Panic on the brain, world has gone insane
Things are starting to get heavy
I can't help but think I haven't felt this way
Since I asked you to go steady*
(Twenty One Pilots, Level of Concern)
Încă de când au apărut primele cazuri de coronavirus, povestea discursivă din jurul său a fost următoarea: avem o problemă care ne afectează pe toți. Ne pune tuturor viața în pericol, oricine îi poate cădea victimă, trebuie să ne comportăm în mod responsabil și să urmăm cu strictețe recomandările oficiale, oricare ar fi acelea. Aceste recomandări le urmăm atât pentru propria noastră protecție, cât și pentru a celor din jur. Vorbim, cum spunea colegul meu Ștefan Maftei într-o conferință virtuală de la începutul lui aprilie, de o „pan-demie”, respectiv, dacă interpretăm etimologia cuvântului, de o amenințare care se referă la tot și la toți, într-un mod uniformizant. Păstrând proporțiile, virusul e un „lup mare și rău” care, precum în povestea celor trei purceluși, va veni și ne va distruge tuturor casele/viețile, indiferent dacă ele sunt de paie, de lemn sau de orice fel.
Această poveste transmite mesajul că niciunul dintre noi nu este în siguranță, cu toții putem să ne îmbolnăvim și să transmitem boala mai departe. În spatele mesajului, se află o asumpție tacită: cu toții suntem egali în fața bolii, virusul este marele egalizator care suspendă orice considerente legate de gen, de poziție socială, de predispoziții psihologice sau de educație. (Nu și pe cele de vârstă: de la început s-a observat că virusul are consecințe mai nefaste pentru persoanele în vârstă, în special în combinație cu alte probleme de sănătate; dar despre asta, vom vorbi cu o altă ocazie). S-ar putea spune că acest virus operează dedesubtul vălului ignoranței despre care vorbea filosoful John Rawls în A Theory of Justice. El nu ține cont de niciun fel de atribute sau roluri sociale și ne amenință pe toți în mod imparțial, ca un fel de principiu negativ al nedreptății supreme: acela de a muri înainte de vreme. Pentru că virusul ca atare e invizibil, noi, ca purtători – uneori involuntar, în cazul persoanelor asimptomatice – suntem responsabilizați de discursul oficial ca potențiali transmițători ai virusului și ai morții.
Cred că există un element problematic în spatele acestei argumentații, aparent convingătoare. Virusul ne amenință pe toți, cu siguranță, cel puțin până vom reuși să-i găsim un tratament sau un vaccin profilactic; dar nu ne amenință în același fel. Nu voi discuta aici despre modalitatea biologică în care acționează virusul și despre modurile diverse în care reacționează sistemul nostru de apărare individual. Voi analiza modurile în care anumiți indivizi - și în unele cazuri anumite categorii sociale – sunt în mai mare măsură amenințate de acest virus. Iar în absența considerării diferențiate ale acestor indivizi/categorii, acțiunile uniformizatoare rămân ineficiente, având consecințe catastrofice asupra grupurilor respective.
Desigur, suntem cu toții vulnerabili în fața bolii, însă această vulnerabilitate este sporită pentru anumite categorii sociale sau etnice.
Înainte ca statele să adopte diversele măsuri de distanțare socială, caracterul inegal al manifestării virusului a depins în bună măsură de cât de multe conexiuni active social avea persoana respectivă. E o temă pe care o discută Christakis și Fowler într-o lucrare celebră despre puterea rețelelor sociale. Cu toții suntem astăzi mai conectați cu semenii noștri decât în urmă cu câteva secole, ceea ce îi face pe autori să vorbească de o regulă a conexiunilor: între oricare două persoane selectate aleator de pe mapamond, numărul mediu de conexiuni (legături directe, sau grade de separare) este șase. Însă nu toți indivizii sunt conectați în mod egal – persoanele izolate au puține conexiuni active, în timp ce persoanele foarte implicate social (politicienii, sportivii, artiștii consacrați) sunt adevărate noduri de rețea cu sute de conexiuni active. Așa putem înțelege mai bine de ce persoane de tipul unui ministru, șef de guvern, actor celebru sau președinte de club de fotbal s-au aflat printre cei dintâi care s-au îmbolnăvit de respectivul virus.
După ce măsurile de distanțare socială au devenit modalitatea principală de prevenire a răspândirii virusului, persoanele care sunt mai expuse sunt cele care, din varii motive, nu pot practica aceste măsuri de distanțare socială. Fie din motive profesionale – lucrează în domeniul medical, sau în cel al comerțului, al transporturilor, sau al menținerii ordinii publice; fie din motive ce țin de condițiile zilnice de viață – locuiesc în zone foarte aglomerate, în condiții precare, prestează munci ce nu pot fi realizate la distanță.
Sunt voci care arată că, pentru locuitorii lipsiți de resurse din comunitățile aglomerate – cum sunt mahalalele indiene, unele localități din Africa de Sud sau cartierul Queens din New York, distanțarea socială este un lux pe care aceștia nu și-l pot permite. Dacă depinzi de toaleta pe care o împarți cu alți 1400 de oameni și care se află în afara locuinței tale, dacă trebuie să ieși din casă pentru a-ți asigura accesul la apă, dacă nu-ți permiți să cumperi săpun, pentru că acesta nu ține de foame, sau dacă mănânci o singură dată pe zi din lipsă de bani și de alte resurse, e imposibil să practici o igienă personală corespunzătoare și o distanțare socială recomandată de autorități. Dacă nu-ți poți practica meseria la distanță – pentru că ești curier, lucrezi în domeniul salubrității sau al asistenței sociale sau ești muncitor agricol (pentru a da doar câteva exemple), dilema zilnică va fi: muncești și te expui riscurilor bolii sau nu muncești și te expui riscului de a nu avea ce mânca împreună cu familia ta.
Desigur, suntem cu toții vulnerabili în fața bolii, însă această vulnerabilitate este sporită pentru anumite categorii sociale sau etnice, atât din considerentele menționate mai sus cât și datorită faptului că anumite afecțiuni care agravează parcursul bolii – afecțiunile pulmonare, cardiace sau diabetul îi afectează în mai mare măsură pe cei săraci, vârstnici sau privați de resurse. După cum arată articolele semnate de jurnaliști sau de bioeticieni, pe continentul nord-american comunitatea afro-americană și cea hispanică sunt mai grav lovite de virus decât celelalte comunități. Taberele de refugiați, închisorile sau căminele de bătrâni suferă de asemenea în mai mare măsură decât alte tipuri de comunități. În teorie, statutul social nu ar trebui să conteze în accesul la tratament, nici chiar în prezentele condiții în care principiul urgenței este completat de principiul succesului intervenției. În practică, vedem situația contrară.
Virusul nu este marele tăvălug egalizator care ne pune în pericol viețile în mod similar.
Vulnerabilitatea variază și în funcție de momentul în care o persoană contractează virusul. Ținând cont de faptul că graficul îmbolnăvirilor urmează în general traiectoria unei curbe, persoanele ce necesită spitalizare și care se află pe nivelul maxim al curbei (atunci când se înregistrează vârful epidemiei) au mai puține șanse de supraviețuire decât cei aflați la baza curbei. iI aceasta deoarece sistemul medical este suprasaturat, locurile din spitale sunt insuficiente, iar personalul medical existent este suprasolicitat.
La un nivel mai general, focalizarea excesivă pe statisticile negre prilejuite de această maladie pune în paranteză consecințele negative ale concentrării tuturor resurselor posibile (de la cele medicale, economice și până la cele mediatice) pe această maladie. Toți pacienții cu alte suferințe (unele grave, unele cronice, altele mai puțin grave, dar destabilizante dacă nu sunt gestionate pe termen lung) sunt tratați de la distanță și sunt amânați de la intervențiile directe. Pacienții care suferă de cancer, pacienții care au nevoie de tratament stomatologic sau persoanele gravide (pentru a da, din nou, doar câteva exemple) sunt puși în fața unor decizii dificile: fie nu mai au acces la tratamentul necesar, fie au acces parțial, acesta fiind rezervat doar cazurilor urgente, fie au acces dar sunt prea speriați de riscul de a contracta noua boală, amânând pe cont propriu căutarea unui tratament.
Virusul nu este marele tăvălug egalizator care ne pune în pericol viețile în mod similar. Dacă a reușit să ne suspende cursul normal al vieții, nu ar trebui totuși să ne suspende și facultatea rațională, de a ne interoga asupra modurilor în care reacționăm și asupra scopurilor pe care le urmărim atunci când acționăm într-un anumit mod. Prezervarea comunității, salvarea a cât mai multe vieți posibile, menținerea în limite rezonabile a sistemului medical – sunt scopurile declarate pentru care ne sacrificăm temporar drepturile și libertățile individuale. Însă pe parcurs unii din noi sunt expuși și vulnerabilizați suplimentar – iar acest lucru trebuie să fie recunoscut și corectat.
*Panică-n creier, lumea a luat-o razna
Lucrurile încep să se îngreuneze
Nu mă pot abține, dar cred că nu m-am mai simțit așa
De când te-am invitat să ieșim împreună.
Foto: Shutterstock
