiu.
Iar titluri ca „Primul viol din 1997!” sau „Sacrificate pe altarul violului” nu existau într-un vid, ci într-o societate în care deja există prezumția că femeia e vinovată.
„Uitându-mă la titluri, mă gândesc și mai mult, înțeleg și mai mult de unde avem noi această viziune față de viol ca fiind în mare parte vina femeii”, continuă jurnalista, care în prezent scrie pentru publicația Dela0 și a proiectului colaborativ Să Fie Lumină. „Oamenii ajung să creadă că femeia și-a cerut-o. Ea este responsabilă, ea e de vină că ajunge să fie agresată, hărțuită, pentru că uite cum se îmbracă, uite, s-a suit să danseze pe masă. Aaaa, păi atunci înseamnă că și-a căutat-o.”
Societatea misogină și presa misogină funcționează ca în dilema cu oul sau găina, explică Ioana Avădani – se hrănesc una pe cealaltă. Articole precum povestea unei fetițe violate de către amantul mamei ei care se încheie cu mama spunându-i victimei „Tu ești de vină! Cățeaua până nu ridică coada, câinele nu se dă la ea!”, chiar dacă inventată, normalizează un tip de judecată foarte răspândit. Și, din nou, poate această poveste din 1996 a fost inventată, dar investigația Dreptate Strâmbă, semnată de Diana Oncioiu și publicată în revista online Dela0 în 2019, care arăta că instanțele românești au judecat 3 din 4 acte sexuale cu victime copii drept fapte consimțite, e cu totul reală.
Infractoarea din sufletul meu
M-am născut chiar în anul în care apărut Infractoarea și am crescut în acea societate care bagateliza violența împotriva femeilor prin glume și bancuri despre viol. Am interiorizat de foarte mică ideea că, dacă sunt singură pe stradă, în oraș, la club sau în mijloace de transport, ceva rău mi se poate întâmpla. La fel cum am interiorizat și ideea că, dacă acest rău se va întâmpla, unele persoane vor spune că e și vina mea pentru că eram singură.
Am început să citesc Infractoarea cu această realitate în mine și aș putea spune că da, cu siguranță mi-a dat încă multe scenarii oribil de creative despre ce poate însemna acel rău. Dar pe măsură ce citeam, am devenit tot mai acaparată de lumea descrisă în paginile ei și a altor reviste de acel fel. Vorbeam atât de des despre ea acasă și citam din ea, încât la un moment dat, fostul meu prieten a trebuit să mă roage să încetez, pentru că, complet de înțeles, nu voia să mai audă despre ce viol sau crimă inventată am citit înainte de culcare.
De cele mai multe ori eram șocată și indignată, dar s-a întâmplat să fiu și amuzată – uite ce titlul bun, ce întorsătură de frază. Am zâmbit, de exemplu, la povestea „Omleta Ucigașă”, scrisă cu condei despre un bărbat care-și omoară soția pentru că a găsit acasă omletă în loc de friptură. M-am întrebat cât de etic e lucrul ăsta, ce spune asta despre mine ca persoană. Cât timp am documentat istoria Infractoarei, am fost în acest ping pong mental: iau revistele astea prea în serios sau nu le iau destul? Pe de o parte, majoritatea oamenilor cărora le-am arătat revistele și cu care am discutat informal, mai ales cei de vârsta mea, le-au văzut ca pe o relicvă amuzantă din altă lume. Erau povești inventate, scrise clar cu scopul de a te face să râzi, de oameni care știau ce făceau și cum să așeze cuvintele în pagină ca să obțină efectul dorit. Pe de altă parte, știu povești adevărate despre femei care au fost abuzate sau date afară din casă pentru că bărbatul nu a găsit mâncarea pe placul lui când s-a întors acasă, și când le-am auzit, niciodată nu mi-a venit să râd.
Dar ce am observat fără îndoială a fost că, pe măsură ce tot citeam despre crime și violuri, toleranța mea creștea. O poveste care la începutul documentării m-ar fi șocat acum nici nu mi se părea demnă să fie notată. Și glumele pe care le făceam au devenit mai întunecate. Mi-am dat seama că semăna puțin cu ce simțeam când eram redactor într-o televiziune de știri și scriam aproape zilnic despre o crimă sau un accident mortal. Când asta devine o parte din viața ta, nu știu cum poți să nu te desensibilizezi, fie și în mică măsură.
Totuși, de ce ai citi așa ceva?
Nu sunt singura care crede că revistele de genul te puteau prinde. Dovadă numărul mare de exemplare vândute. Iar motivele pentru care oamenii le citeau sunt diferite. Într-o mini anchetă din 1994, din Dilema Veche, care se întreba de ce citesc oamenii ce citesc, o comerciantă de 44 de ani din Arad spune că citea Infractorul, Infractoarea și Evenimentul Zilei pentru că o interesau crimele și violurile. Fiind văduvă, singură, de acolo învață și cum să se protejeze, dar și pilde pe care să le dea copiilor ei. Unul dintre ei, însă, a ajuns condamnat pentru viol, chiar dacă ea l-a învățat mereu contrariul. Un soldat de 20 de ani la Otopeni spunea că preferă Infractoarea Infractorului, pentru că sunt mai multe cazuri cu femei. „N-am nimic cu femeile dar în ziua de azi trebuie să știi de ce să te ferești,” scria bărbatul. „Că eu sînt tot bărbat și știu ce-i poate capul și la alt bărbat. Dar de la o femeie poți să te aștepți la orice.”
„Cumpăra soțul, le aducea acasă și le citeam și eu, normal”, îmi spune Flori, care avea 32 de ani în 1994 și locuia într-un oraș mijlociu din sudul României. Pe atunci era coafeză, iar soțul ei avea o vulcanizare. Și înainte de Revoluție citea, dar mai ales cărți, pentru că ziarele erau prea pline de propagandă. După Revoluție, Flori și soțul ei cumpărau și citeau orice prindeau, de la cotidiene politice, la Infractoarea. „Lumea avea bani, cumpăra”, își amintește și ziaristul Radu Caranfil. „Lumea lua 8, 9, 10 publicații într-o zi.” Pe lângă ziare, Flori urmărea și Reflector, o emisiune televizată de tip „mergi pe teren alături de poliție” și una dintre puținele care vorbeau despre infracțiuni. „Era o libertate…”, povestește femeia, care acum este pensionară și s-a întors în țară după ani de muncă în străinătate „Când apăru «Lambada» la televizor cu tanga… noi nu văzuserăm niciodată tanga.”
„La vulcanizare, la soțul meu, era Florin mustăciosul, care stătea picior peste picior și le citea la toți din Infractoarea ”, îmi povestește femeia. „Se rușina, toată lumea era rușinată, dar era și hahaha.” Ea citea în pauzele de coafat, cu colegele și clientele. „Foarte rar era câte una mai serioasă și nu știu dacă într-adevăr nu îi plăcea sau nu voia să arate, să se știe că îi place. Dar majoritatea citeam, râdeau cu voce tare.”
Nu erau sigure dacă poveștile erau adevărate sau nu. Multe li se păreau prea trase de păr, dar răspundeau unor nevoi pe care nici nu știau că le au. Violența lor era șocantă, dar nu atât de neobișnuită într-o societate în care rata criminalității era mult mai ridicată, iar violența sexuală și cea domestică și mai normalizate decât azi. „Eu vin dintr-o familie cu un istoric de violență și, automat, ți se pare ceva normal”, spune Flori. „Mă întreb și azi dacă interesul meu pentru lucruri mai macabre nu vine și de aici.” Articolele din Infractoarea arătau, în felul lor, că există o formă de justiție. Deși poveștile erau oribile, poliția prindea mai mereu făptașul, ceea ce nu se întâmpla în realitate.
Discuțiile despre sex în spațiul public erau cu totul absente, așa că publicații ca Infractoarea erau și ocazie de ați pune întrebări. „Eu am crezut mult timp că sunt frigidă,” povestește Flori. „După ce am început să citesc chestiile alea, am început să mă văd ca femeie. Te făcea să conștientizezi că toată lumea face sex. Că e ceva normal.”
Moștenirea Infractoarei, ascunsă, dar la vedere
Azi nu mai găsim la tarabe reviste ca Infractoarea, pentru că nu prea mai există reviste tipărite și nici chioșcuri de ziare, dar și pentru că pornografia s-a mutat pe internet, unde a explodat, la un clic distanță.
Sfârșitul propriu-zis al Infractoarei a venit odată cu cel al anilor ’90, o perioadă în care totul părea posibil. Într-o discuție despre rolul carnavalului și al petrecerilor orgiastice în societate, antropologul Alec Bălășescu spunea ceva ce mi se pare că se aplică și aici: „Ai nevoie de momente fără reguli, ca să înțelegi de ce ai nevoie de reguli”. Încetul cu încetul, presa și-a întărit propriile reguli și, deși derapaje continuă să existe, redacțiile au devenit mai stricte cu ce poți și nu poți publica.
Odată cu apariția Playboy sau Hustler, francize românești ale unor reviste occidentale, care veneau pe hârtie de calitate mai bună și cu pictoriale mai profesionale (dar la fel de pornografice), Infractoarea și Infractoarea Mov nu au putut face față concurenței. Articolele din revistele glossy pentru bărbați nu mai erau despre bețivi sadici și tâlhării neobișnuite, ci despre scena de muzică alternativă, politicienii momentului sau literatură, încercând să ajungă la alt public, dar și să dea o aură de respectabilitate revistei. Iar când existau derapaje, începeau să fie taxate. În 2000 seria foto și text „Cum să-ți bați soția fără să lași urme” publicată în Playboy, a fost prilejul primului protest feminist în spațiul public de după Revoluție, forțând compania mamă să-și ceară scuze.
A fost o victorie de scurtă durată, pentru că adevăratul învingător a fost internetul. Acolo, din câteva clicuri poți ajunge la povești care fac Infractoarea să pară o revistă de pension. E de ajuns să petreci doar câteva minunte pe 4chan sau pentru o variantă mai vanilla, pe Pornhub, ca să vezi că apetitul pentru povești în care sexualiatatea și violența merg mână-n mână e cât se poate de înfloritor.
Dar Infractoarea, un produs al epocii sale, n-a plecat fără să lase nimic în urmă. „Ne-a lăsat ideea că se poate face presă în România. Ne-a lăsat o mână de antreprenori care au învățat făcând tot felul de publicații mai mult sau mai puțin mov. Ne-a consolidat credința că există libertate de exprimare și că e bine să existe libertate de exprimare”, spune Ioana Avadani. Ne-a lăsat însă și senzația că corpul femeii ni se cuvine și că el trebuie dezgolit pentru public, care are dreptul să-l vadă și să-l pună cum vrea unde vrea. Ne-a întărit, după cum spune jurnalista Diana Oncioiu, ideea că violența împotriva femeilor poate fi subiect de glumă, lăsându-ne să ne luptăm încă cu efectele acestei idei.
