Am crescut într-o lume în care muzica era importantă. Înainte de Facebook, Instagram și TikTok, albumele și melodiile te învățau despre toate lucrurile pe care părinții tăi evitau să le discute: cum să săruți, cum te simți atunci când te îndrăgostești, cum să înfrunți tristețea și depresia, cum dincolo de lumea ta mică, există o alta, aproape infinită și fascinantă. „Stereographia”, seria pe care o deschid prin acest text, nu e un top, nici un fel de „muzica pe care aș lua-o cu mine pe o insulă pustie”. Scriu despre albume care, într-un anumit moment al vieții, mi-au vorbit și m-au învățat să trăiesc.
Primul text din „Stereographia” e un throwback în primăvara lui 2020, în plină pandemie și în pragul unei despărțiri dureroase, când un album de muzică apărut cu peste 50 de ani în urmă mi-a deschis ochii și m-a învățat să privesc din nou.
Două zile mai târziu, primul vânt de primăvară a început să măture orașul. Îl priveam amândoi, din camere diferite, ea în bucătărie, eu în sufragerie. Cred că ne gândeam la ce facem de acum încolo, deși nici astăzi nu sunt foarte sigur ce era în mintea ei atunci. Despre zilele care au urmat „discuției” (cum a numit-o ea), n-am mai vorbit niciodată. Au rămas o pagină albă, pentru doi oameni care vorbiseră despre totul împreună, timp de 13 ani, iar acum trebuiau să ia decizii fiecare pentru sine, în tăcere.
„Discuția” în sine a semănat cu momentul în care primești o veste rea. A fost scurtă, seacă, foarte pragmatică, ca o informare pe care nu poți face nimic ca s-o schimbi. Ea stătea rezemată de blatul maroniu din bucătărie, eu pe scaun, la mai puțin de jumătate de metru. Amândoi fumam. Ea avea lângă un shot de Jagermeister. Cumpărase o sticlă când aflasem că vom sta ceva vreme în casă, cum mai fac femeile când vor să încerce „ceva nou”. Țin minte că priveam paharul și mă gândeam la mine ceva mai tânăr, la toate nopțile care s-au terminat prost în jurul acestei băuturi, prin vreun club plin cu fum de țigară.
Mai țin minte cuvintele ei. „Cred că da”, a spus încet, cu privirea în jos. Țin minte asta, pentru că gândul mi-a alunecat, în secunda următoare, către un fel de corelație extrem de stupidă. „Ce chestie”, mi-am zis, „singura diferență între momentele când doi oameni se unesc și se despart e un «cred că»”.
Ușa de la bucătărie era ușor deschisă, cum o lăsam pe atunci, ca să auzim dacă ne strigă vreunul dintre copii. Dar nu s-a auzit nimic. Era după-amiază, iar copiii dormeau în camerele lor, neștiind despre ce vorbesc părinții în bucătărie. Și încă ceva mai țin minte. Reflexia unui raze de soare, venită dinspre un geam din blocul de vizavi, acoperit cu staniol ca să țină căldura afară. Acea secundă când cineva a închis geamul, iar lumina puternică s-a plimbat pe fața ei. N-a reacționat în niciun fel. Singurul lucru care s-a mai auzit atunci, într-o bucătărie din Titan, a fost bâzâitul încet al IQOS-ului, anunțând-o că mai are trei fumuri până când țigara i se va termina.
Următoarele săptămâni au fost ca o cheie sol la începutul unui portativ pe care aveau să fie înșirate momente din noua noastră relație. Zi după zi, am început să petrecem timp tot mai izolați unul de altul, mă rog, cât de mult te poți izola de altcineva într-un apartament comunist cu trei camere. Ea stătea în majoritatea timpului la masa din bucătărie. Îi mai auzeam vocea din sufragerie, vorbind în call-urile și zoom-urile pe care le avea din oră în oră. Uneori mai râdea și mă întrebam ce naiba poate fi atât de amuzant într-o discuție despre stocuri de marfă.
Eu mă transformasem într-un fel de motan, aparent captiv pentru veșnicie într-un apartament pe care-l știam centimetru cu centimetru, împăcat cu ideea că nu o să mai ies de acolo, dar că măcar mă pot uita la lumea din jur de la balcon. La început, am ținut televizorul deschis, încercând să înțeleg cât pot din noua lume care se deschisese peste noapte în fața noastră, a tuturor. După câteva zile, în care ecranul clocotea de cifre cu oameni morți și imagini golite de orice prezență umană, am decis să-l opresc definitiv.
Fără vreo treabă anume, îmi petreceam zilele scriind tot felul de idei într-un caiet pe care astăzi nici nu știu unde l-am pus. Din când în când, mai făceam câte o fotografie pe unul din cele două filme pe care apucasem să le cumpăr înainte de intrarea în „starea de urgență”. Dar, în majoritatea timpului, stăteam cu copiii. Făceam teste la matematică și engleză cu Rareș, băiatul nostru care pe atunci avea 11 ani. Din când în când, încercam să-i explic ce se întâmplă, de ce nu avem voie să ieșim din casă. El mă privea atent, după care își muta ochii pe geamul camerei, de parcă dincolo de acesta s-ar fi aflat ceva mai mult: un răspuns, un univers interzis.
Maria abia împlinise trei ani. Pe vremea aceea nu vorbea aproape deloc. Avea insomnii, dacă se poate vorbi de așa ceva la un copil atât de mic. Adormea extrem de greu și se trezea de câteva ori pe noapte, urlând zeci de minute. La început, am decis să ne împărțim și să dormim fiecare câte o noapte cu ea, pentru ca celălalt să se poată odihni. După o vreme, soția nu a mai rezistat. Plângea neputincioasă, cu senzația de vină, că lucrurile astea se întâmplau pentru că ea nu era un părinte bun, că nu știe ce să facă. Am decis să dorm numai eu cu cea mică. Și astăzi, când mă trezesc lângă Maria în miez de noapte, încerc să mă dau jos din pat ținându-mi respirația, deși coșmarurile și somnul ei negru au dispărut de ani buni.
Recitind amintirile astea transcrise îmi dau seama că pot părea momente dramatice, greu de dus, dar n-a fost chiar așa. După ieșirea din lockdown, de fiecare dată când mă reîntâlneam cu câte un prieten și afla că ne-am despărțit, primeam la schimb câte o privire plină de compasiune și milă cu care nu știam ce să fac. Adevărul e undeva la jumătate. Senzația de stranietate a lumii, de izolare, incertitudinea oricărui tip de „viitor” au fost echilibrate cumva de o perioadă de liniște, în care am trăit săptămâni bune într-o relație nenatural de pașnică cu propriile gânduri. După „discuție”, ea și cu mine am descoperit o formă de a trăi împreună, chiar și parțial, de a ne bucura unul de celălalt. Mai găteam împreună. Ascultam muzică împreună. Uneori, noaptea, după ce copiii adormiseră, petreceam ore bune în fața unor sticle de alcool. Nu vorbeam mare lucru, în niciun caz chestii importante, dar ne mai trezeam râzând cu poftă la câte o glumă a celuilalt.
Sunt oameni care, atunci când se ceartă, pârjolesc ogoarele și otrăvesc fântânile. Pare ceva terminal, ca un avion care pică din cer în flăcări. La noi doi nu a fost așa, cel puțin asta cred astăzi. Ne știam de 13 ani și, pe atunci, fiecare era cel mai bun prieten al celuilalt. Amândoi am înțeles că iubirea și afecțiunea nu dispar ca atunci când apeși butonul comutatorului de pe perete și lumina din cameră se stinge brusc.
Ce era cu adevărat apăsător nu era ideea despărțirii, ci faptul că decisesem asta, dar nu știam când se va întâmpla. Trăiam in limbo, zi după zi, printre buletine de știri despre oameni morți, rutina zilnică a doi copii și miros de sos pentru paste. Zi după zi, soarele strălucea tot mai puternic de dincolo de geam, păsările se auzeau tot mai clar în liniștea totală de afară și totul devenea din ce în ce mai verde. Venise primăvara. Și apoi, într-o zi, s-a întâmplat.
Undeva pe la începutul lui aprilie, ea a găsit pe un site imobiliar un apartament care-i plăcea. Părea mare, alb și curat. „Ce zici? Crezi că le-ar plăcea aici?”, m-a întrebat. Am dat din cap ușor că da. Decisesem deja că Rareș și Maria vor pleca cu ea la noua locuință, urmând ca amândoi să petrecem timp egal cu ei, odată ce s-ar fi adaptat.
S-a așezat la masa din bucătărie și a completat declarația care-ți permitea să ieși din casă în lockdown. Nu mai știu care a fost motivul pe care l-a inventat, dar a plecat de acasă cu hard extern în geantă. Eu am rămas cu copiii, într-un fel de stare de confuzie, la granița cu irealul, total absent. O oră mai târziu, m-a sunat prin video call. Telefonul mătura spațiul pe care-l văzusem mai devreme în poze, cameră după cameră. Din fundal, îi auzeam vocea, descriindu-mi ce cameră văd. De lângă mine, am auzit-o pe Maria, chicotind fericită, în fața unui turn din cuburi colorate pe care abia îl terminase. S-a întors spre mine, cu ochii perfect rotunzi, luminoși, așteptând să fie lăudată. Dinspre difuzorul telefonului am auzit doar „Zi-mi. Îți place?”. Mișcarea de pe ecran s-a oprit. Am văzut-o întorcând camera spre ea, privindu-mă dintr-un apartament gol, complet alb, aflat la câțiva kilometri de locul unde eram eu. „Nu e rău deloc, nu? Și e liber de la 1 mai”, mi-a mai spus. „Nu. Nu e rău”, am răspuns.
Câteva zile mai târziu, am decis să ies afară. La televizor se discuta deja despre oprirea lockdown-ului, fie și parțială. De la geam vedeam în fiecare zi tot mai mulți oameni pe străzi. În plus, pe măsură ce se apropia 1 mai, atmosfera devenea tot mai apăsătoare. O mai auzeam vorbind la telefon, cu mama ei și niște prietene, despre noul apartament: ce lucruri lipsesc de acolo și va trebui să cumpere, cum a închiriat un microbuz care să o ajute să-și ducă lucrurile în noul loc. Fiecare dintre conversațiile astea mă afunda tot mai mult într-un scenariu pe care-l știam inevitabil, dar pe care încercam pe cât de mult posibil să-l evit.
M-am așezat la aceeași masă din bucătărie unde stătuse și ea cu câteva zile mai devreme, am completat aceeași declarație, am luat același hard extern în ghiozdan. Mai aveam la mine doar țigările, telefonul și o pereche de căști. Știam ce urmează să fac. Ziua mea de naștere fusese în primele de lockdown. Mi-o petrecusem stând cu copiii, apăsat de gânduri negre: „discuția” avusese loc deja și mă speria ideea bolii iminente pe care o primeam pe toate canalele media. Acum, șase zile mai târziu, aveam să ies din casă într-un parc din apropierea blocului, să beau o bere-două și să ascult muzică. Mi se părea cel mai potrivit mod de a sărbători 40 de ani.
Până la momentul în care am ajuns în parc, „o bere-două” se transformase într-un bax de șase. M-am așezat pe o bancă. În jur era liniște deplină, nu se vedea niciun om. Mi-am aprins o țigară, am desfăcut o bere și am dat drumul la muzică în căști.
Mult timp după ieșirea din lockdown, când primeam întrebarea „tu cum te-ai descurcat?”, am răspuns în același fel: „Am ascultat muzică”. Cinemaul mi se părea extrem de neinteresant în lunile acelea, incapabil să se plieze pe ce simțeam, ce vedeam în jurul meu. Facebook-ul și Instagram-ul erau pline de oameni care fie anunțau sfârșitul lumii, fie se pierdeau în conspirații mondiale sau glumițe tâmpite despre moarte, fie share-uiau rețete de banana bread. Pentru mine, lockdown-ul a fost un playlist uriaș, format din sute de albume și melodii, un fel de coloană sonoră permanentă în care contururile lumii în care trebuia să trăiesc se topeau, devenind fluide și suportabile.
Alegeam ce ascultam pur instictiv, fără un sistem anume, gen muzical sau vreo așteptare. Așa se ajungea ca în interiorul unei singure zile, să fac un salt de la un album jazz, printr-unul de muzică electronică și să închei în death metal. Am preferat tot timpul albumul în locul melodiilor, din două motive. În primul rând, pentru că durata unui album mă ajută să mă pierd cumva, chiar și pentru câteva zeci de minute, în ceea ce aud. Apoi, pentru că, datorită lui taică-miu, am crescut cu albume, altfel spus viziuni artistice complete, nu single-uri. Mi-am antrenat capacitatea de a fi atent, de a încerca să fiu cu adevărat prezent într-o audiție. De a-mi acorda timp ca să văd încotro mă duce ceea ce ascult.
În acea zi de aprilie 2020, într-un parc din sectorul 3, dintr-un oraș care părea abandonat, am ascultat mai întâi trei albume: un Big Thief („U.F.O.F”), un Japanese Breakfast („Psychopomp”) și un Grouper („Dragging a Dead Deer Up a Hill”). Când s-a terminat „We’ve All Gone to Sleep”, ultima piesa de pe albumul Grouper, cu chitara ei acustică și vocea încărcată de atât de mult delay și reverb, încât se putea confunda cu vântul de afară, mai aveam doar două beri și nu mai eram singur în parc.
Pe o bancă, la câteva zeci de metri de a mea, s-a așezat un bătrân cu un baston în mână. Zeci de secunde ne-am privit tâmp unul pe celălalt, cu fețele fără măști, de parcă fiecare descoperea că mai există și alți oameni. Apoi, bătrânul a scos din buzunar un șervet pe care a înșirat niște bucăți de hârtie. Le-a privit câteva secunde, fără să facă altceva. Cu cealaltă mână, a scos un pumn de pastile. Le-a înșirat în palmă, numărându-le, și a început să le înghită, tacticos, ca într-o rutină la care a luat parte de ani buni.
M-am uitat în jur. Începuse să se însereze și m-am întrebat dacă nu ar fi cazul să mă întorc totuși acasă. Bătrânul mi-a aruncat o privire scurtă, în timp ce bea apă lent, dintr-o sticlă de jumătate de litru. Mi-am mai desfăcut o bere și mi-am aprins o altă țigară.
Am luat telefonul și am început să scrollez, căutând un alt album. Voiam ceva lent, folk, dar nu eram decis ce. Am ezitat între Nick Drake și Van Morrison. L-am ales pe al doilea pentru că nu-l mai ascultasem de ceva vreme și pentru că primul mi se părea totuși prea trist și chiar n-aveam chef să mă întristez și mai mult, singur pe o bancă, în timp ce un bătrân ia pastile cu pumnul la câțiva metri de mine.
Știu că pare că am regizat momentul în care urmează să scriu „și atunci, s-a întâmplat!”, dar chiar nu e cazul, cel puțin nu acum. Adevărul e că la câteva secunde după ce a început „Astral Weeks”, piesa care dă și titlul albumului, am început să mă gândesc aiurea. Afară bătea un vânt cald și eu mi-am adus aminte când și cum am auzit eu de Van Morrison pentru prima oară.
Aveam vreo 12 ani (cred), locuiam cu ai mei la Târgu-Mureș. Taică-miu a iubit muzica toată viața lui și când era mai tânăr se întâmpla des să-și cheme câte un prieten ca să asculte câte un album împreună. Vinilurile erau rare în 1992 și cred că întâlnirile astea erau și un prilej bun de schimburi de muzică între oameni. Audițiile despre care povestesc aveau un format destul de standard: niște bărbați intrau într-o sufragerie, beau, fumau, ascultau muzică câteva ore și, din când în când, mai vorbeau despre una-alta.
Dintre toți prietenii lui tata de atunci, era unul care venea foarte des pe la noi. Îl chema Cucui, se născuse în Târnăveni și locuia vizavi de blocul nostru. Tata îl plăcea pentru că aveau gusturi comune, și la muzică și la alcool.
Nu mi-e foarte clar astăzi cum, dar Cucui primea viniluri din străinătate. De fiecare dată când venea la tata, aducea câte un teanc pe care scria în germană. Într-una dintre aceste seri, i-am auzit pentru prima vocea lui Van Morrison, de la boxele pick-up-ului din sufrageria noastră. Nu era albumul pe care-l ascultam eu în acel parc, în 2020, pentru că una dintre piesele de pe acel vinil era „Brown Eyed Girl”, o melodie în care nostalgia legată de amintirea unei foste iubite se amesteca cu imaginea idealizată a naturii, două teme care-l vor defini mai târziu pe Van Morrison.
Priveam în sufragerie prin ușa întredeschisă. Vedeam direct doar femeile, pe mama și pe Dora, soția lui Cucui, vorbind una cu cealaltă, neinteresate de muzica din boxe. Pe tata și pe Cucui îi vedeam reflectați într-o vitrină. Stăteau pe canapea, unul lângă celălalt, și dădeau ușor din cap, fără să se privească, fără să-și vorbească, de parcă nici nu se știau.
Îmi mai amintesc că mama m-a văzut „la pândă” și m-a chemat înăuntru. Am intrat în cameră, m-am apropiat de ea și mi-am ascuns fața în gâtul ei, rușinat că-s cu adulții. „Băi Dane, bă!”, am auzit vocea lui Cucui. (Așa-mi ziceau părinții și prietenii lor pe atunci, Dan). „Tu auzi, mă? Tu știi cine-i ăsta? Van Morrison îl cheamă! Ai auzit de el?”, a strigat Cucui, ca să se facă auzit în muzica dată tare.
L-am privit, încă parțial ascuns după corpul mamei. Era ditamai omul, un urs, chiar și când stătea așezat. Fața îi era roșie, de la alcool cred, dar și de la un fel de bucurie a momentului pe care-l trăia. De lângă el, tata îmi zâmbea. Mi-a luat ceva ca să-i răspund. „Cum să nu? Am auzit!”, i-am zis. Dar îl confundam. Credeam că zice de Jim, vocalul The Doors, despre care chiar auzisem, pentru că se auzea des la noi în casă. Cucui n-a mai zis nimic. A dat fericit din cap, a mai tras un fum de țigară, și a închis ochii, pierdut în muzică.
Între timp, în fața mea, bătrânul de pe bancă se ridicase. Și-a lăsat bastonul rezemat și a privit în jos. Părea că-și face curaj. Apoi a început să se deplaseze încet, atent să meargă în linie dreaptă. Cred că făcea exerciții pentru o boală de care suferea, habar n-am, dar a dat câteva ture complete de parc, trecând de câteva ori foarte aproape de picioarele mele, de parcă nici n-aș fi fost pe banca aceea. Apoi s-a oprit, și-a luat bastonul și foile de hârtie și a plecat spre casă.
M-am uitat spre ultima bere rămasă. „Hai c-o beau acasă p’asta”, mi-am zis și am luat-o încet spre bloc, încercând să merg și eu în linie dreaptă.
Scriu diverse lucruri de când aveam 22 de ani. Întreaga viață adultă a fost și este cumva organizată, personal și profesional, în jurul cuvintelor. De unele întrebări mă lovesc periodic, de fiecare dată când reușesc să ies din automatismul scrierii și să mă gândesc cu adevărat la ce scriu, cum pot (de)scrie un gând sau o senzație.
Cum putem vorbi despre un moment în care simțim că suntem aproape să atingem ceva ce nu exista (sau nu știam că există) în noi până atunci? Ceva a cărui natură însăși este vagul, imaginea pură, imposibil de pus în cuvinte până la capăt. Care sunt cuvintele pe care le alegem când povestim acest moment oamenilor din jur? Și, mai ales, cum putem scrie despre el, când scrisul în sine presupune construcție, cuvinte și fraze înșiruite, cadență, subiect central?
Toate aceste dileme au legătură, desigur, cu ceva care se află în fiecare dintre noi. Un fel de căutare a adevărului, a autenticului, în haosul care ne dictează viețile. Însă „adevărul”, „autenticul” sunt concepte la fel de vagi. Iar atunci când încerci să pui în cuvinte poeticul și sunetul, noțiunile se dilată complet, devenind o pastă incoloră pe care nu știi cum să o apuci.
Mi-a luat, iată, ani buni ca să înțeleg cum pot pune în cuvinte, cum pot formula ceva ce am simțit într-o noapte de aprilie 2020, când, odată copiii culcați, am decis să reascult la căști, într-un dormitor întunecat, „Astral Weeks”.
Nu cred în revelații mistice (cel puțin nu în cazul meu), ci mai degrabă într-un moment inconștient, care te ia cu totul pe nepregătite, în care te trezești destinatarul a ceva imposibil de pus în cuvinte până la capăt. Poate de aici ar trebui să înceapă totul: de la „adevăr”, oricât de complicat ar fi de explicat.
Toamna trecută am primit un email de la o producătoare din Argentina, Marta Andreu. Ne cunoscuserăm cu câteva luni înainte, la un program de scenaristică de film, și într-una dintre seri am petrecut ceva timp la barul hotelului unde eram cazați, vorbind despre poezie. Marta provine din zona de documentar și am simțit asta prin întrebările pe care și le punea, prin modul în care își formula și re-formula dilemele, etice și de reprezentare, până când considera că acestea au o formă satisfăcătoare pentru a putea deveni subiecte de discuție.
În acea seară, am vorbit mult despre limbajul poetic, nu ca generator de imagini interesante sau frumoase, cum e înțeles de multe ori, ci ca un instrument care dezvăluie ceea ce nu poate fi dezvăluit decât în acest mod. Ceva ce scapă formulării în oricare alt tip de limbaj. O formă de transcriere, de cartografiere a realității care nu ascunde adevărul, ci îl ajută să se dezvăluie, puțin câte puțin.
Emailul primit de la Marta conținea un mic text introductiv (un fel de „Am găsit asta și m-am gândit că te-ar interesa”) și un document PDF de câteva pagini. Era un text intitulat „Speaking Nearby”, publicat într-o revistă de specialitate, „Visual Anthropology Review”, care transcria o discuție purtată cu cineasta vietnameză Trinh T. Minh-Ha. Când l-am citit după câteva zile, am simțit pentru prima oară că am, dacă nu cuvintele potrivite, măcar un inventar necesar, pentru a putea scrie despre cum muzica mi-a schimbat viața, despre „Astral Weeks” și o formă de adevăr pe care o simți ca o străfulgerare.
Trinh T. Minh-Ha pornește de la un pasaj din Walter Benjamin, în care acesta face o separație clară între „adevărat” și „rațional”. „Nimic nu e mai sărac decât un adevăr exprimat ca și cum ar fi un gând”, scrie Benjamin. Cu alte cuvinte, adevărul nu poate fi abordat decât indirect, oblic, cu grija de a nu-l confunda și a-l transforma în certitudine.
Cineasta vietnameză preia ideea și o dezvoltă într-o direcție nouă. „Adevărul”, spune ea, are legătură cu poezia, cu „limbajul poetic” mai exact, definit nu ca vreo formă de subiectivitate sau o practică estetizată a limbii, ci „fundamental reflexiv”: „Natura poeziei este să ofere înțeles, într-o așa manieră încât să nu spună sau să arate ceva direct. Poeticul trebuie să destabilizeze subiectul, să expună toată ficțiunea inclusă în ideea de raționalizare. Roland Barthes a remarcat deja că «adevăratul opus al poeticului nu e prozaicul, ci stereotipul». Stereotipul nu este o reprezentare falsă, cum e luat de cele mai multe ori, ci tocmai o (re)prezentare încremenită a unei realități care se află în continuă schimbare”, spune Trinh T. Minh-Ha.
Cu o formă de „adevăr” obținut din „poetic” are legătură, cred, și „Astral Weeks”. De-a lungul celor 47 de minute, cât durează albumul, suntem martorii unui om care invocă o formă de adevăr, așteptând-o să apară. S-a scris enorm despre versurile lui Van Morrison, despre forma lui de poetic vag, luminos, aproape pastoral, în care natura își câștigă un statut de muză pe care-l avusese în poezie, dar niciodată în muzica contemporană comercială.
O parte din recepția entuziasmantă a albumului în primii ani de după 1968, când a fost lansat, este legată chiar de această legătură dintre om și natură, prezentă în toate melodiile. Ideea era unul dintre idealurile mișcării hippie, care l-a adoptat rapid pe Van Morrison ca pe un fel de „purtător de cuvânt”. De-a lungul anilor, el a repetat obsesiv că tematica discului n-a avut vreo legătură cu spiritul epocii în care a apărut, ci a fost mai degrabă o reverență către influențele sale literare: William Blake, Yeats, Samuel Coleridge sau Wordsworth.
Chiar și citite fără muzică, doar ca poezii, versurile lui Van Morrison sunt răvășitoare, un poem lung care pare să se rotească în jurul tău, până te pierzi în el. Vocea se joacă cu imagini și detalii autobiografice, personaje stranii, străzi și case uitate sau care nu mai există. O mare parte din „Astral Weeks” este ancorată într-un trecut pe care Van Morrison nu încearcă neapărat să-l înțeleagă, ci să-l descrie, fie și parțial, cât să nu-l lase să moară definitiv. Să se mai poată agăța de el, fie și prin amintire.
Latura asta nostalgică dă în general și tonul poemelor, unul melancolic, tot timpul la granița care se dizolvă în tristețe (pe care nu o trece însă niciodată). Însă ce răzbate din aceste poeme este un fel de umanitate, o privire caldă a poetului față de oamenii despre care scrie.
Personajele lui Van Morrison sunt oameni copleșiți până la refuz de viață, de actul pur de a exista. Acești oameni nu trăiesc, pur și simplu, ci simt viața în fiecare secundă. Sunt copleșiți de neajunsurile și neputințele lor, uimiți de lucruri pe care nu le pot pune în cuvinte, deznădăjduiți și senini, anesteziați de simplul fapt că există, că se pot atinge unul pe celălalt. Este un tip de „adevăr” greu de transcris aici, unul care are legătură cu spațiile goale dintre versuri, cu imaginile care trec prin fața ochilor ca fotogramele unui film.
Am să le las așa, fără a încerca să le explic, dar cu un fel de adaos, doar pentru că mi se pare nu numai potrivit, ci și necesar.
O a doua formă a acestui tip de căutare a adevărului prin poetic stă în muzica în sine. La momentul înregistrării albumului, Van Morrison avea 23 de ani, un lucru halucinant când te gândești la complexitatea și maturitatea a ceea ce avea să rămână pe bandă. Era într-un litigiu cu fosta casă de discuri, care i-a interzis să înregistreze și să concerteze live pentru mai bine de jumătate de an. Morrison era falit, fără drept de muncă și în pericol de a fi deportat în țara natală, Irlanda de Nord. Odată rezolvată disputa financiară, a fost anunțat că bugetul albumului va fi extrem de mic, permițându-i doar câteva zile de studio. Toate aceste date concrete, fapte istorice, să le spunem, au fost baza a ceea ce avea să devină „Astral Weeks”.
Contrar a ceea ce poate părea instinctiv, Van Morrison și-a pus și alte piedici, limitări, de data aceasta din proprie inițiativă. A ales să înregistreze albumul în numai două zile, anunțând inginerii de sunet că va folosi doar „prima sau a doua dublă”. A ales să lucreze cu muzicieni veniți din jazz. Basistul Richard Davis lucrase cu saxofonistul Eric Dolphy, în ceea ce astăzi este unanim considerat unul dintre marile albume jazz, „Out to Lunch!”, iar bateristul Connie Kay lucrase cu Charlie Parker și Miles Davis. Morrison n-a făcut deloc repetiții, nici măcar nu le-a distribuit muzicienilor transcrieri muzicale ale cântecelor. A preferat să le cânte o singură dată melodia de bază, pe o chitară acustică, urmată de două indicații: să cânte ce simt ei și să se oprească când se oprește el, oricât de lung ar părea.
Poate părea un fel de autosubminare profesională, venită din partea cuiva căruia tot ce i se cerea era un alt hit, tip „Brown Eyed Girl”. În schimb, în acele două zile în care a înregistrat albumul, Van Morrison pare să fi descoperit ceva mai profund decât rețeta unui cântec care ar fi putut fi fredonat, zeci și zeci de ani, prin bucătării, de oameni ce gătesc împreună. Sunt subiectiv, știu, nici n-am cum să fiu altfel, dar astăzi, zeci de ascultări mai târziu și cu „Astral Weeks” în canonul de albume care m-au schimbat într-un fel sau altul, intuiesc că nu melodia perfectă îl interesa pe Van Morrison atunci, ci un timp de adevăr, pe care-l simțea, dar nu știa cum să-l formuleze.
Cum altfel pot fi interpretate lucrurile astea, decât ca metode de a devia de la potecile bătătorite, de a descoperi un loc secret, unde adevărul poate fi așteptat sau pândit? Cum altfel poate fi ademenit el, decât refuzând stereotipul și preferând să arunci o undiță în gol, așteptând apoi o mișcare?
Pe tot parcursul albumului, Van Morrison invocă o muză doar de el știută, însă pare să știe că un astfel de act nu presupune o simplă chemare. Apelării directe îi opun repetiția, sub formă de incantație, și ezitarea. Asta am simțit în acea noapte, lângă o fată mică care dormea respirând încet lângă mine. Habar n-am ce s-a întâmplat atunci, dacă toate lucrurile prin care treceam au contribuit sau nu la asta. Ce știu, ce-am învățat atunci, de fapt, e că e necesar să fii prezent cumva, să rămâi cu muzica din căști, să fii atent la fiecare notă și accent. Să-ți creezi, la rândul tău, condițiile ca să te poți întâlni cu ceva de dincolo de notele și versurile pe care le auzi. Să-l chemi spre tine, pregătit să-l pierzi în secunda următoare.
Primele piese de pe „Astral Weeks” par un preambul în crescendo pentru această întâlnire. Sunt scurte, melodice, conduse aproape exclusiv de bas și de tobe. Peste toate se aude vocea lui Van Morrison, lamentându-se, uneori strigând pentru a se face auzit, repetând fraze și cuvinte, fără vreo logică anume, ca într-o mantră, o incantație secretă.
„Cyprus Avenue” e primul indiciu a ceea ce urmează să vină. Plasată în Belfastul natal, piesa începe ca o povestire autobiografică despre adolescența lui Morrison, transformându-se treptat într-o reverie romantică despre o fată de 14 ani și incapacitatea autorului de a consuma iubirea până la capăt (sentimental și carnal). De-a lungul melodiei, Van Morrison pare că se învârte în cercuri la nesfârșit, prelungind un moment știut doar de către el, așteptând ceva aproape miraculos. Iar câteva minute mai târziu, acel ceva apare.
La 9 minute și 41 de secunde, „Madame George” este cea mai lungă piesă de pe „Astral Weeks”. Muzical și liric, pare o împlinire a tuturor drumurilor deschise până în acel moment pe album. Subiectul piesei e neclar (unii spun că ar fi și el autobiografic, alții că ar fi despre un personaj cunoscut de Van Morrison pe când era mic, căruia îi plăcea să se îmbrace în „Drag Queen”, deși autorul a refuzat de fiecare dată această interpretare), dar la o adică nici nu contează. Piesa este un lung plonjon în gol, cu speranța că undeva la capătul căderii se află ceva. Ezitarea și repetiția sunt mutate de la nivelul de intuiții creative, la pilonii melodiei. Undeva în prima parte, tobele încep să bată un fel de ritm milităresc, care însă se oprește după câteva secunde și nu mai revine vreodată, de parcă bateristului i-ar fi fost teamă să-și ducă până la capăt intuiția, n-ar fi știut exact ce are de făcut.
Peste chitara acustică se aud o vioară și un flaut care intră și ies aparent aleatoriu, încercând nu să umple un gol muzical, ci, dimpotrivă, să-l definească și mai bine. Peste toate, vocea lui Van Morrison, repetând la infinit cuvinte și expresii, ca și când l-ar fi consumat un fel de extaz. „And you the gloves to love to love the gloves / You love the gloves, so love the gloves, so love the gloves / So love the gloves, love the gloves, so love the gloves, love the gloves”. Sau, puțin mai târziu: „Get on the train / Get on the train, the train / Get on the train and don't look / Get along the train / This is the train”.
Pe la minutul 7, toate aceste ezitări și incantații stranii încetinesc. Melodia se golește, pare să se apropie de final. Și apoi, brusc, din acest nimic, din acest gol care te vrăjește, se aude vocea lui Van Morrison, murmurând, încet la început, apoi tot mai tare și mai tare. De undeva din fundal, niște viori îl urmează, apoi tobele, lovind cinelele, dar nu pe bătaia cântecului, 4/4, ci pe jumătate din aceasta, ca o nouă eroare, o altă formă de ezitare.
Sunt câteva secunde miraculoase, în care totul se unește. În care ai senzația că iei parte la ceva mai mare decât tine, la artă, revelație, sau cum vrei să o numești. Momentul în care poți trăi, fie și cu iluzia, că ai simțit o formă de adevăr.
„Sunt aici”, îmi aduc aminte că m-am gândit, lungit în pat, în acel moment. Eram, într-adevăr, acolo. Trăiam cumva și asta era de ajuns.
Pe 30 aprilie 2020, am plecat de acasă pe la prânz. Nu puteam fi martor la golirea treptată a casei unde trăisem împreună 11 ani, la ideea că-mi voi vedea copiii plecând de acasă. Ne-am luat toți în brațe, am sărutat copiii și cam asta a fost. Am ieșit afară. În acea noapte am dormit la un prieten, consumat de tot felul de anxietăți și demoni mai mici și mai mari.
A doua zi, pe 1 mai, pe la prânz, am primit un mesaj scurt și sec: „Noi am plecat”. Când m-am întors acasă, am dat peste cea mai dezolantă imagine din viața mea. Toate lucrurile mele erau fix în locul unde le lăsasem. Toate celelalte lucruri dispăruseră, de parcă fusesem jefuit.
M-am plimbat prin casă ore bune, fără vreun scop precis, făcând niște poze la golul din jur, nici eu nu știu de ce. Câteva zile mai târziu le-am șters din telefon. Mi-am dat seama că nu însemnau de fapt nimic, erau doar niște camere murdare și goale.
Într-un final, m-am întins pe canapeaua din sufragerie și am ascultat, din nou, „Astral Weeks”. Am adormit undeva pe la mijloc, cred. Când m-am trezit, se însera deja. De undeva de afară, din stradă, se auzeau voci de oameni.
A doua zi, am sunat-o. Am rugat-o să-mi explice cum să folosesc aspiratorul pe bază de apă pe care i-l trimisese maică-sa din Italia. Nu înțelegeam sistemul, unde, ce și cât trebuie să intre. Ea m-a pus să o sun pe Whatsapp, cu videocall, ca să-mi explice. Totul a durat vreo 10 minute. De undeva din fundal, auzeam vocea Mariei. Se juca.
„Te descurci?”, m-a întrebat ea, la final. „Da. Cred că da”, i-am zis.
