„Azi serbăm iar victoria
Şi îndoiala se ascunde în gând,
Azi serbăm iar victoria,
Moralul e un struţ cu capul în pământ,
Te întrebi dacă vezi vreo schimbare,
Te întrebi dacă vezi vreo schimbare,
Te întrebi dacă vezi vreo schimbare
La oamenii din jur...”
Așa începe „Victoria”, o piesă din 1992, compusă de Dan Iliescu, chitaristul care stă în spatele majorității hiturilor din repertoriul Timpuri Noi, o trupă care s-a folosit de subversivitate, satiră și critică socială pentru a-și decupa un loc esențial în istoria muzicii românești. În 1994, în timpul unui concert de la Teatrul „Ion Creangă” din București, imediat după ce au cântat „Victoria”, Adrian Pleșca, alias Artan, fostul vocalist al formației, striga în uralele publicului: „Tot Iliescu a făcut-o și pe asta!”.
Astăzi, la 31 de ani de la Revoluție, ne uităm înapoi la istoria acestei trupe, așa cum o trasează Dan Iliescu, ca într-un mic ciob de oglindă care reflectă multe dintre schimbările prin care a trecut și România în tot acest timp. Sunt reflexii multicolore combinate cu unele alb-negru, imagini blurate suprapuse peste altele mai limpezi.
Povestea Timpuri Noi începe în 1981, avându-i ca fondatori pe Artan, Răzvan Moldovan și Dan Iliescu, pe atunci proaspăt eliberați din armată. În anii ‘80, Timpuri Noi era un fel de OZN în peisajul muzical de la noi. În primul rând, pentru că îndrăznea să cânte despre frig și întuneric – „Becule, stai aprins, becule,/ Noi te iubim!/ E frig afară/ Bezna mă-înconjoară iar,/ Mă-ntorc acasă/De la servici” („Becule”, 1984). Apoi, pentru că sound-ul new wave pe care îl aducea formația bucureșteană fascina și deruta totodată. „Oh, de câte ori am fost noi huiduiți. Eram new wave-işti, şi rockerii ne înjurau”, își amintește Iliescu. Astăzi, la 61 de ani, muzicianul continuă cu o formație Timpuri Noi care și-a schimbat radical componența. În ianuarie, grupul își lansa un nou album, Moldova, Mon Amour, pe care, din cauza regulilor impuse de pandemie, nu l-a mai putut promova prin concerte. Iliescu e un tip tonic și charismatic, dacă îl prinzi la bere, poate să umple șapte ore cu povești fără să te plictisești. La final, îți dai seama de unde vine umorul formației, umor care s-a hrănit mult din folclorul Moldovei.
Perioada de glorie pentru trupă au fost anii ‘90, tranziția în care s-a petrecut coliziunea monumentală a lumii vechi și a celei noi, pe care Timpuri Noi o diseca și ironiza în stilul ei inconfundabil. Au cântat despre libertate & victorie, despre adolescență, droguri, muncă, micul antreprenoriat, despre beef-ul dintre maneliști și rockeri și câte și mai câte. Odată cu ei, oamenii din vecini, din universul nostru imediat, au căpătat alt sens, au devenit personaje arhetipale, iar numele lor a început să sune exotic – Luca, Tanța, Jeni, Stan, vărul Maftei.
Am stat de vorbă cu Dan Iliescu pentru un episod al Arhivei de Sunet, un podcast serial care arată cum a percutat muzica românească la temele grele de după ’90: Ceauşescu și Revoluție, bişniţă și proto-antreprenoriat, muncă, migraţie, identitate de gen, NATO și fetișurile integrării în UE. Dacă aţi fredonat vreodată „N-a to, N-a to, Na-tolănit-o deajuuuns”, atunci vă puteți da seama de ce am vrut să povestim cu Iliescu. Voiam să știm care-i faza cu piesa „Maricica” de la Timpuri Noi - în al cărei refren s-a strecurat o șopârlă ironică la adresa obsesiei transatlantice a României - și am aflat cu ocazia asta cum l-a vrăjit Dan Iliescu pe Adrian Sârbu, patronul PRO TV, să cumpere ad-ul perfect pentru visul umed al României cu Nato.
Textul de mai jos este decupat din lunga discuție pe care am avut-o cu Dan Iliescu pentru Arhiva de Sunet și în care muzicianul povestește despre anii '80 și începuturile formației Timpuri Noi, despre tranziție & istoriile din spatele pieselor lor iconice.
Podcastul Arhiva de Sunet este realizat de Paul Breazu, Ionuț Dulămiță și Mihai Lukacs.
Tehnoton
Am început cu Catharsis. Era formația Tehnotonului, o întreprindere de la Iași care producea în principal electrocasnice și mașini industriale. Fiecare fabrică avea liceul ei. Cum am ajuns eu la formația Tehnotonului? Erau dansurile care se făceau joia și eu stăteam într-un cartier de centru, în Ștefan cel Mare, iar la două stații mai jos era Sfântul Andrei, San Andreas îi ziceam, acolo mergeam. Eram puștan, 16-17 ani, și cântam la chitară. Trebuie să vă zic că eu m-am apucat să cânt la chitară pentru că mi-a plăcut mult formația Phoenix. Am învățat să cânt „Negru Vodă” ca să-mi impresionez prietenii, așa mi-am câștigat un prestigiu în cartier. Acolo, în San Andreas, erau foarte mulți pușcăriași. Familia Spoială, de exemplu. Unul dintre ei, Costel, cel mai blând, fura doar din buzunare, nu era criminal ca alții, a zis: „Hai, vino încoace cu mine!” Și m-a dus la dans, unde cânta formația de la Tehnoton. S-a dus acolo ca interlopu’ și le-a zis ălora: „Bă, băiatu’ ăsta cântă și el o melodie acum!”. „Păi, stai așa, că noi suntem formația!” „Bă, ați auzit, mă?” „Am auzit, am auzit!” Și am cântat o melodie mișto, iar electronistul a zis: „Bă, îl luăm în formație cu noi!”. Prima noastră cântare în oraș, după ce am ieșit de la dans, a fost la o școală de surdomuți. Eram singura trupă din Iași de la vremea aia care avea glob și orgă de lumini. Când vedeau surdomuții alea, le luam mințile. Am cântat odată și pentru pacienții de la boli venerice. Statul era cu toată lumea pe vremea aia, să știi. Într-un final, după multe încercări de cucerire, ne-am schimbat numele în Spectrum și am ajuns să cântăm la Casa Studenților, proba supremă a Iașiului pe vremea aia.
Anii ‘80
Din ‘81, de când am început cu Timpuri Noi, am vrut să fim altfel decât ceilalți. Asta a fost și ideea. Dar, ce să zic… Se zice că am fost interziși. Hmmm, noi nu eram chiar așa de subversivi, nu eram militanți, nu eram tocmai Václav Havel. Eram și noi niște băieți și făceam pe nebunii, că nu ne convenea treaba, dar n-aveam fază din asta politică. Comuniștii doar ne-au speriat, nu ne-au făcut cine știe ce. Ne-au luat atestatele, ne-au speriat și ne-au lăsat în pace după un an de zile. Ce făceam noi era să exprimăm niște idei într-un mod subtil. În general, erau idei sociale. Ca și astăzi: „Bă, îți convine să porți mască sau nu?!”. Hai să ne gândim la asta: ce înseamnă să nu porți mască? Și făceam un text de genul ăsta. Sau despre apa caldă, despre cum e să ți se taie curentul. Cum ar fi să facă cineva azi o melodie despre Nicușor Dan, cărând apă caldă cu găleata la pensionari: „Mamaie, sunt eu, Nicușor Dan, ăla pe care nu l-ai votat! Uite, ți-am adus apă caldă!”.
Dacă e să vorbesc despre ce ne-a inspirat pe vremea aceea, pe lângă new wave și punk, aș menționa ceva important. Exista o muzică subterană care funcționa destul de bine. Și mă refer aici și la muzica lăutărească – nu prea se vorbea de manea pe atunci, era un termen cunoscut doar în cercuri restrânse. Erau niște melodii lăutărești excepționale cântate de Gabi Luncă, Fărâmiță Lambru, Romica Puceanu… Eu am cântat toate felurile de muzică, am cântat la nunți, în cârciumi, de la jazz până la muzică lăutărească și populară. Și așa am început să învăț piese cu texte mai deocheate, mai de ocnă.
În 1989, Răzvan [Moldovan] a plecat în Suedia. Și eu am încercat să mențin trupa, am adus alți oameni și, cu chiu, cu vai, am mai mai dus-o așa o vreme. Norocul meu a fost că pe vremea aia eram foarte independent. Coseam la mașină și câștigam bani frumoși. Luam Burda sau Neckermann, știam de materiale. Făceam blugi prespălați. Eram băiat întreprinzător. Creativ la modul fizic.
Și după aia au venit anii ‘90. La un moment dat, Artan a venit la mine și am refăcut trupa.
Tranziție și integrare cu distors
Treaba este în felul următor: după ‘90, am avut voie să zicem orice. Și ne-am gândit așa: ce teme nu au fost folosite înainte de ‘89? Despre ce nu s-a vorbit? Hai să vorbim despre adolescenți, că despre asta nu s-au făcut piese. Dar să vorbim pe bune, nu așa...Și astfel am făcut „Luca”. S-a scris despre droguri? Nu. Perfect. Și am făcut „Malu’ valu’”. Am făcut piese despre libertate, despre victorie. Cum arată victoria azi?
Timpuri Noi n-a fost o formație a dezamăgirii. Nu cred că se aștepta nimeni ca totul să fie lapte și miere, să vină cineva să ne dea ranch-uri. Erau și unii care credeau că un sistem se poate schimba. Un sistem nu se poate schimba. Un sistem se înlocuiește cu un alt sistem. Dar e drept că era mare haos atunci, era dezinformare peste tot, ca și acum. După jumătatea anilor ‘90, lumea asta începe să se ordoneze. Apar interesele concrete. Intrarea Pro TV-ului a dat o mare forță mass-media. Pro-ul a aterizat aici în stil capitalist. Adrian Sîrbu, care era proamerican total pe vremea aia, mi-a zis așa la un moment dat: „Iliescule, fă o piesă despre NATO!”. Eu le-am zis: „Bă băieți, noi nu intrăm în NATO!”. „Du-te, bă, lasă-ne, că tu ești comunist, știm cum ești!” Și eu am zis: „Nu avem cum să intrăm în NATO. Punem pariu pe o sticlă de whisky că nu intrăm?” Și am făcut pariu.
Înainte să mă apuc de piesă (n.r. - inițial s-a numit „N-ato”, iar videoclipul regizat de Radu Muntean a rulat intens pe Pro TV în perioada în care urma să aibă loc summit-ul NATO de la Madrid, la care România nu a fost invitată să adere în primul val; ulterior, piesa va apărea pe albumul Basca abundenței - 1998 - ca „Maricica”), am stabilit câteva lucruri, asta ca să nu certăm după aia. Am zis așa: cum trebuie să fie piesa? Piesa trebuie să fie așa: trebuie să înceapă măreț, cu tobe de armată; trebuie să aibă 3 minute și jumătate; în refren trebuie să apară neapărat cuvântul „NATO”. Piesa trebuie să fie veselă, antrenantă. Perfect! Și când am venit cu piesa la Adrian Sârbu, omul a ascultat-o, a lăsat capul în jos, s-a lăsat o liniște totală. Mi-a zis să mă duc la casierie să-mi iau banii. Eu nu pot să fac o piesă în care nu cred, nu pot să fac asta, nici dacă primesc foarte mulți bani.
Personajele vremurilor noi
Personajele Luca, Stan, văru’ Maftei, Stere, Tanța și celelalte sunt inspirate și din Caragiale. Adică ne-am zis că personajul trebuie să exprime ceva. Stan trebuie să fie rocker dur, el cântă rock. Luca trebuie să fie un zăpăcit, era un tânăr imberb. Tanța trebuie să fie… cum era piesa aia:„Și-am avut o soră Tanța/ Și-am trimis-o la Constanța/ Și s-a-ntors cu ceas la mână/ Și cu burta pân’ la gură, Tanțooo”. Ăsta era un cântec lăutăresc și am zis așa: Tanța e un nume de pe o melodie foarte îndrăgită și care exprima ceva și de aia am pus-o pe Tanța care, de la 12 ani, e prima seara pe alei. Am luat niște lucruri care existau, într-un fel, și le-am adus [în formula noastră]. Pe Helga am pus în opoziţie rock-ul cu maneaua. Avem un manelist care este fascinat de Helga. Helga este Deutsche şi îi spune că ea vrea rock, iar el spune: „Mie îmi place maneaua/ Și dansul, dansul din buric,/ Cât despre rock, băi fratili meu, eu nu-nţeleg nimic,/ Dar îmi place Helga, m-a fascinat pe loc/, E frumoasă Helga, frumoasă foc". El este îndrăgostit de Helga şi, fiind dintr-un alt sistem, încearcă, prin această atracţie, prin această apropiere sentimentală, să-şi depăsească condiţia şi să asculte şi el rock: „Da, stive de casete ascult/ Și-mi plac din ce în ce mai mult”. Textul are şi o conduită morală. Aşa cum are o conduită morală şi faza cu sectoristul, care e prea corupt, când personajul spune: „Acum îţi spun un lucru trist,/ L-am împuşcat pe sectorist./ Ştiu că nu-i bine ce-am făcut,/ Dar era prea mârlan şi era prea corupt./ Acum mă uit în gol pe geam,/ În noaptea asta de catran/ Paharul plin pe gât să-l dau/ Și-apoi mă duc să mă predau”. Ăsta e rolul artistului, să creeze o fabulă, un pamflet. Cine eşti tu să judeci? Nu trebuie să te transformi în procuror, nu ai dreptul să spui ia vino încoace, inculpat! Procurorul acuză, avocatul apără, artistul aplaudă.
Timpuri Noi în prezent
Nu ai cum să nu ții pasul cu timpurile. Așa cum a fost cu răspunsurile pe care le-am dat în perioada de carantinare, în care am stat toți în case. Ne-am zis să avem o reacție pentru cei care se uitau pe pagina de Facebook a formației, să nu creadă oamenii că am ieșit din schemă. Altfel, ne ocupăm să avem un sound cât mai bun. Cristi Dobrică, unul dintre cei mai căutați ingineri de sunet din România, m-a felicitat pentru noul disc, Moldova Mon Amour, lansat în ianuarie anul acesta. Mi-a zis că am scos niște chitări foarte mișto, adică sună foarte curat, foarte bine, în condițiile în care, ca să faci un sound bun, îți trebuie tehnică foarte multă. Pentru că lumea e din ce în ce mai pretențioasă, acum nu mai este cu „Lasă, bă, că merge și-așa!”. Se iau oamenii de tine imediat: „Ooo, e slăbuț, mă, nu sună bine!”. Am încercat să fim în ton cu tehnologia, deși noi, ca trupă, nu suntem la nivelul DJ-ilor, care sunt la curent cu sunetul. Ei produc și ascultă sunetul modern. Dar, pe de altă parte, avem avantajul ăsta că, fiind o trupă veche, avem deja un sound și nu trebuie decât să fim coerenți în piesele pe care le facem – să băgăm idei noi, dar să nu ieșim din social. Cu Timpuri Noi am încercat mereu să găsim niște elemente universal valabile. Adică să nu brodăm doar pe ceea ce nu-mi convine mie sau unui grup restrâns de oameni.
