Rezultatele primului tur al prezidențialelor din România au produs stupefacție generală. Printre teoriile care au fost convocate să pună ordine în dezorientarea noastră s-au numărat teoria TikTok, adică teza că românii au fost amăgiți de o creație diabolică și, în strictă legătură, teoria intervenției ostile, adică teza că românii au fost victimele unei agresiuni externe insidioase.
Posibilitatea unei intervenții ostile împotriva democrației din România prin agenți de influență, bani și algoritmi trebuie investigată serios, iar apoi este nevoie de reglementări, precum și de mecanisme de reglaj și reacție rapidă, atât în România, cât și la nivel european. Vedem că instituțiile și societatea civilă au intrat în alertă pe acest subiect și sperăm să primim niște răspunsuri.
Până atunci, însă, ar trebui să fim precauți pentru că, în lipsa informațiilor concrete, putem aluneca în conspiraționism. Cele două teze evită o discuție despre extremismul din România, infantilizând societatea și externalizând problema.
Negarea sau minimalizarea extremismului are o tradiție lungă de peste un secol și jumătate. Faptul că o parte din societatea românească optează pentru curente politice radicale a devenit o rușine identitară, motiv pentru care subiectul trebuie ascuns sub preș sau negat, în loc să fie discutat și înțeles.
Răul a pornit de un defect de construcție al edificiului constituțional al României moderne. Însuși actul fondator, Constituția de la 1866, a fost croit sub presiunea liderilor antisemiți și a turbulențelor de tip pogromist. Adunarea Constituantă de la 1866 intenționa să acorde cetățenie evreilor, dar mișcarea antisemită autohtonă, surprinzător de bine conturată încă de la acel moment, s-a mobilizat. A creat agitație în presă, a adunat petiții semnate de mii de oameni, a ținut discursuri virulente în Adunare și a adunat o mulțime zgomotoasă la ușile Constituantei. Adunarea a cedat presiunii și a modificat textul constituțional, lipsindu-i pe evrei de drepturi politice. Mulțimea a celebrat momentul, distrugând Templul Coral, abia construit, și luând la bătaie evreii pe care i-a întâlnit în cale. Despre aceste lucruri nu citiți în manualele de istorie, după cum nu citiți despre alungarea evreilor de la sate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea; despre expulzarea din țară a liderilor evrei care au protestat față de persecuțiile antisemite; despre violențele antisemite repetate de la București, Iași, Craiova, Bacău, Botoșani, Darabani, Brusturoasa, Bârlad, culminând cu pogromul de la Iași de la 1899; despre emigrarea masivă a evreilor ca urmare a acestor violențe și discriminări; despre abuzurile împotriva evreilor din armată; despre ostilitatea antisemită a administrației statului român; despre antisemitismul elitelor politice și intelectuale etc. Sunt atât de multe subiecte lăsate deoparte încât totul sună neverosimil.
România și-a creat singură o problemă pe care s-a încăpățânat să nu o rezolve până la Primul Război Mondial, fiind ultima țară din Europa care a acordat cetățenie evreilor autohtoni. Când cancelariile occidentale și organizațiile internaționale au cerut explicații pentru discriminarea evreilor și violențele antisemite recurente, autoritățile române s-au refugiat în negare și indignare. Diplomația a primit misiunea să nege sau să minimalizeze persecuțiile antisemite (multe dosare din Arhiva MAE au pe copertă titlul „Pretinsele persecuții”), iar cei care puneau la îndoială teza sfântă a „poporului român tolerant” („prea tolerant” chiar) erau acuzați de „calomnie la adresa României” și lez-națiune.
După ce România a acordat, în sfârșit, drepturi cetățenești evreilor și a adoptat votul universal masculin, problema diplomatică a devenit în egală măsură o problemă electorală. Lucrurile au luat-o complet razna. S-au conturat puternice mișcări antisemite, care au luat cu asalt cartierele, instituțiile și simbolurile evreiești, universitățile, sălile de teatru, concert, cinema și conferințe, redacțiile de ziare și fabricile în care lucrau evrei, orice. S-au înregistrat nenumărate incidente violente în București, Iași, Cluj și în majoritatea localităților din România Mare în care locuiau evrei, culminând cu pogromuri pe scară la Focșani, Oradea, Chișinău, Borșa, cu asasinate, atentate cu bombă și incendieri criminale. O simplă listă ar epuiza spațiul acestui articol. A fost declarată stare de asediu în mod repetat, instituțiile de forță au primit puteri suplimentare, în detrimentul instituțiilor și legislației democratice, protestele au fost cenzurate sau intimidate, iar partidele politice au închis ochii la abuzuri în numele unei cauze superioare. Lumea politică era sfâșiată între imperativul de a adera la rigorile unui stat de drept modern și tentația de a profita electoral de pe urma situației, flatând poporul român „tolerant” și cultivând, pe ascuns, pulsiunile extremiste.
Ian Kershaw, biograful lui Hitler, a brevetat o formulă potrivă pentru a descrie modul în care funcționa regimul nazist: „working towards the Führer”. Formula trimitea la acțiunile întreprinse de oamenii din aparatul nazist în întâmpinarea dorințelor lui Hitler, fără ordine explicite de la dictator, care nu era un lider de micro-management. În egală măsură, însă, naziștii din Germania, fasciștii de la noi și oamenii politici care simpatizau cu aceștia au acționat în întâmpinarea unei societăți pe care o percepeau drept radicală și consensual antisemită. Ion Antonescu avea impresia – a spus-o de mai multe ori – că poporul era reprezentat de grupurile antisemite turbulente vizibile în stradă și de responsabilii antisemiți adunați în jurul său. Pleca de la premisa că antisemitismul era consensual în societate și că datoria lui, de dictator care reclama totuși legitimitate populară, era să asculte de această societate antisemită, vizibilă și turbulentă. Crimele antisemite din timpul Holocaustului au fost ordonate în temeiul acestei credințe.
Despre societate se vorbește, de obicei, la singular, flatant sau depreciativ, abstract sau estetizant, solemn sau pasional, pe bază de schițe ideologice.
În timpul regimului comunist, liderii și militanții fasciști au fost anchetați și condamnați, represiunea antifascistă mergând până în adâncul societății. Totuși, discursul oficial – uneori chiar și cel judiciar – a rămas disculpant și flatant la adresa societății. Fascismul era văzut ca problemă abstractă a unui sistem, capitalismul, și a unor grupuri marginale, nereprezentative pentru poporul român. Antisemitismul era descris ca o strategie diversionistă, ca un simplu instrument, nu ca o ideologie și o credință. În timpul regimului Ceaușescu, tendința era chiar de a nega răspândirea antisemitismului în societatea românească și responsabilitatea statului român pentru crimele din timpul Holocaustului. Această tendință va înflori în postcomunism.
Percepțiile asupra societății sunt foarte importante în politică, pentru că influențează strategiile și acțiunile politice. Simplificarea societăților este unul dintre cele mai frecvente și grave păcate ale ultimului secol. Despre societate se vorbește, de obicei, la singular, flatant sau depreciativ, abstract sau estetizant, solemn sau pasional, pe bază de schițe ideologice.
Aruncați o privire asupra modului în care politicienii din România reprezintă discursiv societatea. Unii neagă simpatiile pentru extremă ale unei părți din societate, în numele unei versiuni identitare care se reclamă de la mitul poporului român etern tolerant. Alții cred că întreaga societate este naționalistă și conservatoare și că liderii politici trebuie să acționeze în acest sens. Cei mai mulți oameni politici au obsesia totalității și uniformității, reprezentând societatea ca o masă indistinctă.
La nivel discursiv, rareori populația este segmentată social, profesional, cultural. Rareori i se acordă „agency”, putere de a acționa rațional.
Reprezentarea schematică a societății simplifică și procesele de schimbare socială. Teza intervenției concertate este cea mai la îndemână modalitate de atribuire cauzală, în tot și în toate.
Societățile sunt, de fapt, realități complexe, greu de înțeles și de anticipat. Mai mult decât oricând, societatea este o sumă de nuclee și rețele, în care informația circulă rapid, masiv, pe fluxuri și rețele mereu schimbătoare, aflate sub multiple influențe. În noul spațiu virtual, este schimbată însăși ideea de comunitate și de spațiu comun. Dirijismul ostil este, după cum vedem, posibil, dar nu este, nici pe departe, singura forță aflată în joc.
Prognozele eronate, precum cele dinaintea alegerilor din România, se explică, pesemne, prin metodologii defectuoase folosite la culegerea și interpretarea datelor sociologice. Am auzit deja sociologi admițând că trebuie făcute ajustări. Reprezentarea distorsionată a societății poate duce la eșantionare greșită. Trebuie ținut cont, cu precădere, de impactul social al rețelelor sociale și al noilor forme de comunicare și propagandă.
În epoca rețelelor sociale, episoadele de ascensiune rapidă a unor personaje din afara radarelor sociologice sunt tot mai frecvente în lume, devenind noua normalitate. Rețelele sociale aduc în politică viteză, volum și capilaritate. Sistemul democratic nu este pregătit să facă față la nici unul din aceste capitole. Democrațiile sunt încete, prin natura lor reflexivă și deliberativă. Mecanismele de verificare a informațiilor și oamenilor funcționează, de bine de rău, în condiții de normalitate. Dar, dacă sunt surprinse prin viteză și volum, se gripează. Sistemele de reacție rapidă sunt gândite doar pentru vremuri de criză, deși, se pare, vor trebui să devină curente, permanente, fără a sacrifica însă, ca în perioada interbelică, valorile democratice.
Ilustrația din deschidere este realizată în cadrul proiectului „Mihail Sebastian și tinerii cu sufletul de crin”, un proiect de artă digitală care documentează decăderea democrației și ascensiunea extremismului în societatea românească în anii 1930 și 1940, pe baza jurnalului și operei scriitorului Mihail Sebastian.
Povestea întreagă, ilustrată și animată de Liviu Bărbulescu, Răzvan Petre și Lu Pop, poate fi urmărită pe mihailsebastian.ro.
