De fiecare dată când ai fi tentat să zici că subiectul avorturilor din România comunistă a fost epuizat sau măcar că lecțiile lui sunt bine cunoscute, se găsește undeva în lume, ba chiar în Europa, un regim autoritar care să-ți demonstreze contrariul.
În literatura română de azi, cartea Simonei Sora – Complezență, Ed. Polirom, 2020 – se înscrie, din acest punct de vedere, într-o serie cu romanele Și se auzeau greierii (Humanitas, 2019) al Corinei Sabău și Toți copiii librăresei (Polirom, 2020) al Veronicăi D. Niculescu, cărți subtile și nuanțate, care evocă anii comunismului românesc prin prisma unor eroine care se confruntă cu sarcini nedorite și cu consecințele lor tragice.
Simona Sora a debutat ca eseist și critic literar în 2008, cu volumul Regăsirea intimității (Ed. Cartea Românească), după ani de critică de întâmpinare în paginile „Dilemei Vechi”. De la criticul erudit, cu peniță ascuțită, erau așteptări serioase. Prin urmare, calitatea cărții nu a fost o surpriză pentru lumea literară, care i-a acordat autoarei cam toate premiile importante ale momentului din România. Patru ani târziu, primul roman al Simonei Sora, Hotel Universal, a fost însă o adevărată revelație, căci, de această dată, nu era vorba numai de știința construcției, de buna cunoaștere a literaturii, ci și de farmecul povestirii, de muzicalitatea frazei, de savoarea limbii, adică de talent.
Pe eroina din Complezență, care se numește, ca și cea din Hotel Universal, Maia, o descoperim în mijlocul unei anchete polițienești cu privire la un avort ilegal: nu al ei, ci al altei femei. Ea este o tânără asistentă medicală și într-o noapte de gardă, ieșind din duș, se împiedică niște cearșafuri însângerate lăsate pe jos. În ele, descoperă înfășurat un fetus cât o păpușă, cu piele translucidă și chipul înspăimântat.
Aceasta ar fi intriga. Recunosc că am trișat puțin, focalizând pe unul dintre subiectele zilei. Și zic asta pentru că a reduce cartea la atât, chiar dacă este o temă mereu actuală, ar însemna să nu-i vedem marile merite literare.
Nici n-aș putea spune cu siguranță, după două lecturi și jumătate, dacă vorbim de un roman sau de două. Căci Complezență are două coperte întâi și două subtitluri: „Înălțarea de la Ortopedie” și „Musafir pe viață”. Sunt două povești diferite, puse spate-n spate, cu același personaj principal, din a cărui perspectivă sunt relatate evenimentele.
Prima dintre ele are loc în blocul operator al spitalului din Deva, unde Maia lucrează. Abia ieșită de pe băncile liceului sanitar, eroina încearcă să-și găsească locul în lumea cu legi proprii a spitalului, în economia căreia sexul joacă un rol determinant. Doctorul Negru, bărbatul matur cu care Maia își va petrece prima noapte de femeie în spital, chiar acea noapte în care se împiedică de fetus în duș, este Don Juanul acestui univers închis, în care mai toată lumea are un partener de sex diferit de cel din viața de afară. În spațiul cu reguli de igienă stricte, al cărui decor este alcătuit din instrumente chirurgicale, instalații de sterilizare, săli de operație și camere de gardă, are loc procesul de rememorare a evenimentelor, acum sub atenta analiză a procurorilor, așa cum le-a trăit Maia. Este o adevărată anamneză, desfășurată filmic și presărată cu flash-uri de amintiri mai vechi, din copilărie, când Maia se juca cu păpușile și auzea povești despre Țara Ardil, într-un flux narativ care te ia ca un bulgăre de zapadă și te duce unde vrea el.
Cea de-a doua poveste are loc la câțiva ani distanță. Maia se află acum în Elveția, unde a plecat după mineriada din 1990 cu Grigore, pe care îl cunoscuse chiar în zilele în care minerii distruseseră Bucureștiul și-i bătuseră crunt pe colegii lor de facultate. În Elveția, Maia își face în continuare meseria de asistentă medicală, de data aceasta la un sanatoriu de lux pentru bătrâni, unde oamenii nu sunt pacienți, i se spune, ci „oaspeți”. Aici, Maia are de învățat regulile locului, aparatura sofisticată, care îi este necunoscută, ei, venite din Europa de Est abia ieșită din comunism, și mai ales regulile de comportament, căci lumea aceasta este total diferită de cea din care vine ea, cu o singură excepție: complezența.
Complezența este ceea ce oprește oamenii să ia lucrurile pieptiș, să spună, să facă sau să scrie ceea ce cred cu adevărat. În privința asta, regulile sunt aceleași cu cele învățate în lumea comunistă de acasă: „să nu gândești decât ce poți spune. Să nu spui decât ce poți gândi” și ele se aplică deopotrivă scrisului de cărți și respectării protocoalelor medicale, oricât de absurde.
Romanul Complezență are o structură sofisticată, lucru nesurprinzător de la o iubitoare a literaturii optzeciste românești și a celei sud-americane, la care la autoarea face aluzii sau trimiteri directe chiar în corpul romanului. Maia este o cititoare împătimită; citește în camera de gardă cărțile la zi ale autorilor români ai momentului, cu Mircea Nedelciu în topul preferințelor. Chiar joaca (serioasă) cu poveștile, cu fețele personajului și cu copertele cărții pare a veni din direcția Șotronului lui Cortazar: literatura este ceea ce este și ceea ce face cititorul din ea.
Dar dincolo de rafinamentul construcției literare, ceea ce rămâne multă vreme după lectură este atmosfera. Simonei Sora îi iese excepțional descrierea atmosferei apăsătoare a anilor ‘80 în România, ce include micro-geografia orașului de provincie, în care casele fostelor familii bune fuseseră naționalizate și adăposteau ba o grădiniță, ba o instituție de partid. Pregnante sunt dorința oamenilor de a fugi din lagărul socialist și exercițiile de rezistență pe care le făceau pentru a reuși – să treacă Dunărea și apoi să supraviețuiască până erau preluați într-un lagăr de azilanți în cel mai bun caz –, ca și precaritatea materială a României comuniste, în care universul copiilor, al fetițelor cel puțin, se învârtea în jurul unicului model de păpușă lansat într-un an de fabrica Arădeana. Nu întâmplător, imaginea centrală a acestei părți a romanului este fetusul-păpușă, pe care Maia, ca în transă, într-un ritual cvasi-șamanic spontan, îl înfrumusețează cu linii trase cu șampon Urzica, așa cum în copilărie își înfrumuseța păpușile, într-o încercare inconștientă de a-i da o (nouă) viață micului avorton abandonat pe podeaua spălătorului din duș.
În povestea în oglindă, care se petrece în Elveția, cu o tehnică narativă diferită, Simona Sora construiește atmosfera sanatoriului elvețian din întrețeserea relațiilor interumane, care se mențin anume la suprafață, un menuet social perpetuu a cărui singură cheie de rezolvare este complezența.
Complezență este, ca și Hotel Universal, un roman complex, deopotrivă istoric, social, psihologic și filozofic, punând în fața cititorului, așa cum face mereu literatura bună, probleme grele, fără să pledeze tezist pentru soluții anume. În fața avortului ilegal și a asistenței acordate în ultimele ceasuri muribunzilor din sanatoriul elvețian, Maia nu este militantă, ci umană, ezitantă și zguduită de greutatea vieții și a morții, și nu o Marianne cu steagul fluturând pentru o idee. În aceeași măsură, romanul acesta este o explorare literară a corporalității, temă ce vine din cartea de debut a autoarei, eseul critic Regăsirea intimității. De la micul fetus cu piele translucidă la scenele de sex din prima parte, până la seniorii ridicați din pat cu aparate sofisticate, ca niște gândaci metalici, pentru a li se face toaleta, corpul omenesc este, pe interior și pe exterior, sub lupa autoarei, obiect de contemplare uimită.
Simona Sora este una dintre cele mai bune scriitoare ale noastre de azi. Scrisul ei curajos, pour les connaisseurs, în straturi succesive, cu trimiteri literare și psihanalitice, o plasează într-o galerie exclusivistă de scriitori români care nu fac rabat de la literatura lor pentru módele zilei. Tocmai de aceea, cartea aceasta ar merita să ajungă la cititorii capabili s-o guste și să nu devină – culmea, pentru o carte ale cărei întâmplări se petrec în spitale și sanatorii – victima unei pandemii.
Foto cover: Arhiva Azopan
