Cartea „Pe câmpul de onoare. O istorie a duelului la români”, scrisă de Mihai Chiper, spune povestea unui fenomen social de care ne aducem azi mai puțin aminte: duelul ca demonstrație a onoarei, practicat de elitele românești în perioada 1821-1940. Printre personalitățile care practicau duelul sau au fost implicate ca martori erau Titu Maiorescu, Nicolae Bălcescu, Dimitrie Bolintineanu, I. C. Brătianu, adică membrii de seamă ai generației pașoptiste. Medicul Carol Davila a participat ca martor la dueluri în pădurile francezilor.
Mihai Chiper este cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași al Academiei Române, unde s-a specializat în istorie culturală și modernă. A mai scris despre onoare și moarte în discursul militar, despre lamentație ca formă de rememorare în Iașiul interbelic. În 2016 a publicat cartea despre duel, la editura Humanitas.
Probabil te întrebi ce rost mai are să vorbim despre un fenomen social ca duelul în România secolului XXI. Existența sa în istoria noastră recentă nu ne influențează în niciun fel. Dar tocmai datorită faptului că practica duelului a fost omisă din manuale și îngropată în arhive, merită atenția noastră. Și pentru că ne ajută să înțelegem mai nuanțat comportamentul intelectualilor care n-au fost doar niște minți strălucite, așa cum sunt idealizați în școlile noastre, ci și conflictuali.
Pentru autor, această cercetare este o privire atentă asupra unor tipuri de comportament tratate superficial până acum. „Dramaturgia lui Caragiale a devenit un fel de tratat de psiho-istorie cu care intelectualii, dar și istoricii scrutează în mod involuntar profunzimile vieții mondene și politice ori culturale”, îmi explică Mihai Chiper într-un mail. „Înclinăm spre desconsiderarea propriei noastre modernități, imaginând-o populată exclusiv de poltroni ori de personaje false și superficiale. Unde s-ar plasa, în acest univers caricatural, aglomerat în reprezentări zeflemitoare, tipurile umane ale celor care se duceau la moarte pentru a-și apăra onoarea? Nicăieri.”
Duelul modern este un ritual reinventat în secolul al XVI-lea de militarii italieni. Stilul ăsta s-a răspândit în Europa de Vest, State și Rusia. Rușii l-au adus la noi. Acum o sută de ani, era practicat de mulți români din mediul urban restrâns. Istoricul estimează un număr de 5000 de „afaceri de onoare” care s-au finalizat sau nu cu duel, în perioada 1821-1940. Era o modă venită de la ofițerii mereu în poziție de atac ai Imperiului Țarist. Armele pe care le foloseau dueliștii erau pistolul, spada, floreta sau sabia. Pistolul a fost, însă, cel mai des folosit de către români. Dueliștii alegeau poziția spate-n spate și „focul de voie” cu pistolul, sau trăgeau la sorți locurile pe teren și se poziționau la 15-35 de pași distanță. Primul care trage e ofensatul, iar la un minut distanță îl urmează adversarul.
Obiceiul s-a instalat mai întâi la Chișinău, în 1821. În acea perioadă, orașul aducea laolaltă scriitori, ofițeri ruși și negustori din toată Moldova și Muntenia. Pușkin însuși a avut zeci de dueluri la Chișinău, din pricina jocurilor de noroc sau a amorului, în perioada în care era exilat în Basarabia. Duelul a cucerit mințile multor bărbați care l-au transformat în ritual al masculinității și l-au răspândit în ținuturile românești în care trăiau sau pe care le vizitau. În Muntenia, hipodromul Băneasa devenise unul dintre cele mai populare terenuri de luptă.
Duelul a rămas, însă, un ritual al bogaților și al intelectualilor. Poetul Iacob Negruzzi și politicianul Petre P. Carp, unii dintre fondatorii curentului literar Junimea, s-au băgat în asociațiile studențești pentru dueliști din Germania, odată ajunși acolo cu studiile. Între români și germani a avut loc un schimb de surse de inspirație. Istoricul Mihai Chiper apelează, în cartea sa, la memoriile prozatorului Constantin Gane și povestește că tinerii germani au preluat lovitura în moalele capului, o tactică folosită în duelurile dintre români. Au numit-o Silionhieb, după numele fiului de boier din Bucovina care a folosit-o prima dată.
Duelul a fost perceput ca un ritual al masculinității peste tot unde era practicat, iar fiecare țară oferea o savoare locală fenomenului. Spre exemplu, germanilor le plăcea duelul cu pistolul, așa că ei au avut rata cea mai mare de mortalitate din cauza asta. Spre deosebire de germani, francezii se opreau la prima picătură de sânge, regulă pe care am preluat-o și noi. Primii care s-au săturat de duel și au mutat lupta pentru masculinitate în alte domenii ale vieții au fost englezii, care au început să-și dezlănțuie agresivitatea în practicarea sporturilor, la mijlocul secolului al XIX-lea.
Un exemplu de provocare la duel este cel dintre istoricul și revoluționarul pașoptist Nicolae Bălcescu și Christian Tell, politician din Comitetul de Conducere a Migrației. În 1849, Tell îi cere lui Bălcescu banii publici pe care îi avea de restituit de la revoluție, iar acesta refuză, pe motiv că nu recunoaște conducerea Comitetului și nu o consideră capabilă să rezolve problemele românilor din exil. Tell îl numește pe Bălcescu „om lipsit de valoare” și se înfiripă un scandal în care li se cere opinia românilor din Constantinopol și Bursa. Până la urmă, confruntarea prin duel este abandonată.
Un caz atipic de provocare la duel este cel al băcanului de pe Lipscani, numit N. Ioanid, și al consilierului capitalei, George Florescu. În 1871, a avut loc această scenă în care băcanul l-a convocat public pe consilier să dea socoteală despre ce face cu banii strânși pentru modernizarea orașului. Consilierul s-a simți ofensat și i-a strigat băcanului să aibă curajul să-și regleze onoarea cu el „pe teren”. Băcanul refuză, iar consilierul îl numește disprețuitor „om de prăvălie”, un gest prin care își face singur dreptate și restabilește ierarhia socială între ei doi.
Pățania băcanului de pe Lipscani era pățania oricărui jurnalist care încerca să responsabilizeze politicienii români pentru acțiunile lor. În topul categoriilor profesionale cele mai prezente pe teren sunt jurnaliștii, pe locul trei. Duelul era folosit de cei cu statut social și politic pentru a intimida jurnaliștii și a bloca răspândirea informației către popor. Dacă duelul s-ar practica acum, libertatea noastră de exprimare ar fi atât de ușor sugrumată.
Cu privirea noastră postmodernă, vedem duelul ca o formă de violență, pentru că poate provoca răni grave sau îl poate conduce pe individ la moarte. Dar cei care-l practicau se concentrau mai degrabă pe valoarea curajului, decât pe consecințele actului în sine. Pentru elitele secolului al XIX-lea, înfruntarea morții era cel mai mare act de curaj. Societatea îi dădea voie bărbatului să se simtă acceptat social abia când avea curajul să-și piardă viața. Violența a fost, astfel, înnobilată de către intelectualii și bogații români din acea perioadă.
Din perspectivă morală, duelul era văzut ca un spectacol, nu ca o competiție pentru dreptate. Nu conta cine câștiga, ci că erai gata să arăți lumii că ești curajos și te ții de cuvânt. Principiile codului de onoare erau transmise informal, de către cei care reușeau să se afirme ca autorități, mai ales cei școliți în țările din Occident. Curajul personal, loialitatea și bravura în luptă erau valori care trebuiau respectate cu sfințenie. Regulile fixe le dictau dueliștilor nu doar un sens și un loc în societate, dar și o disciplină pe care orice bărbat trebuia să o aibă ca să fie respectat în comunitate. Duelul potolea instinctele primare și restabilea ordinea și pacea.
Dispariția duelului la noi nu a fost spectaculoasă. Practica socială a fost înghițită de violența cumplită a celui De-al Doilea Război Mondial.
