Poetul Vasile Leac a stat două luni în Indonezia, unde a împărțit recent o rezidență cu alți artiști. Când s-a întors în București, s-a mirat: „Ce-i cu liniștea asta, frate? Parcă toți sunt zombi.” L-am rugat, prin urmare, să profite de liniștea de care vorbește și să descrie Indonezia în 10 cadre. Ca să știi și tu la ce să te-aștepți dacă treci pe-acolo vara asta. Sau în altă vară.
Clima
Când am ajuns în Yogyakarta, eram amețit de oboseală și căldură, aproape mă sufocam, aglomerație maximă, gălăgie și multe zâmbete peste tot. În primele zile e dificil, confuzia și șocul climatic te fac să plutești într-o derivă din care nu crezi c-o să scapi. La început, totul te înțeapă, te pișcă, iar umezeala te transformă în 5 minute într-o bandă de prins muște, totul e lipicios și umed, ești un pachet de nervi gata să sară la gâtul oricui, numai că toți se uită la tine și-ți zâmbesc cu o curiozitate neutră, dezarmantă.
Încet, încet, treci și tu pe modul silent – practic ești obligat să faci asta, dacă vrei să supraviețuiești – și totul devine luminos, insectele nu te mai înțeapă şi îţi devin familiare, soarele e mai puțin fierbinte, tu ești mai puțin lipicios, te obișnuiești cu zâmbetele dezarmante ale oamenilor. Trebuie să renunți la ritmul social european și să intri într-un alt ritm, unul mai calm și în același timp mai fierbinte.
Îți dai seama că aici zâmbetul e o formă de comunicare, nimeni nu se grăbește nicăieri, ești într-o sală de așteptare imensă, în aer liber. După ce te simți cât de cât confortabil, începi să vezi altfel lucrurile, începe magia vieții de zi cu zi, toată agitația devine un spectacol imens la care trebuie doar să asiști.
Orez
Chiar dacă totul îți pare insalubru, plin de praf și gaze de eșapament, poți să mănânci oriunde la tarabele stradale, temporare sau permanente, n-o să faci intoxicație și nici alte complicații intestinale, cel puțin în cazul nostru a funcționat. Mâncarea este bună și ieftină, chiar dacă la început îți pare ciudat să mănânci de trei ori pe zi orez, sau cel puțin o dată. Pâinea e foarte proastă, în genul celei turcești de la noi, e mai bine să renunți la ea. Există o tonă de combinații de legume cu orez, sosuri și alte prăjeli. Spun prăjeli pentru că aici aproape toată lumea prăjeşte ceva atunci când gătește.
Toaletă
Pentru că ajungi, inevitabil, și aici, e bine să fii pregătit: nu există hârtie igienică! Nu o mai căuta. Vezi că există, lângă, un recipient cu apă și un vas mai mic, folosește-l și nu pune întrebări. E puțin bizar la început, însă nu trebuie să te minunezi chiar așa. Te afli în cea mai mare țară musulmană din lume, gândește-te puțin la asta și toaletele turcești o să-ți devină mai suportabile. Cele mai dubioase toalete sunt cele de pe ambarcațiuni, în special la cele de transport în comun (te las să le descoperi singur).
Gecko
Sunt mai multe specii de șopârle Gecko, toate minunate, unele chiar cântă. Cea mai banală specie de șopârlă e probabil Common house Gecko. Peste tot am întâlnit-o: în camera unde dormeam, în bucătărie, pe pereții unor restaurante. Toți ne holbam la bietele animale ca niște turiști stupizi. Practic e inofensivă, ai senzația că e un produs obținut în laborator, o încrucișare între o jucărie de cauciuc și un miriapod. Majoritatea timpului stau nemișcate pe tavan, pe pereți, nici nu le vezi la început. Sunt aproape plate, cu o mobilitate uimitoare, se deplasează rapid și haotic, ca păianjenii de apă. Uimitor e că aceste șopârle îți dau senzația că nu mănâncă nimic, că sunt din cauciuc. Aceste animăluțe uimitoare sunt cele mai grozave aparate de prins țânțari, nu aruncați după ele cu șlapii, că n-o să le nimeriți. Acceptați-le ca pe un suvenir din partea naturii.
Autobuzele de noapte
Indonezia e imensă. Să ne gândim numai la Jakarta, capitala, un oraș de 13 milioane de locuitori, fără metrou (acum se construiește o linie de metrou până la aeroport), fără tramvaie; cu autobuze care pot întârzia sau care rămân pur și simplu blocate câteva ore în trafic. Și cum totul îți pare fără ieșire, cuprins de disperare și căldură, nervi etc., apare salvarea: autobuzele de noapte. Circulă pe distanțe lungi, sunt dotate cu paturi etajate, aer condiționat, pături. Cei care nu prind locuri în pat pot să-și rabateze scaunul și să doarmă confortabil câteva ore. Practic, toate autobuzele sunt adaptate și redesignate într-un mod special. Sunt fabuloase. Trebuie să le vedeți.
Durian
E un fruct bizar pe care îl descrie și Wallace Alfred Russel în celebrul său jurnal evoluționist. Durianul e un fruct mare, poate ajunge până la câteva kilograme, are o coajă groasă cu țepi ascuțiţi, miez alb și ușor pufos în care se ascund niște gogoloașe moi, ca sarmalele, de culoare alb-gălbuie, cu doi sau chiar trei sâmburi mari înăuntru, cu un miros oribil și atrăgător în același timp. Gustul e aproape indescriptibil, o combinație de brânză stricată, banană, noroi, având consistența piureului de cartofi. Dintr-un fruct de 2 kg, doar câteva sute de grame sunt comestibile. E un fruct care fermentează în stomac. Distracția vine abia atunci când elimini gazele, ca să fiu politicos. Trebuie încercat neapărat. E mai mult decât o aventură.
Fantome
Mai mult de 85% din populația Indoneziei crede în fantome, spirite, cum le spun ei. Dacă vezi statui înfășurate la mijloc cu o bucată de pânză, colorată sau în dungi, să știi că acolo locuiește un spirit. Copacii bătrâni (sau alți copaci în jurul cărora s-a întâmplat ceva mai puțin obișnuit, de ex: a căzut un fruct în spatele tău) sunt considerați locuințe ale diverselor spirite. Fructele nu cad din întâmplare în spatele tău, ci spiritele ți le oferă, numai ele știu dacă ești o persoană bună sau nu. Când treci cu mașina sau motoscuterul pe lângă un spirit (copac, statuie), încetinești puțin și nu claxonezi, dacă vrei să nu îl superi. Nimeni nu-și dorește asta.
Trotuar
Are aceeași semnificație, se pronunță la fel, doar că în Indonezia pur și simplu nu există; sau dacă există, e mai mult o glumă. Acolo unde există trotuar, acesta e ocupat de vânzători ambulanți, mici ateliere de reparat motoscutere, vulcanizare, mâncare și chiar frizerii, vaze uriașe cu plante printre care trebuie să te strecori, corturi cu bucătării ambulante, treci direct prin spatele bucătăriei, toată lumea zâmbește, chiar și clienții care mănâncă te salută cu o mișcare ușoară a capului. Mă întrebam la un moment dat ce-i atât de uimitor să mergi pe jos? În Indonezia e. Aici aproape nimeni nu merge pe jos, toți sunt pe motoscutere. Oricum, ei sunt foarte distrați când văd albi mergând pe jos. Ei sunt numai zâmbet și înțelegere, europenii mai încruntați, așa, și transpirați, nu prea le înțeleg umorul, cred că nici nu sunt curioși să-l înțeleagă.
Go Jek
E o aplicație pe care ți-o instalezi imediat ce ai ajuns în aeroport. Aplicația are două opțiuni: go car sau go jek. Poți comanda o mașină sau o motocicletă. Mașina e mult mai lentă (trafic), bună pentru drumuri lungi sau ca să ajungi la aeroport. Dacă nu ai bagaj mare, chemi un go jek; o să apară un tip sau o tipă cu o geacă de mătase verde, cu mâneci lungi, negre, pe care scrie go jek; ți se oferă o cască, urci în spatele driverului și te ții de unde poți până la destinație. E uimitor și înecăcios să vezi 100 de motoscutere așteptând la semafor. Toată circulația e un organism complicat, aparent fără reguli, cu altfel de reguli, probabil nescrise, toți trec la mustață, cum spun șoferii. Adrenalină primești din plin și aproape gratis. O cursă de juma de oră cu motoscuterul costă 2,3 lei.
Apa
Indonezienii beau foarte puțină apă, cel puțin cu impresia aceasta am rămas. Foarte rar vezi pe cineva bând apă pe stradă. A nu se consuma apă de la rețea, poți face dizenterie sau alte complicații mult mai grave. Poți cumpăra apă de peste tot: magazine alimentare, chioșcuri, locuri special amenajate unde îți încarci recipientele, genul celor bine cunoscute la noi, de 20 litri. Apa de la sursă se fierbe înainte de-a o consuma sau se filtrează. Băuturile răcoritoare sunt oribile, conțin o cantitate imensă de zahăr. M-am întrebat de ce, răspunsul a venit imediat: când e cald și nu ai chef de nimic, numai zahărul te salvează.
Fotografii de Vasile Leac
