Between the lines (1977), parte a unui double bill din filmografia cineastei Joan Micklin Silver propus acum de MUBI, e una dintre cele mai proaspete descoperiri recente.
O scenă ilustrativă din Between the Lines prezintă o ședință de redacție: lehamite generală și multă blazare. Unul dintre redactori îndrăznește să propună – fără să se creadă nici el – acoperirea Festivalului de la Cannes de la fața locului, „fiindcă ar fi o chestie foarte prestigioasă pentru ziar”. „Sigur, sigur”, îi răspunde redactorul-șef într-un cor de râsete, apoi arată spre gioarsa cu care e îmbrăcat: „îmi vând cămașa asta și îți iau un bilet”. Această zeflemea ușor cinică setează tonul în pătura mic intelectuală de jurnaliști pe care îi observă Joan Micklin Silver. Lucrurile nu merg grozav: adevărul personal în scriitură e periclitat, iar în curând va fi și job-ul însuși. Bazându-se pe propria ei experiență de lucru la The Village Voice, regizoarea transformă filmul într-o hârtie de turnesol dornică să intre în contact cu hachițele și idiosincraziile care animă mica redacție de provincie și fac din ea un fel de bâlci al caracterelor.
Orice film despre artiști independenți ascunde o sfâșiere. Ce reușește aici Micklin Silver e să pună bazele informale ale mumblecore-ului, genul definitoriu al cinemaului american independent. Nu doar că alege să urmărească un grup social marginal, o categorie profesională cum nu se poate mai nișată – dar, discutându-i din interior subtilitățile cu o precizie a detaliului aproape absurdă, ea deschide filmul în aceeași măsură în care îl și închide, pentru că pare să îl construiască îndeosebi pentru oameni ca ea; pentru oameni care știu cu ce se mănâncă – sau măcar pot manifesta empatie pentru – problemele mai mult sau mai puțin false ale acestei divizii de „creativi”. Cineasta știe că miza – antropologică, „politică” – e măruntă; dar tocmai permanenta conștientizare îi permite să pună tot efortul în cartografierea acestei lumi. Aparenta lipsă de utilitate imediată a premisei, fuga de marile teme în favoarea unei baricadări între cunoscuți, e ceea ce facilitează dezinvoltura molipsitoare a gestului creator.
Căci Between the Lines se dovedește – în siguranța cu care este condus ca piesă corală, în măiestria cu care îi sunt dirijați actorii, toți remarcabili etc. – o mostră de virtuozitate. Dar e genul de virtuozitate care nu ține să se afișeze, sufocând filmul prin suprasemnalizare; lucrătura e prea fină pentru a trece în prim-plan. Scena petrecerii, când montajul alternează între cântăreții trupei și membrii redacției, fiecare angajat într-un mic matrapazlâc de-o noapte, e suficientă pentru a demonstra (dacă mai era nevoie) că Micklin Silver știe (și) meserie ca la carte. Desigur că această redacție – microcosmos convenabil – e strămoșul balurilor de absolvire sau al sufrageriilor precare din filmele unor Noah Baumbach sau Andrew Bujalski, care oferă avantajul autobiografic. Însă la Micklin Silver – ca și în cele mai bune exemple de mumblecore – e vorba despre mai mult: nu doar o autocelebrare tribală, ci și o veritabilă angoasă pentru toate lucrurile mai largi reprezentate de film – independență, autonomie, prietenie – care sunt pe cale să se piardă.
În acest sens, drama din Between the Lines e încă actuală, iar ravagiile sale sunt încă în curs. E o iluzie aceea că ce vedem e lipsit de gravitate. Multă lume a sesizat cum filmul, dincolo de acest prezent dezlânat și hazliu al interacțiunilor fără consecință, e grozav de melancolic. Motorul său este dizolvarea contraculturii care a ținut în viață speranțele șaptezeciste. Deja, în 1977, pășim într-o lume post-revoluție, iar oamenii simpatici și prea umani care umplu filmul cu contradicțiile lor sunt simultan parte din problemă și impuls de rezistență. Abundent în dialoguri, filmul își ascunde parti pris-urile în spatele unui torent de vorbe goale: aidoma protagoniștilor săi, e singura strategie autodefensivă care i-a mai rămas. În aceste raporturi disfuncționale între sexe, în decalajul discret subliniat dintre bărbați și femei, în tentația de a folosi mica brumă de influență rămasă în statutul de jurnalist pentru plăceri facile (personajul lui Jeff Goldblum, genial) se ascunde impulsul de a face ecran unei realități care și-a abandonat idealurile.
Desigur, în buna tradiție a anilor ‘70, filmul e prea autoironic pentru a-și accepta deschis vibrația negativă. Există o frumusețe a vieții – perfect rezumată de scenariu – care continuă în bogăția ei chiar și în ciuda ideologiei, chiar și atunci, altfel spus, când vremurile sunt potrivnice. Nu o lecție osificată de happy end descreierat, ci constatarea resemnată a nevoii de a crede în continuare – din lipsă de alternativă – într-un mai bine tot mai îndepărtat. În luciditatea sa comică și pretențioasă, Between the Lines e mai aproape de La Maman et la Putain al lui Jean Eustache, cu aura sa de perdant glorios, decât de dulcegării marca Woody Allen. Redacția ziarului este preluată de un magnat dornic să vândă; căile alternative se sting încet-încet. Ultima secvență, cu un Jeff Goldblum lefter, chitit totuși să facă rost de o bere, e demnă de marile elegii hollywoodiene despre vreun has been uitat. Atât doar că intensitățile înalte sunt excluse aici: lumea artistică a devenit deopotrivă prea sofisticată și prea nihilistă pentru a mai crede în emoții transcendentale. Nu mai e de mult, din păcate, despre utopie – e despre supraviețuire la firul ierbii.
