De ce este fundamental greșit felul în care ne gândim la acest proces natural.
Am 30 de ani și mi se pare că cea mai bună parte a vieții mele a trecut.
O simt în felul în care mă percep pe mine, în care mă comport cu fete și femei mai tinere, protectiv și înțelegător, în rușinea care mă cuprinde când întorc capul după un bărbat de 26. În plus, am parte de șocuri atunci când mă întorc în orașul natal și dau de oameni cu care am mers la aceeași școală, pentru că acolo se vede cel mai limpede trecerea anilor: nu pe chipul și corpul tău, a căror transformare lentă s-a petrecut neobservată, ci pe ale celor pe care nu i-am mai văzut demult.
De vreo trei ani încoace mă interesez compulsiv de vârstele altor femei. Întreb, caut riduri pe celelalte chipuri, fire de păr alb în creștetele lor, mă compar cu un zel necumpătat și mai trag o privire în oglindă. Las apoi gândul că „încă-i ok” să mă liniștească, dar mă îngrozește certitudinea că nu va mai rămâne așa mult timp. Am o senzație de strângere în stomac de fiecare dată când cunosc o altă femeie care are mai puțini ani ca mine. În același chip, mă cuprinde o satisfacție meschină când aflu că o alta (oricare alta) are mai mulți. Sunt într-o competiție permanentă a vârstelor cu toate femeile din toată lumea și mă îngrozește garanția că, inevitabil, curând, o să încep să pierd drastic. Refuz încă să-mi vopsesc părul, dar mă întreb pentru cât timp și critic vehement operațiile care întind pielea pe frunte, lăsând în urmă o expresie de perpetuă mirare.
Tocmai o ascult pe Andreea Raicu vorbind despre pozele pe Instagram ale fetelor de 18-20 de ani care arborează un chip perfect: „Sunt perfecte, sunt impecabile, n-au niciun rid, nicio umflătură, niciun fel de pată, tenul este perfect” și mă întreb cum ar arăta lumea în mintea noastră colectivă dacă am înceta să mai privim ridurile, umflăturile, petele ca abateri de la dezirabilul absolut. Dacă, la fel cum am învățat să credem că tâmplele grizonante ale unui bărbat îi pot conferi șarm, am putea vedea frumusețe în ridurile dintre sprâncenele unei femei.
Înaintarea în vârstă se instalează inevitabil cu doze progresive de rușine și sentimente de pierdere a valorii de sine. Îmi închipui că rușinea se simte încă și mai acut în cazul celor care, pe parcursul tinereții timpurii au cultivat despre sine percepția că atributele de natură fizică (atractivitatea sexuală sau performanța sportivă) sunt principalele lor valori umane. Înclin să cred că cei care și-au construit ego-ul în baza altor calități esențiale, nesortite să se evapore cu înaintarea în vârstă, calități precum inteligența, abilitățile sociale sau competențele în domeniul de lucru, suferă totuși mai puțin la instalarea ridurilor, tocmai pentru că au alte elemente care să le asigure valoarea.
Profa mea de română din generală este o femeie atât de pasionată încât, atunci când o asculți vorbind, nu îți închipui că se mai poate percepe și altfel decât profă și cititoare înfocată. Că nu pare să mai fie loc în imaginarul de sine. Am întrebat-o care este și a fost relația ei cu înaintarea în vârstă:
Bătrânețea a reprezentat pentru mine un fel de subiect de cochetărie. Retrospectiv îmi dau seama că modul în care priveam eu bătrânețea ținea de o îngăduință a tinereții, a persoanei sigure pe ea; e o relație aparte pe care o cultivă unii tineri cu bătrânețea – ca un tovarăș pe care-l simți alături de la început, de multă vreme. Numai că uneori viața te ia repede cu problemele ei și mai uiți de tovarășul tău. Oricum, nu mi-am dat seama când am îmbătrânit. Cred că eu am fost bătrână dintotdeauna, cu excepția anilor de liceu, când plăteam și eu tribut vârstei. După aceea, frumusețea fizică a reprezentat o valoare estetică. Sunt de acord să prețuim frumusețea în felul acesta, dar îmbătrânirea pentru mine decurge ca un traseu foarte lin, iar bătrânețea nu e muma pădurii, pentru că am avut-o mereu alături. Ochelarii… da, ochelarii — ăsta a fost momentul. Pentru că am avut o viață tumultoasă, adolescența mea s-a prelungit mult peste vârsta psihologică. Și tinerețea la fel. Pe la vreo 40 de ani, cred că din pură cochetărie, am ajuns eu la concluzia că aș avea nevoie de ochelari. M-am dus la medic și s-a înduplecat să-mi dea niște dioptrii de 0,5, asigurându-mă că nu am nicio problemă de vedere. Șapte ani mai târziu, dioptriile deja erau mult mai mari. Dar încă mergea. Peste încă ceva ani mi-am dat seama că, dacă mi-i dau jos, nu mai pot să citesc. Și-atunci am înțeles că cineva mă bate pe umăr.
Îmbătrânirea la femei și la bărbați. Câteva diferențe
„Dublul standard al îmbătrânirii” este un eseu publicat de scriitoarea Susan Sontag în 1972, care și-a pierdut foarte puțin din relevanță jumătate de veac mai târziu. I-am citit fiecare paragraf dorindu-mi să nu se mai termine, pentru că simțeam cum fiecare propoziție mă trăgea tot mai sus, afară din capcana pe care mi-a/ne-a întins-o societatea. Sontag a pus în cuvinte o realitate care există oricum în noi, dar poate nu mereu atât de bine articulată: o femeie trecută de o anumită vârstă este, în ochii lumii preponderent patriarhale, o femeie care și-a pierdut — sau își pierde gradual, în fiecare zi din — eligibilitatea sexuală.
Îmbătrânirea este monstrul care planează deasupra noastră, într-o lume care fetișizează tinerețea, în care filtrele fotografiilor reușesc să ne șteargă de pe chip expresiile umane, experiența de viață și personalitățile în toată diversitatea lor. Cine a lucrat vreodată în marketing sau publicitate știe că target group-ul celor mai multe campanii sunt tinerii, cu vârste între 25 și 45 de ani, trendsetteri, cei care dau tonul tendințelor în grupul lor social. Cine a fost vreodată student sau elev cunoaște cel puțin o profă, o cotoroanță bătrână, care se poartă urât cu tinerele studente din invidie pe tinerețea lor. Pentru că o femeie trecută de o anumită vârstă nu are cum sau de ce să fie mândră de sine, de ceea ce a devenit și nu se poate situa decât într-o poziție crunt defavorabilă față de o proaspătă jună.
Sunt într-o competiție permanentă a vârstelor cu toate femeile din toată lumea și mă îngrozește garanția că, inevitabil, curând, o să încep să pierd drastic.
În ochii noștri, bătrânețe și frumusețe sunt antonime prin excelență și nu e loc în imaginarul nostru pentru a zugrăvi o femeie în vârstă și frumoasă tocmai pentru că (și nu în ciuda faptului că) este bătrână. Așa cum evidenția Sontag în eseul ei, frumusețea unei astfel de femei este direct proporțională cu „reușita” ei de a simula tinerețea, de a se ține bine sau, și mai rău, de a se menține. Un asemenea standard judecă, de fapt, succesul cu care o femeie a reușit, sau pare să fi reușit, să păcălească natura. Să nu-și arate vârsta. Nu aduce niciun omagiu felului în care femeia s-a dezvoltat ca ființă umană și a acumulat experiență care să i se citească pe chip și pe corp într-un mod ce ar putea fi interpretat drept atrăgător vizual sau demn de apreciere.
Un astfel de standard nu face doar să lățească și mai abitir diferențele de clasă, pentru că, bineînțeles, nu toate femeile își permit să se mențină, dar ne limitează capacitatea de a ne imagina înaintarea în vârstă ca ceva estetic plăcut.
De ce unui bărbat i se iartă mai ușor îmbătrânirea, cel puțin până la o anumită vârstă? Pentru că definim masculinitatea prin competență, autonomie, control de sine, putere sau influență, atribute umane care, firesc lucru, se rafinează odată cu vârsta. Atribuim cunoaștere cutelor ce se formează pe chipul unui bărbat și găsim asta atrăgător pentru că bărbaților li se permite să acumuleze experiențe valorizate spre bătrânețe și chiar li se recunoaște înțelepciunea. Antropologul Alec Bălășescu spune că, pentru un bărbat, „îmbătrânirea este drumul firesc pentru a ajunge un patriarh sau un guru. Dar o matriarhă? Nu sună tocmai atrăgător. Să ne reamintim că în basmele ce ne conturează imaginarul cu care navigăm mai târziu în viață existau vrăjitori și… vrăjitoare. Unii sunt călăuze ale eroilor, celelalte sunt arse pe rug.”
Într-adevăr, adaugă Sontag, ceea ce îi poate cauza unui bărbat acest sentiment de lipsă de valoare este presiunea de a fi de succes, în modul materialist în care este înțeles succesul în societatea noastră, dar nu trecerea anilor.
Ce este feminitatea și de ce, conform lui Sontag, nu se îmbunătățește odată cu vârsta
Știi la ce te gândești când spui „feminitate”: grație, eleganță, discreție. Citește-le acum pe adevăratele lor nume: vulnerabilitate, neajutorare, pasivitate. Niște brațe elegante de femeie nu sunt brațe puternice, cu care să se poată apăra sau fi autonomă, iar o atitudine feminină este, în imaginarul nostru, obligatoriu una care trezește senzația inconștientă că are nevoie de protecție, ghidare. De prea puțin timp vedem în sălile de fitness femei care își antrenează brațele și continuă să reprezinte un procent insignifiant.
Valorile fizice ale femininului — neted, rotund, fără păr, moale și fără mușchi — sunt toate trăsături pe care femeile le au doar într-o foarte scurtă perioadă din viață. Aceasta face ca feminitatea (așa cum o gândim noi) să nu poată avea alt destin decât să se degradeze odată cu înaintarea în vârstă. Pentru că, neîndoielnic lucru, devenim mai puternice odată cu vârsta, ne cunoaștem mai bine, suntem mai stăpâne pe propria sexualitate, este probabil să ne bucurăm de independență financiară și mai improbabil să apărem în ochii celorlalți ca ființe neajutorate. În lumina unei mentalități patriarhale, aceste atribute sunt, eminamente, tot ce NU este feminin (vezi cazul Laurei Codruța Kovesi, pornind de la articolul de-aici sau cel de-aici).
Și, totuși, se așteaptă de la femei ca toate aceste acumulări să nu transpară. Să nu permită liniilor de pe față să vorbească despre experiențele lor, să nu lase șoldurile să crească, să nu care cumva ca mâinile lor să vorbească despre timpul pe care l-au petrecut fiind în viață, ci să încerce cu fervoare să conserve imaginea tinereții timpurii.
Ce pot face femeile?
Sfatul lui Susan Sontag este să aspire să fie înțelepte, nu doar drăguțe, puternice, nu doar grațioase, ambițioase în relație cu noi însele, nu doar în relație cu bărbații și copii. Să ne permitem să îmbătrânim natural, fără rușine, protestând activ și refuzând să ne supunem convențiilor înrădăcinate în acest standard dublu. În loc să se ne străduim să rămânem fete cât mai mult timp posibil, fete care îmbătrânesc în mod umilitor devenind femei de vârsta a doua și devin ulterior, în mod obscen, femei bătrâne, să ne transformăm cât mai devreme în femei și să rămânem adulți activi, bucurându-ne de viața activă, inclusiv erotică lungă de care suntem în stare. Femeile ar trebui să permită ca fețele lor să arate viețile pe care le-au trăit.
Aș mai adăuga: să protestăm de fiecare dată când auzim altă femeie spunând că se simte dezgustată când vede femei cu păr alb, să ne opunem oricăror cuvinte jignitoare asociate bătrâneții (hoașca, baborniță, băbătie sau, mai noul peiorativ, „menopauzistă”), să permitem pozelor cu noi să spună adevărul. Ne-am face o favoare enormă, atât nouă cât și celorlalte femei.
De ce îmbătrânirea nu este doar un proces biologic, ci și unul cultural
Ne-am referit până acum, preponderent, la percepția asupra îmbătrânirii în cazul femeilor, din convingerea că anxietatea asociată acesteia este mai apăsătoare decât în cazul bărbaților, dar conștienți de faptul că vorbesc de o condamnare care afectează toți oamenii, indiferent de sex sau gen.
Dacă aș putea să te conving de un singur lucru, acesta ar fi: felul în care societatea noastră, cea occidentală, privește îmbătrânirea nu este singurul posibil și, cu siguranță, nu este cel care să ne facă viețile mai bune. Sunt destule culturi pentru care înaintarea în vârstă nu este sabia lui Damocles și dușmanul iminent al omului. Societăți care, din contră, nutresc convingerea că viața devine din ce în ce mai bună cu trecerea anilor, conferind privilegii și statut social direct proporțional cu vârsta sau care nici măcar nu raționalizează motive pentru ca oamenii să trebuiască să își cunoască vârsta.
„Mama și surorile mele mai mari nu mi-au transmis niciodată ideea că a îmbătrâni este ceva negativ. Mie, o femeie de descendență africană, mi s-a confirmat tot timpul că îmbătrânirea este ceva dezirabil”, afirmă Faith Agugu, 53 de ani, pentru The Guardian.
Culturile nativ americane sunt un alt exemplu în care vârsta este respectată, atașându-i-se valori precum înțelepciunea. Sunt societăți pentru care „deteriorarea minții” odată cu vârsta este o contradicție în termeni pentru că, atât mintea cât și corpul sunt privite ca daruri care acumulează compasiune, cunoaștere și amintiri. Aceste credințe se află la polul opus aceleia în care corpul reprezintă un bun personal, constant amenințat de îmbolnăvire și îmbătrânire.
Nu a fost cazul în familia mea, de exemplu. Am crescut tot auzind că îmi trece trenul, că acum pot să-mi aleg eu bărbatul, dar că mai târziu o să mai iau ce rămâne. Că-s frumoasă doar pentru că am 20 de ani, dar că asta se duce; ba chiar mi s-a atras atenția acum câteva luni (la 29!) că nu mai arăt cum obișnuiam, că mi se vede îmbătrânirea. Și-au dat seama, oare, mama sau mamaie cât m-au durut „dozele lor de înțelepciune” administrată din senin, fără avertisment de utilizare? Bineînțeles că nu. Înaintarea în vârstă a bunicii o dezbracă din ce în ce mai mult de respect din partea familiei și cu greu se găsește simpatie pentru o boală ca Alzheimerul.
Nu că ar constitui vreo nevoie imperioasă, dar așa, de amorul artei, să vedem ce spune cultura noastră despre îmbătrânire. Sin0nime.com, de exemplu, echivalează senectutea cu decrepitudinea, ramolirea, ramolismentul (ar fi chiar comic, dacă nu ar fi trist), uzarea, boșorogeala, surupătura, ramoleala, hodorogeala. La o căutare pe Google-ul românesc vei vedea că-i abundă internetul de „soluții la îmbătrânire” și motive pentru a lupta împotriva ei: Cum previi în mod natural îmbătrânirea tenului, Andreea Raicu, Anti-îmbătrânire: secretele femeilor care au întârziat procesul…, Vichy.ro, Îmbătrânirea și problemele care apar, De ce femeile îmbătrânesc mai repede decât bărbații (???). Totul în jur ne impregnează ideea că îmbătrânirea este ceva împotriva căruia trebuie luptat, că nu există limită la eforturile depuse în încercarea (zadarnică oricum) de a ne opune schimbările naturale produse de timp. De a ne lupta, practic, cu natura.
„Cel mai temut diagnostic al zilelor noastre este Alzheimerul. Momentul în care persoana, îmbătrânind, își pierde autonomia”, spune Alec Bălășescu. „În India de exemplu, Alzheimerul nu este considerat o boală, ci o altă fază a vieții la care ajung unii dintre noi, așa cum arată Lawrence Cohen în cartea sa «No Aging in India. Alzheimer's, The Bad Family, and Other Modern Things». În studiul său, antropologul arată de fapt legătura strânsă dintre modul în care organizăm familia și societatea și modul în care diagnosticam bătrânețea. Dacă în societățile moderne, familia nucleară este importantă, iar individul, primordial, grija față de bătrâni rămâne în seama instituțiilor de specialitate, iar persoana este considerată sănătoasă atâta timp cât este autonomă. La polul opus, în societățile în care familia extinsă stă la baza societății, tot familia are în grijă și bătrânii. În cazul Indiei, Alzheimerul este văzut ca o încheiere naturală a ciclului vieții, în care bătrânii redevin neajutorați, asemenea copiilor mici, adică se întorc la origini. Sau, cum s-ar spune în România mai degrabă în ton peiorativ: «dau în mintea copiilor».
În culturile occidentale în general, sau cele în care medicina alopată (opusul celei homeopate) este predominantă, îmbătrânirea este tratată cu medicamente, iar manifestările sale sunt diagnosticate drept abateri de la normal. Care normal? Acela al tinereții fără bătrânețe din basm, desigur.
Poți să o urmărești pe Iulia Hau pe Instagram.
