Structura societății românești se simte la o simplă ciocnitură în mobilă. Antropologul Bogdan Iancu a aflat-o de la un interlocutor, în timpul unui interviu pentru cercetarea Cultura materială a clasei de mijloc din România. Intervievatul - aflat undeva în low middle class - a bătut cu degetul în masa de-acasă, cumpărată de la Ikea. Suna a gol. Mijlocul clasei de mijloc trebuie să sune a plin, să aibă consistență. Când mai urci o treaptă socială, nu-ți mai iei masă de la Ikea.
Membrii clasei de mijloc nu caută consistență doar când vine vorba de mobilă. Vor să se umple de însușiri, să aibă timp și de altceva decât de Exceluri, să se reinventeze. Un studiu Smark Research din noiembrie 2013 arăta că doar 13% dintre reprezentanții middle class considerau că un loc de muncă sigur este important pentru ei.
E greu să-i prinzi pe „mijlocii” într-o fotografie de grup. Veniturile lor variază destul de mult, arată un document al Institutului de Cercetare a Calității Vieții: în timp ce unii câștigă bani buni, alții au deocamdată doar “statutul profesional şi ocupaţional, educaţie, aspiraţii şi mentalităţi [ce] aparţin clasei de mijloc”. Inclusiv din cauza asta, presa constată periodic că „n-avem clasă de mijloc”.
Nu e vorba însă doar de percepții din afară. Prima reacție a multora din cei cuprinși în proiectul „Cultura materială a clasei de mijloc din România” e să spună că ei nu sunt de-acolo. O parte - pentru că-și ridică ștacheta foarte sus, iar alții - pentru că se reevaluează încă după o criză economică dureroasă.
Am stat de vorbă cu antropologii Bogdan Iancu și Monica Stroe despre „expediția” echipei lor, în căutarea clasei de mijloc a României.
„Ce clasă de mijloc? Termină cu prostiile astea! Noi n-avem așa ceva. Avem săraci, oameni care abia se târâie, și cheltuie banii pe care nu îi au, și bogați.”
[S., 30 de ani, specialist IT] - dintr-un interviu realizat de Ștefan Lipan
Cum arată clasa de mijloc?
Bogdan Iancu: Pe noi ne interesează să vedem cum se articulează percepțiile legate de clasa de mijloc, cum discută oamenii despre asta. Într-o primă fază, foarte mulți dintre cei cu care facem cercetarea sunt tentați să spună că nu sunt din clasa de mijloc. Pentru ei, întrebările funcționează ca niște butonașe. Imediat după interviu, te sună: „Băi, m-am mai gândit: cred că sunt din clasa de mijloc”. Ce ne interesează să captăm sunt mai degrabă spațiile astea de ambiguitate, răzgândirile, și nu atât de mult certitudinile legate de clasa de mijloc. (...) Zis în mai puține cuvinte: e o categorie aspirațională, definită nu prin ceea ce are, ci prin ceea ce ar putea deveni și ar putea avea. Mulți spun: „clasa de mijloc s-a făcut pe credit în România”. Dar ăsta nu e un paradox, lor li se pare un paradox. De ce li se pare așa? Pentru că, în termeni de locuire, românii tind să vrea să aibă casa lor, nu le place să închirieze. În Europa, avem cei mai mulți deținători de locuințe ca procent din populația țării. Creditul pentru orice bun dă ambiguitate în termenii proprietății, îi face pe oameni să se întrebe: „Ce dețin eu?”
Există totuși niște standarde care-i încadrează pe oamenii ăștia? Fără legătură neapărat cu banii, ci cu ceea ce vor să facă, cu preocupările lor.
B.I.: Sociologia operează cu câteva elemente cheie care ar putea condiționa ideea de clasă de mijloc. Dar demersul nostru e unul etnografic. (...) Am încercat, în primă fază, să vedem cum definește lumea clasa de mijloc. Și abia după aceea să facem niște interviuri mai focusate. N-am stabilit niște date demografice, am încercat doar să fie gender balanced. În ceea ce privește vârsta, am privilegiat oarecum segmentul 30-40 de ani, 40 și. Dar asta s-a întâmplat și pentru că acolo e partea cea mai activă.
Corporatiștii ar intra automat în clasa de mijloc sau există niște distincții acolo?
B.I.: E adevărat că toată lumea cu care vorbim vede un raport de felul ăsta: aproape că, atunci când zici middle class, zici „corporatist”. Pe de altă parte, mulți dintre corporatiștii cu care am discutat nu se percep pe ei înșiși ca fiind automat middle class, pentru că sunt o serie de condiții la care aspiră și pe care nu le-au atins încă: nu-și pot gestiona încă timpul cum ar vrea, au program destul de încărcat, și asta li se pare cumva că îi proletarizează.
Cum ați început proiectul ăsta?
B.I.: Ideea a fost a Magdalenei Crăciun, care a terminat un doctorat la UCL (University College London - n.r.) și a avut un proiect despre producția și consumul de fake-uri, un fel de drum al hainelor cu modele copiate: plecau de la Istanbul, ajungeau în Europa și erau consumate undeva într-un oraș din sudul României. Ne-am strâns un grup de cercetători și am încercat să vedem cam care ar fi liniile prin care se definește clasa de mijloc. Am luat cumva specializările pe care lucrează fiecare dintre noi. Eu lucrez pe zona de casă și cultură materială: mă interesează mobila, gadgeturile, electronicele, electrocasnicele, cam toate expresiile materiale care definesc confortul și dau valoare clasei de mijloc, și felul în care cei din clasa de mijloc le valorizează. Monica Stroe studiază practicile legate de consumul gastronomic, Alin Savu se ocupă de formele de investire în copii. Ștefan Lipan studiază modalitățile de manifestare a milei, a compasiunii. Iar Magda, directorul proiectului, studiază formele de consum vestimentar. (N.R.: Detalii despre echipa proiectului, aici)
Când ați început interviurile?
B.I.: Am început prin noiembrie 2015, cu prime discuții, interviuri de calibrare. E o cercetare care se bazează foarte mult pe discuțiile pe care le facem odată la două săptămâni, astfel încât să vedem ce elemente noi apar la fiecare dintre noi și să încercăm să le distilăm.
(...) Am început recent să ne uităm cumva și la ce se întâmplă în termeni de cum se vede clasa de mijloc în muzică, de exemplu.
În muzică am găsit un fel de imn: Vama Veche - „Vreau să ajung la radio”. Melodia e o radiografie a proiecțiilor evadării clasei de mijloc. Îți dau doar două exemple: „casa pe pământ”, care vine din folclorul creat de reclame, apoi e faptul că nu-i vorba în piesă despre un puști care vrea să ajungă la radio, cum ai crede, ci despre un tip care vrea să evadeze din rutină, un guler alb care vrea să facă o meserie creativă, și despre prietena lui care își dorește să ajungă actriță. Cred că ar trebui să facem ceva și despre cum se vede clasa de mijloc în filme, de exemplu.
”Clasa de mijloc este zona asta în care sunt oameni care își fac banii cinstit. Suficienți bani încât să ajungă la un nivel de confort care să le permită din când în când să mai iasă și din centrifuga asta de șoricel care aleargă și atât.”
[A.D., 29 de ani, fotografă] - dintr-un interviu realizat de Monica Stroe
O chestie pe care am văzut-o în fragmentele pe care le-ați publicat voi pe site e asta că oamenii zic că „noi n-avem clasă de mijloc”. De unde vine asta?
B.I.: Cred că vine din faptul că-și ridică foarte mult ștacheta. De aia se și răzgândesc după interviu. Când compară în jos, cu părinții sau cu rudele mai tinere care n-au reușit să ajungă pe aceeași poziție, încep să se vadă la mijloc. Dar dacă își fixează standarde foarte înalte, în momentul ăla nu li se pare că fac parte din clasa de mijloc.
Un alt lucru pe care l-am observat e că oamenii, când zic totuși că sunt din clasa de mijloc, se raportează adesea la propriul trecut, nu la ceilalți.
B.I.: Unii se raportează temporal, atunci când situația lor a fost sinuoasă: au luat-o foarte de jos. Sunt și oameni care au nimerit direct în pâine: primul lor job a fost pe o poziție super-bine plătită, și atunci ei nu discută în termenii ăștia. Dar pentru fiecare dintre ei, e importantă ideea asta că au făcut eforturi ca să ajungă acolo, că e ceva merituos.
Apropo: mai sunt care nu se recunosc ca făcând parte din clasa de mijloc, pentru că venim după o criză economică care i-a făcut pe oameni să-și reevalueze autopercepțiile. Când s-au trezit cu leasing-uri pe care nu le mai puteau acoperi, a început să le fie rușine cumva, că li s-a părut că au jucat la Caritas. (...) Criza le-a schimbat complet formele de consum și de trai. Din punctul ăsta de vedere, cercetarea are avantajul ăsta, că nu se suprapune pe un moment istoric inert, ci vine după o criză. Iar asta îi face pe subiecți să se gândească destul de mult la cum au tranzitat criza, ce au trebuit să facă după, ce a însemnat asta pentru ei și pentru prietenii lor.
Evită foarte mult discuțiile despre bani. Majoritatea zic că nu banii contează: „nu banii ne fac”. Și mulți vorbesc, de exemplu, despre educație. De aia, pentru cei de 40 de ani, achiziția de capital cultural e foarte importantă. Dau la mastere sau merg la cursuri intensive, merg la dansuri, fac activități de artizanat, încearcă să deprindă niște skilluri, ca să se reconecteze la un capital cultural pe care pare că l-au pierdut atâta timp cât au stat în spațiile de tip corporatist. (...) Foarte mulți sunt centrați pe ideea asta de „a o rupe cu Excelul". Deci e o luptă între Excelul ca metaforă, biroul de care sunt dependenți, și meseriile artizanale, uneori uitate sau pe cale de dispariție. E un fel de a face bird watching într-o deltă. După aia te întorci.
Monica Stroe: Clasa de mijloc nu se definește pe sine prin faptul că are o anumită sumă de bani, ci prin revendicarea că știe cum să folosească cât mai chibzuit acei bani, că-și cumpără lucruri frumoase, că se bucură de bani.
"Banii nu contează", deci.
B.I.: Nu că n-ar conta deloc, dar nu sunt o condiție. Discută mai degrabă despre o poziție bună la lucru, care să-ți permită să nu fii totuși ca la început, când făceai internship, sau imediat după, când plecai la zece seara. Să poți să pleci la patru-cinci după-amiaza, să ai city break-uri…
M.S.: Să știi pentru ce muncești.
B.I.: Pe lângă concediul din vară, să poți să-ți iei trei, patru city break-uri de-a lungul anului.
M.S.: Și, de obicei, contrastul se face cu upper class-ul, care e penalizat pentru faptul că ar arunca banii pe fereastră, pe chestii care nu aduc bucurie, ci sunt doar obiecte goale de orice semnificație, bunuri ostentative. Pe când clasa de mijloc ar avea – consideră respondenții – consumul ăsta educat.
Vine partea asta morală la pachet, cumva? Foarte mulți par să vrea să arate că ei sunt niște oameni care vor să facă lucrurile cum trebuie.
B.I.: E o chestie post-consumeristă, cumva.
M.S.: E o plasare într-un orizont civic. Mai ales când e vorba de cei tineri, middle class-ul se reprezintă pe sine drept coloană a societății, halca aia de societate care duce România în spate.
Și când iese lumea în stradă, se vorbește foarte mult despre chestia asta.
M.S.: Da. Își asumă misiunea asta salvatoare.
B.I.: De aici vine și constatarea aia tristă: "Nu vom face nimic, că n-avem clasă de mijloc... Dac-am avea, lângă noi n-ar fi 500 de oameni". Cum așteptau acum, la scandalul “Hexi Pharma”: să fie 10.000 - 20.000 de protestatari. Taxează cumva faptul că în piața aia nu-i atâta multă lume. Consideră că, dac-ar fi clasă de mijloc, ar avea conștiința asta.
Pentru ei, asta-i dovada că nu există clasă de mijloc.
B.I.: Exact.
Totuși, ce rol politic au avut oamenii ăștia în ultima vreme? Ați discutat și despre politică cu ei?
B.I.: Am intrat în discuțiile astea, dar mulți zic că li se pare ciudat că văd trezirea asta morală doar atunci când subiectele astea vizează clasa de mijloc în mod direct. Cumva, unii dintre ei spun chiar că atunci și-au dat seama că sunt din middle class: când au coborât în stradă și au văzut lângă ei oamenii cu care par să împărtășească aceleași valori. Au început odată cu protestele pentru Raed Arafat, pentru Roșia Montană. Ecologia și sănătatea sunt două subiecte care revin des în discuțiile cu clasa de mijloc. Apoi a fost cazul “Colectiv”, care, fiind mai recent, le populează destul de mult discursul. Ei spun că simțeau că - într-un fel sau altul - au greșit că nu s-au implicat până acum. Simt că toată chestia asta devine coezivă, însă sunt destul de neclari atunci când vine vorba despre cum ar trebui să arate o alternativă politică la peisajul actual. Sunt mai degrabă implicați civic decât politic.
Cât de mult vorbesc despre plecarea din țară?
B.I.: Majoritatea oamenilor cu care noi am discutat sunt oameni care și-au consumat deja visul asta de a pleca. Fie au plecat un pic și s-au întors, fie și-au cam împlinit visele pe-aici, din punct de vedere material. Am întâlnit două-trei cazuri, nu atât de mult pe cât mă așteptam, dar nu-și proiectează mai nimeni o plecare definitivă. Nu prea sunt, cred că s-au întâmplat mai degrabă acum vreo cinci-șase ani.
Te-am întrebat despre asta pentru că e una dintre principalele explicații, când se discută despre cum nu avem clasă de mijloc: "Ăia care ar fi trebuit să fie clasa de mijloc au plecat deja". Cam ăsta e discursul.
B.I.: Lucrurile nu stau chiar așa: dacă ne uităm, a plecat mai degrabă proletariatul tânăr.
Eu mi-am depășit condiția, cu siguranță. Dar nu știu unde am ajuns. Nu mai sunt acolo, dar nu știu dacă sunt acum clasa de mijloc sau nu. Adică uneori mă întreb dacă nu cumva câștig prea mult și că am fost prea norocos, când mă uit în jurul meu.
[S., 30 de ani, fotograf] - dintr-un interviu realizat de Ștefan Lipan
A existat un soi de clasă de mijloc în timpul comunismului?
B.I.: Asta-i și una din întrebările sugerate de către colegul nostru, sociologul Cătălin Stoica. Am pus și noi întrebarea asta în ghidurile de interviu. Majoritatea celor cu care am vorbit, și care au prins perioada comunistă, spun că da, și menționează practicile de consum de atunci. Îți dau cazul unei respondente, care locuiește în zona de nord a Capitalei, în Băneasa. Spunea că erau destul de bine structurate diferențele între copiii de muncitori, de manipulatori de bagaje pe de o parte și personalul care avea de-a face cu deplasările în străinătate, de cealaltă parte. Vedea astea pe tricouri, de exemplu: cele cu logo-uri și mesaje în alte limbi erau ale celor care ieșeau din țară. Iar ceilalți, care erau copiii proletarilor, aveau niște tricouri pe care nu se regăsea nimic din semnele consumului occidental. Consumul era central în ceea ce ar fi putut însemna clasa de mijloc înainte de '90, la fel cum e și azi. Middle class-ul era reprezentat de o parte din nomenclatură, dar nu numai: existau mici întreprinzători, de exemplu.
Cum a conversat clasa asta de mijloc formată în comunism cu cei care au apărut după? A existat o continuitate sau au fost categorii diferite?
B.I.: Încă n-am prelucrat datele pe care le avem. Dar, mai ales între '90 și 2000, cei mai mulți dintre reprezentanții fostei clase de mijloc și-au convertit capitalul social pe care-l aveau atunci, capitalul de relații, când au apărut afacerile private. Unii dintre ei și-au putut păstra poziții în zona autorităților și le-au convertit în capital politic. Dar după aia lucrurile s-au mai schimbat: odată cu privatizările, cu dezindustrializarea, multă lume a pierdut forme de capital social.
Fragmente din interviurile realizate de echipa proiectului “Cultura materială a clasei de mijloc din România”
O parte din echipa proiectului va participa cu prezentări la Conferința European Association of Social Anthropologists (EASA2016: Anthropological legacies and human futures), care se va desfășura în iulie la Milano. La panelul lor va fi prezentă și Jennifer Patico, autoarea unui studiu despre clasa de mijloc din Rusia post-sovietică.
