Sunt multe lucruri despre care nu prea vorbim când vine vorba de istoria națională. Politicile eugeniste, discursurile despre specificul național și degenerare rasială sunt cu siguranță cu lista de subiecte tabu, la care nu ne place să ne gândim.
În cartea sa În căutarea românului perfect, Marius Turda confruntă această istorie și ne încurajează să facem la fel. Nu e o lectură ușoară, dar este necesară pentru a înțelege mai bine cât de oribile sunt lucrurile la care pot duce discursurile rasiste, clasiste și ableiste.
Marius Turda este profesor de istoria biomedicinei la Universitatea Oxford Brookes din Marea Britanie şi membru al Societăţii Regale Britanice a Istoricilor. Domeniile lui de cercetare sunt istoria eugenismului, rasismului şi ideologiile naţionaliste din Europa Centrală şi de Sud-Est. Printre lucrările sale se numără Eugenics and Nation in Early Twentieth Century Hungary (2014), Latin Eugenics in Comparative Perspective (2014) şi Historicizing Race (2018). Ca editor a publicat, printre altele, The History of East-Central European Eugenics, 1900-1945: Sources and Commentaries (2015) și Religion, Evolution and Heredity (2018). De același autor, la Editura Polirom au mai apărut volumele Eugenism și modernitate. Națiune, rasă și biopolitică în Europa (1870-1950) (2014) și Istorie și rasism. Ideea de rasă de la Iluminism la Donald Trump (în colab., 2019).
Stigmat și sterilizare eugenică
După Primul Război Mondial, ideea introducerii unor măsuri eugenice constrângătoare devenise tot mai populară. Legalizarea sterilizării și introducerea certificatului medical prenupțial erau măsuri adoptate în acest sens. Eugeniștii susținuseră de mult timp introducerea obligativității certificatelor medicale prenupțiale, precum și alegerea rațională a partenerului de căsătorie. În România, mulți eugeniști credeau că certificatele medicale prenupțiale constituiau o măsură eficientă de prevenire a unor probleme sociale și medicale, în special a răspândirii bolilor venerice, dar mai ales a „încrucișărilor” între „cei slabi, infirmi etc.”. „Căsătoriile între indivizi prezentând ambii stigmate de degenerescență” – sugera anatomistul Constantin C. Velluda într-un text cu un titlu elocvent, Încotro merge umanitatea? – „este o nenorocire; ele au contribuit cel mai mult la degenerările rasiale și deci ale umanității; de aceea măsurile pentru împiedicarea acestor cauze de degenerare trebuiesc luate cât mai neîntârziat și cât mai radical”.
Într-o anumită măsură, pledoaria eugeniștilor pentru sterilizare și pentru introducerea certificatelor medicale prenupțiale reflecta încercarea lor de a împăca teoria îmbunătățirii rasei, bazată pe legile eredității, cu programele de medicină preventivă și socială și cele de sănătate publică. În alte privințe, pledoaria reflecta condițiile culturale, religioase și economice din România interbelică, privită ca o țară cu o populație majoritară fertilă din punct de vedere rasial, dar unde condițiile de viață erau dificile, sistemul asistenței sociale și protecția maternității erau abia la început, iar nivelul de educație sanitară al populației era scăzut. Pe deasupra, România era și o țară cu diferențe regionale notabile și un număr mare de minorități etnice. Aplicarea oricărei măsuri eugenice era condiționată de acești factori. Dar, ca și în alte țări similare României, ideea de a rezolva problemele curente de igienă a rasei și eugenie prin intervenția statului era din ce în ce mai populară. Potrivit ziarului Patria din Cluj, trebuia „început cu asiduitate munca de regenerare şi de întărire a vigoarei rasei”. Pe fondul crizei economice și a instabilității politice specifice sfârșitului anilor 1920, sterilizarea eugenică a beneficiat și ea de o atenție sporită atât din partea medicilor, cât și din partea politicienilor interesați să protejeze națiunea de o presupusă degenerare biologică și de un declin social din cauza alcoolismului și răspândirii bolilor venerice.
Într-o scurtă prezentare a eugeniei din ziarul Adevărul Literar și Artistic din 2 mai 1926, indivizii nedoriţi din punct de vedere social și biologic erau descriși ca având o fertilitate scăpată de sub control, ei reproducându-se „«iepureşte», cu o repeziciune surprinzătoare”. Pe deasupra, erau „atinşi de boli mintale, lipsiţi de voinţă şi de prevedere”; erau „semi-nebuni, imbecili, idioţi, degeneraţi, infirmi”; în sfârşit, erau cei care umpleau „închisorile, ospiciile, căminurile de imbecili, de anormali, de orbi, spitalele”; pe scurt, acești indivizi erau considerați o „povară permanentă”.
Promotorii sterilizării eugenice susțineau că metoda oferea un serviciu de mare importanță pentru stat și societate: garantarea de generații viitoare sănătoase. Unii dintre eugeniști gândeau în termeni preventivi, dorind reducerea numărului de indivizi care sufereau de boli mintale, alții, mai radicali, propuneau protejarea națiunii prin îndepărtarea indivizilor considerați „inferiori” din punct de vedere rasial. Exista un consens privitor la necesitatea introducerii unor practici eugenice care să prevină înmulțirea atât a „rasei săracilor” – după cum îi denumea eugenistul anarhist Eugen Relgis, folosind expresia criminologului italian Alfredo Niceforo –, cât și „reproducerea celor slab dotați sau degenerați (cum ar fi debilii mintali, epilepticii, demenții etc.) fie prin sterilizare, fie prin izolarea lor în perioada de reproducere”. Susținerea pentru implementarea practicilor eugenice venea nu doar din partea medicilor, ci și a altor categorii de intelectuali. De exemplu, autorii Manifestului revoluției naționale – printre care economistul și viitorul filosof Petre Țuțea – își doreau ca „politica populației statului român” să promoveze „calitatea capitalului biologic” românesc. Pentru ca aceasta să devină o realitate se impunea „o sumă de măsuri drastice privind anormalii fizici și morali”. Astfel, potrivit lui Țuțea și celorlalți coautori, „[i]nfractorii și degenerații trebuie să fie sterilizați, societatea nefiind un vast azil”. Se sugera astfel că aceşti indivizi nu erau doriţi. Mai mult decât atât, societatea avea „dreptul strict (şi chiar datoria), să oprească cursul unei descendente viciate şi vicioase, dacă nu prin sterilizarea; cel puţin prin interzicerea absolută a căsătoriei”.
Nu era nevoie de calificare medicală pentru a aduce argumente în sprijinul sterilizării eugenice, era suficientă credinţa că viitorul națiunii putea fi în pericol din cauza degenerării rasei. Cazul lui Dem I. Nicolaescu, avocat ploieștean și deputat liberal de Prahova, este ilustrativ în acest sens. În ședința Camerei Deputaților din 13 decembrie 1932, Nicolaescu punea în discuție necesitatea introducerii unor măsuri eugenice, precum certificatul medical prenupțial. Din punctul lui de vedere, astfel de măsuri puteau opri „invazia în societate a unei mulţimi de inadaptabili, desechilibraţi, demenţi și degeneraţi”. Punerea în practică a eugeniei trebuia, considera Nicolaescu, să fie inclusă în programul politic al tuturor partidelor politice. Altfel, „ce ne rezervă viitorul?”, își întreba el colegii parlamentari. Și întrebările lui continuau: „Pentru ce fel de urmaşi s-a întregit România şi s-a sacrificat atâta floare a tinereţii acum cincisprezece ani? Pentru cine ne străduim azi să creăm o stare economică mai bună decât a noastră, o viaţă mai uşoară – dacă nu luăm măsuri să avem urmaşi capabili? Pentru degeneraţii şi monştrii morali cari vor copleşi mâine numărul celor capabili, şi poimâine îi vor înlocui”.
Nicolaescu lansase o provocare elitelor politice. Consecvent propriilor principii şi ideii că dezbaterea despre eugenie trebuia înțeleasă atât în termeni medicali, cât și în termeni politici, Nicolaescu a continuat să promoveze agenda eugenică în Camera Deputaților. Astfel, în ședința din 4 decembrie 1934, el reflecta asupra cazului notoriu al unei mame văduve, pe numele ei Zina Pascal, care îşi pusese singură capăt zilelor, într-un hotel din București, după ce mai întâi îşi ucisese propriul băiat, în vârstă de 20 de ani. Acesta suferea de „cretinism”.
Iată, pe scurt, povestea. După o lungă şi dureroasă experiență, Zina Pascal decisese că viața lor nu mai putea continua „într-o lume unde defectele nu sunt plânse, ci constitue un pretext de batjocură – obiectul observaţiilor răutăcioase ale trecătorilor”. Într-una dintre scrisorile găsite în camera celor doi, Zina Pascal îi atribuia soțului ei, care avusese sifilis, responsabilitatea pentru infectarea ei cu această boală contagioasă, care apoi dusese la naşterea unui copil cu dizabilităţi mintale. În aceeaşi scrisoare, ea nota: „Poate că viaţa mea chinuită şi sfârşitul meu trist vor servi ca exemplu altora. Poate se va vota o lege care să oprească persoanele bolnave să fondeze o familie. Nădăjduesc că se vor găsi mijloace pentru a pune stavilă naşterii unor copii, destinaţi din leagăn pentru nenorocire”. Un alt amănunt important al acestei drame este pledoaria Zinei Pascal pentru introducerea obligatorie a certificatului medical prenupţial.
Un astfel de mesaj servea perfect cauza eugeniştilor precum Nicolaescu, pentru care acest caz tragic demonstra, dacă mai era nevoie, că „numărul degeneraţilor, al demenţilor şi al criminalilor este în continuă creştere”. De asemenea, era o ocazie pentru a reitera mai vechea lui dorinţă: adoptarea de legi „pentru îmbunătăţirea stării sanitare a populaţiei şi pentru selecţionarea rasei”. Aceasta s-a văzut și în timpul dezbaterilor din Senat din cadrul Comisiei mixte parlamentare cu prilejul introducerii Articolului 482 din Codul Penal „Carol al II-lea”, care prevedea reglementarea avortului social și eugenic. Din nou, Nicolaescu a folosit argumente biologice care să permită practicarea avortului eugenic pentru a se evita transmiterea de „tare mintale și corporale”.
În sprijinul lui a venit şi Gheorghe Banu. Pentru acesta, prima măsură care trebuia introdusă era cea a „recensământului eugenic”, definit ca totalitatea „documentelor biologice asupra indivizilor componenţi ai unei colectivităţi”. Prin recensământ, Banu spera să obțină „bilanţul categoriilor de valori biologice” dintr-o societate. Nu doar a „tipului standard, al omului normal”, dar mai ales „elementul deficient, disgenicul, individul care se abate din linia normalităţii, şi care la rândul său va da o descendenţă anormală”. Măsurile eugenice care trebuiau introduse pentru aceste categorii erau desigur diferite. Indivizii „normali” erau „acele speranțe ale naţiunii, care urmează să dirijeze mersul ei normal”; ei erau „elementele de promovare a perfecțiunii rasiale şi biologice a poporului”. Ei trebuiau protejați şi ajutați să prospere, nu indivizii cu „deficiențe” ereditare.
Vedem cum, în perioada interbelică, degenerarea devenise o etichetă eugenică prin care erau stigmatizați și dezumanizați membrii societății care erau considerați „disgenici”, fizic și psihic, la fel ca în cazul acelor nedoriți din cauza originii lor etnice. De exemplu, „rasa” oamenilor săraci amintită de Relgis era descrisă cafiind „inferioară din toate privinţele oamenilor normali. Nu numai în privinţa taliei, a capacităţii craniene, a forţei fizice, a resistenţei la oboseală; nu numai în privinţa creşterii întârziate a copiilor şi a anomaliilor fiziologice; rasa săracilor are o sensibilitate mai redusă şi caractere psihologice care o apropie de mentalitatea copiilor şi a primitivilor”. Orice măsură eugenică era permisă din punct de vedere moral dacă era „în folosul purificării şi însănătoşirii rasei umane”. Morala însăși era transformată, după cum nota teologul greco-catolic Augustin Popa, la o „simplă igienă socială, cu singurul scop de a servi puritatea sângelui și frumusețea rasei”.
Cazul românesc oferă o înțelegere edificatoare a relației complicate dintre sterilizarea eugenică ca practică medicală și sterilizarea eugenică ca mecanism de selecție socială, având ca scop ingineria politică a unei comunități definite biologic. Această relație a apărut ca rezultat al diferitelor circumstanțe interne și internaționale, între care și răspândirea masivă, după Primul Război Mondial, a ideilor rasiste și eugenice în majoritatea țărilor europene și în Statele Unite. Dezbaterile despre sterilizare din România interbelică denotă, ca și în alte țări, o preocupare intensă față de declinul social și biologic al populației, precum și față de stigmatizarea unor categorii sociale precum criminalii, alcoolicii și prostituatele, a unor grupuri etnice precum romii și a unor grupuri de persoane suferind de diverse dizabilităţi fizice și psihice.
În România interbelică, dezbaterile eugenice despre controlul reproducerii au fost intense, chiar dacă o lege care să legalizeze sterilizarea, voluntară sau obligatorie, nu a fost introdusă. Pentru mulți adepți ai sterilizării, o anumită purificare a societăţii românești pe criterii eugenice și rasiale era necesară pentru a accelera progresul social, productivitatea economică și protejarea elementului etnic majoritar. Eugenia recomanda o selecţie socială și una biologică, „o perfecţionare”, potrivit lui Nicolae Roșu, „a tipului biologic reprezentativ, a omului, prin elecţie şi selecţie, prin încrucişări raţionale, şi consecutive, prin izolarea celor bolnavi, a idioţilor şi criminalilor”. Fără o analiză a acestor dezbateri despre sterilizare, istoria eugeniei românești din perioada interbelică, dar și înțelegerea relației dintre știință, naționalism și biopolitică, este incompletă.
Fotografie realizată de Victor Bogdan, preluată via Pexels.
