Unde cineastul Xavier Giannoli ne servește o morală cu damf de naftalină despre corupția breslei criticilor, pe spinarea lui Balzac. Noroc că lumea marelui scriitor nu se lasă îmblânzită cu una, cu două, ci oferă nenumărate prilejuri de a te pierde, cu folos, prin meandrele sale.
La o primă vedere, Iluzii pierdute (2021) pare să bifeze mai toate ingredientele unei tradiții a adaptării literare de tristă amintire, împotriva căreia impetuosul François Truffaut avea să construiască o dogmă durabilă de tinerețe: servilism față de capodoperă, unică miză a artefactului (vestimentație compusă atent, interioare care iau ochii), recursul la o trupă de staruri – o pedestră „transpunere în vizual” a unui text de referință, prin evacuarea a tot ceea ce nu face imagine. Avem aici un film care atacă un monument cultural de secol XIX, cu prestigiu orbitor care blochează orice semn de întrebare; avem flanele și castele și o voce care ne conduce blândă din off, făcând totul în locul nostru; avem personaje interpretate de Xavier Dolan, Vincent Lacoste, Cécile de France sau Jeanne Balibar. Ca de obicei însă, fidelitatea asumată față de operă e mai mult o lozincă publicitară destinată literaților care disprețuiesc cinemaul. Tocmai aici e problema: Iluzii pierdute îngroașă rândurile acelor filme ce funcționează prin „șantaj cu capodopera”, dar care îi trădează pe la spate caracteristicile apărate sus și tare, în numele unui gust mediu, al unor prejudecăți despre ce intră sub eticheta „cinema” și ce nu. Ce jenează aici, de fapt? Acest „ca și cum” care ține să mascheze cu orice preț urmele transferului complicat dinspre literatură spre cinema, să șteargă potențialele rămășițe rezultate în urma lui, pentru a ne oferi „filmul” în stare pură.
Căci asta înseamnă să uiți o lecție veche, dar foarte utilă: aceea că o imagine se naște la intersecția unui câmp de forțe contrare. De unde izbitura acelui Jurnal al unui preot de țară (1951), unde Robert Bresson se arăta de la început dornic să lucreze cu litera lui Bernanos și să uite, în schimb, cinemaul, doar pentru a-l regăsi mai incandescent pe căi deturnate. De unde forța acelui Mélo (1985) cu care Alain Resnais anticipa valul interminabil de camere de filmat ce aveau să împânzească scenele de teatru de pretutindeni, înregistrând live dinăuntrul spectacolului, într-un efect tot mai diluat. Discuția e lungă. Ce aș reține, pentru Iluzii pierdute, e senzația unui acord nerespectat, atunci când cu o mână mi se promite Balzac, iar cu cealaltă mi se dă de înțeles că trebuie să-i uit numele odată cu stingerea luminilor. Ca o mărturisire de neputință din partea cineastului, care ne reamintește rușinat că un film e doar un film (o durată oarecare, niște biete cadre puse cap la cap), pe când Balzac „face concurență societății civile”, vorba comentariilor literare din liceu... Așa se face că verva autorului e redusă aici la o supă audiovizuală cu aer de reclamă (vezi „vinieta” care înnegrește colțurile cadrului), iar verbul său (precis, luxuriant, coroziv) se pierde de dragul necesităților dramatice care conduc inexorabil spre deznodământ.
Am pornit cu concluzia pentru că am simțit cum filmul își livrează el însuși slăbiciunile chiar de la început (Lucien de Rubempré, interpretat de Benjamin Voisin, este în provincie și trăiește o idilă periculoasă cu o marchiză): vezi acele exterioare filmate de Giannoli (câmpuri, păduri) care au aerul impersonal al imaginilor fără drepturi de autor, de găsit cam oriunde pe Internet. Continuarea evenimentelor e însă atât de palpitantă și de abudentă în turnuri (filmul ține 150 de minute), încât formează ca un mic vârtej de întâmplări din care, la final, mai persistă doar impresia benefică a unei frenezii de povestaș pe drept cuvânt anacronice. Iluzii pierdute este un blockbuster la fel de înduioșător în natura sa franțuzesc-demodată precum a fost Top Gun-ul recent în disperarea cu care se agăța de pachetul standard al vechilor valori americane masculiniste: găsim în filmul lui Giannoli o atitudine plină de respect față de lumea intelectualilor, și unde altundeva s-ar mai putea dibui, astăzi, un film-mastodont fondat pe dilema firavă dintre arta înaltă și meșteșugul corupt, sau dintre credința în Idee și plata la literă?
Concluziile acestei povești despre compromis sună, în lumea amestecată și precarizată de astăzi, cam ca o lamentație narcisică venită din partea unui creator oțărât. Filmul – și, cu atât mai mult, romanul lui Balzac – interesează ca document al unei epoci care, în ciuda punților de legătură cu prezentul, se cere privită în coordonatele sale specifice, și nu în virtutea unor paralele forțate cu ce trăim acum. Eșantionajul social absolut remarcabil al lui Balzac – capabil să satisfacă atât un cititor dornic de caricatură, cât și unul care caută aerul veridic al timpului de odinioară – e depășit numai de arhitectura textului, îndeajuns de solidă încât să transforme filmul lui Giannoli, dincolo de stadiul adaptării leneșe, într-o pildă despre extremitățile negre la care ajunge un om flămând lăsat liber printre semenii lui.
„Iluzii pierdute” rulează în cinematografe.
