Maxim Dondyuk este fotograf și artist vizual ucrainean. Dondyuk a lucrat câțiva ani ca fotojurnalist, iar din 2010 s-a dedicat full-time proiectelor documentare personale. Imaginile lui cu revoluția din Kiev au fost expuse, publicate și premiate internațional. Acum lucrează la cartea Culture of Confrontation, pentru care tocmai a reușit să strângă bani pe Kickstarter, și care va fi lansată anul viitor.
Pe 21 noiembrie 2013, s-au adunat în piața centrală din Kiev în jur de 2.000 de oameni, după ce președintele de atunci al Ucrainei, Viktor Ianukovici, a refuzat să semneze acordul de asociere cu UE, la Vilnius. În câteva zile protestele s-au răspândit în toată țara, iar în Kiev oamenii au început să iasă cu zecile de mii, iar Ucraina a început să se scindeze. Așa a început revoluția ucraineană.
Euromaidanul a atras fotojurnaliști, documentariști, artiști vizuali din toată lumea. Unii au dezvoltat proiecte documentare, unii au lucrat în stilul daily news, pentru ziare și agenții, câțiva au construit mici studiouri foto în piață: Anastasia-Taylor Lind a făcut portrete pe fundal negru cu protestatari și familiile celor care și-au pierdut viața în piață, Donald Weber a fotografiat cocktailurile molotov, Tom Jamieson a fotografiat armele construite de oameni din ce aveau prin casă.
Inspirate de picturile clasice reprezentând scene de război, imaginile lui Dondyuk vorbesc despre universalitatea conflictului. Iar acum, la cinci ani după Maidan, cartea lui spune povestea conflictului dintre generații, dintre lumi, dintre mentalități.
Am vorbit cu Dondyuk despre fotografia documentară în vremea războiului, despre responsabilitatea noastră ca artiști față de momentul în care ne aflăm, despre unde se duce speranța din spatele unei revoluții atunci când se duce.
Poți descrie experiența Euromaidanului și cum s-a schimbat atunci felul în care faci fotografie?
Maxim Dondyuk: Chiar de la început, acest proiect a fost o adevărată provocare pentru mine. Era prima oară când nu eram singur pe teren, în jurul meu mai erau sute de fotografi din toată lumea. Am înțeles că trebuie să găsesc un mod personal de a documenta ceea ce se întâmplă. Inspirat de reprezentările clasice ale războiului din picturi, am decis să fac un pas în spate, să mă distanțez de pornirea de a critica, să încerc să uit că se întâmplă în Ucraina - cu poporul meu, în orașul meu. Tot ce se întâmpla în fața ochilor mei îmi amintea de bătălii din trecut, de imagini cu războaie și revoluții din istoria artei. De acolo a apărut un limbaj vizual. Practic am încercat să urmez calea pictorilor care au documentat teme istorice.
Pe Maidan am simțit un nou suflu fotografic și am înțeles că pentru mine fotografia este artă. Nu m-am gândit la poveste, m-am concentrat doar pe limbajul vizual, pe imagini, asocieri și paralele. Am arătat realitatea, însă filtrată prin întâlnirea dintre ce vedeam și ce simțeam. Imaginile sunt documentare, fotografiile arată ce se întâmpla, însă pentru mine luptele de pe străzi păreau aproape ireale, de parcă se întâmplau într-o legendă medievală. Așa că m-am desprins de contextul specific și am încercat să surprind universalitatea conflictului, lupta dintre lumina și umbră, dintre fumul negru gros și albul zăpezii de februarie, dintre bine și rău, chiar dacă de cele mai multe ori era imposibil să îți dai seama care era binele și care era răul.
Ce s-a întâmplat cu energia, cu speranța, cu nevoia de schimbare pe care s-a construit revoluția din 2013? Care e atmosfera acum în Ucraina?
Din păcate, schimbările pe care oamenii le așteptau după revoluție nu au sosit. Oligarhii și corupții au rămas aceiași. S-au repetat greșelile tuturor guvernărilor anterioare, doar că de data aceasta discursul politicienilor conține mai multe sloganuri patriotice.
„Imaginile sunt documentare, fotografiile arată ce se întâmpla, însă pentru mine luptele de pe străzi păreau aproape ireale, de parcă se întâmplau într-o legendă medievală.” - Maxim Dondyuk, fotograf
Mulți dintre oamenii buni, care ar fi putut schimba ceva, au murit în luptă. Cei care au supraviețuit - revoluționarii, veteranii - au început să se implice în politică. În felul ăsta continuă revoluția din Kiev: tinerii care încearcă să schimbe sistemul din interior se luptă cu vechea clasă politică, cu cei care refuză schimbarea. Acum ne luptăm atât cu inamicul extern (cu Rusia în estul Ucrainei), cât și cu inamicul din interiorul țării - cei care sunt la putere. Cred că în timp situația se va îmbunătăți, dar e păcat că guvernul care s-a instaurat cu ajutorul revoluției nu își dorește schimbarea.
Într-un interviu pentru British Journal of Photography spui: „Acum sunt împotriva oricărei propagande și oricărei prezentări romanțate a războiului și a revoluției. Nimic nu e mai rău decât războiul, ambele părți pierd întotdeauna.” Cum sunt reprezentate în media războiul și revoluția? Care e responsabilitatea noastră, ca fotografi, față de subiect și față de public? Ce putem îmbunătăți în modul în care consumăm imagini și informații despre război?
Mi-am schimbat părerea despre media nu după Maidan, ci după război, pe care l-am documentat timp de un an, după revoluție. Am fost foarte dezamăgit de ce am văzut acolo: jurnaliști care alergau după senzațional pentru a arăta ororile războiului. De multe ori arătând doar aceleași lucruri, ignorând noi evenimente doar pentru că acestea se întâmplau prea departe de hotelul confortabil în care stăteau. Oamenilor le era livrată propaganda dinspre ambele tabere, fiind instigați astfel unul împotriva celuilalt din ce în ce mai mult.
Cred că războiul din Estul Ucrainei nu ar fi atât de crud dacă mass-media din ambele părți nu ar intensifica tensiunea. Am fost uimit să văd cum până și publicații renumite au mințit. Astfel de lucruri s-au întâmplat de ambele părți, fiecare avea propriul adevăr. Bineînțeles, există și jurnaliști și fotografi foarte serioși, care încearcă să înțeleagă subiectul în profunzime, pe care îi admir foarte mult. Din păcate, în Donbass nu erau prea mulți.
Ambele tabere [cea guvernamentală și cea pro-rusă - n.r.] îți folosesc fotografiile și textele, distorsionându-le mesajul atât de mult încât nu le mai recunoști. De aceea cred că doar prezentând un proiect în expoziții, cărți foto sau lucrând la filme documentare te poți feri de astfel de deformări, poți păstra controlul. Cartea Culture of Confrontation prezintă punctul meu de vedere, viziunea mea personală; nu pretind obiectivitate.
Pe cotorul cărții Culture of Confrontation scrie: „Tot ce s-a întâmplat în Ucraina, începând cu Maidanul, este o confruntare a două culturi diferite. Una dintre culturi a încercat să se agațe de vremurile de demult, de vechile mentalități. Erau nostalgici după un trecut care pentru ei, pentru părinții și bunicii lor a însemnat mult. În același timp, exista o altă cultură, care se raporta cu totul altfel la lucruri, care privea înainte, spre o țară cu totul diferită. Prin «cultură» înțeleg o viziune asupra lumii, o atitudine. La Maidan nu a fost vorba doar de o ciocnire între două generații diferite. Ci de două straturi de cultură care se ciocnesc pe teritoriul aceleiași țări.” Simți că Euromaidanul și războiul din estul Ucrainei au schimbat acest lucru? Cum e acum distanța dintre cele două generații? Sunt mai înțelegători și mai empatici unii față de ceilalți sau fisura s-a lărgit?
Distanța există în continuare, în mare parte din cauza propagandei rusești și a susținătorilor regimului sovietic, aceia care visează să se întoarcă în timp. Dar mulți dintre simpatizanții Uniunii Sovietice și-au schimbat părerile după izbucnirea războiului. Mulți au văzut și au simțit agresiunea pe pielea lor, mulți au fost forțați să își părăsească locuințele. Cred că războiul cu Rusia îi poate uni pe ucraineni mai mult decât o poate face orice președinte.
Povestește-ne puțin despre proiectul Between Life and Death.
Am început să lucrez la proiect în iarna lui 2017, în estul Ucrainei. Am mers de-a lungul graniței cu republicile autoproclamate Luhansk and Donețk (LPR și DPR). Ideea mi-a venit în 2014, când documentam conflictul armat din estul Ucrainei. În pauze am început să fotografiez peisajele sterpe ale Donbassului, care, cu tăcerea lor, mă fascinau și mă înfricoșau în același timp. În zonele în care se desfășuraseră lupte sângeroase acum era o liniște absolută. Începeam să uit focul de mitralieră, atacurile cu mortiere, corpurile rănite. Dar stresul nu dispărea. Urmele lăsate de război, mirosul fricii, speranțele distruse, ură și durerea, mereu mă aduceau înapoi la realitate.
În iarna lui 2017 m-am întors pe front, prin zonele pe care le-am explorat în 2014 și prin alte locuri abandonate, devastate: școli, grădinițe, spitale, fabrici, puncte de control etc. Toate erau monumente ale războiului. După experiența mea personală cu războiul, încerc să nu-i arăt fața sângeroasă și copleșitoare, încerc să evit orice fel de prezentare romanțată. Aleg, în schimb, să exprim emoțiile care mă copleșesc explorând vizual peisajele fostelor bătălii. Nu este viață în fotografii, dar privindu-le poți să-ți imaginezi cum arăta viața acolo înainte de luptă. Nu mai caut cadre de reportaj, ci mi-am propus o documentare contemplativă a zonei, care cred ca descrie ceea ce s-a întâmplat acolo mai bine decât prezentarea unei acțiuni, a unui eveniment. Ruinele lăsate în urmă spun mai multe despre ororile războiului decât evenimentele sângeroase pe care le-am documentat în 2014 pe front. Fotografia de peisaj îmi permite să documentez mai intim, mai subtil, rănile lăsate în urmă de război.
„Urmele lăsate de război, mirosul fricii, speranțele distruse, ură și durerea, mereu mă aduceau înapoi la realitate.” - Maxim Dondyuk, fotograf
