Într-una dintre primele zile ale acestui an, în timp ce mă plimbam prin grădina de informații a Instagram-ului, algoritmii mi-au arătat contul unor tineri ucraineni care își petrec timpul în împrejurimile Cernobîlului. Imaginile spun deopotrivă poveștile oamenilor care fac drumeții și petreceri în zonă și ale obiectelor atinse de tragedia accidentului nuclear din 26 aprilie 1986. Poveștile vizuale sunt ca o punte între trecutul dominat de moarte, amintit simbolic de construcțiile sovietice părăsite, și prezentul plin de viață al tinerei generații.
De când Putin a invadat Ucraina, contul Chillnobyl s-a transformat într-un câmp de luptă virtual, în care pozele cu arme le-au înlocuit pe cele cu drumeții extreme, la limita radiațiilor. Am vrut să aflu mai multe despre omul din spatele contului și am lăsat un mesaj. A răspuns Igor, administratorul și ghidul tinerilor care apar în imagini. Deși ne despart șapte ani - el are 26, eu aproape 33 - mi-am propus să înțeleg povestea lui ca reprezentant al unei generații nu foarte îndepărtate de a mea, viața la care nu se mai poate întoarce și realitatea la care trebuie să se adapteze.
Pe parcursul a două săptămâni, am vorbit în total trei ore. N-a fost ușor să ne sincronizăm în trei, cu traducătoarea. Uneori, o încercare nereușită se termina așa: eu în taxi, în grabă să ajung la laptop să facem interviul, timp în care primeam mesaj: „Nu te grăbi, trebuie să duc un pachet de veste antiglonț, te anunț când mai pot vorbi”. Prima oară când ne-am văzut pe video call, tocmai se întorsese de la înmormântarea unui coleg din batalionul de voluntari din care face parte. Avea vârsta lui, 26. Între timp, au mai murit încă trei.
A ieșit o discuție despre trecerea de la viața de student la cea de soldat, despre cum e să fii prizonier al separatiștilor pro-ruși, despre drumurile care duc la Cernobîl și jocuri video.
***
Igor are 26 de ani și s-a născut în estul Ucrainei, în Liman, un oraș din regiunea Donețk. Etnicii ruși însemnau aproape 14% din populație, însă tânărul spune că în acea perioadă, în anii ‘90, poveștile pe care le auzea în jurul lui nu făceau diferențe între oameni. „În copilărie, nu făceam nici o împărțire între ucraineni și ruși, adică nu se acorda nicio importanță”, spune el.
În noiembrie 2013, ucrainenii au început protestele din centrul Kievului, în piața Maidan care, în câteva luni, s-au transformat într-o revoluție. Sprijiniți de ruși, separatiștii au pornit în același timp proteste în Donbas (regiunile Luhansk și Donețk), care s-au transformat rapid în conflicte.
În peisajul ăsta violent a fost prins și Igor. Era 2 mai 2014 și mergea în vizită la casa părinților din Liman. În Sloviansk, orașul vecin, străzile erau ocupate de către separatiști cu mitraliere în brațe și fes pe față, care luaseră cu asalt clădiri ale instituțiilor publice și cereau guvernului de la Kiev un referendum pentru a decide unirea cu Federația Rusă. Liderul lor era Igor Girkin, un veteran rus și fost membru al serviciilor de securitate al Rusiei (FSB). „Traversam centrul orașului, unde se afla o clădire administrativă capturată de separatiști. M-au chemat la ei și m-au reținut”, își amintește Igor. „Au văzut că pe atunci locuiam în Kiev și aveam la mine toate echipamentele turistice, pentru că mă întorsesem recent de la Cernobîl. Au crezut că sunt un spion”.
Timp de două luni, Igor a fost prizonierul separatiștilor. Trei săptămâni a stat pe podea, în subsolul clădirii Serviciului de Securitate, restul timpului l-a petrecut în centrul de detenție temporară al secției raionale de poliție din Sloviansk. Cât timp a fost răpit, spune că a văzut în jur de o sută, două de oameni prinși de separatiști. El zice că nu a fost supus unui „abuz fizic sever, dar mulți dintre ceilalți prizonieri pe care i-am văzut au fost bătuți foarte rău”. În ultima săptămână de captivitate, au fost puși la muncă silnică: au săpat tranșee și buncăre în jurul orașului, pentru apărarea separatiștilor. O investigație Radio Europa Liberă arată că în acea perioadă, liderul rus Igor Girkin avea o gașcă ce se ocupa de așa-numite tribunale militare, unde deopotrivă civili și rebeli erau executați (mai târziu, Girkin a devenit ministrul apărării al Republicii Populare Donețk).
În timpul ăsta, rudele celor dispăruți au început să sune la instituțiile din localitate. „Li s-a confirmat că da, cutare și cutare este acum în captivitate la noi până la clarificarea împrejurărilor ulterioare. Prietenii și părinții mei știau unde mă aflu”, povestește bărbatul. „Uneori, se strecura pe ascuns câte un telefon și puteam contacta rudele o dată pe săptămână”.
Pe 5 iulie 2014, orașul a fost eliberat de către armata ucraineană, iar separatiștii au gonit-o spre Donețk. Pe unii dintre prizonieri i-au luat cu ei, pe alții i-au lăsat acolo. Igor e unul dintre cei rămași. Vreo două luni după eliberare îl lua panica dacă auzea un avion în zbor sau artificii.
După Maidan și perioada de prizonierat, Igor spune că a devenit mult mai conștient de relația dintre ucraineni și ruși, influențat de politica de la Kremlin. Spune că momentul ăsta de conștientizare l-au avut mai mulți din generația lui. Familia sa și-a schimbat, de asemenea, atitudinea neutră. Au început să se uite des la știri, pentru a înțelege ce se întâmplă. „Pot să spun aici un mare mulțumesc rușilor noștri «frați». Dacă nu ar fi ei, atunci nu ar exista vreun patriotism și conștiință de sine”, crede el. Chiar dacă spune că după eliberare nu a avut vreo „furie puternică față de agresorii mei”, a înțeles că trăiește, alături de ceilalți ucraineni, un moment de cotitură în istoria lor colectivă. „Mi-am dat seama încă din anul 2014 că [războiul] se poate întâmpla în orice moment, dar mai clar am înțeles că se va întâmpla foarte curând abia în 2020, după ce protestele din Belarus nu au avut succes și Lukașenko a devenit prieten foarte apropiat cu Putin”.
În timp ce conflictul mocnea în estul Ucrainei, Igor încerca să-și vadă de ale lui. În anii care au urmat, a devenit un explorator al Cernobîl-ului, o pasiune pe care a cultivat-o din adolescență, când devora cărțile și documentarele despre accidentul nuclear din 26 aprilie 1986.
În 2007, când avea 13 ani, Igor a descoperit Stalker, un joc video ucrainean cu împușcături și aventuri în zona plină de radiații. La 15 ani studia un ghid pe un forum în care se discuta despre cum să intri ilegal în Zona de Excludere a Cernobîlului, așa cum e numită bucata de pământ contaminată de explozia din comunism. Apoi și-a luat prietenii și a mers cu ei în drumeții acolo, ca-n jocul video. De multe ori, a făcut drumul ăsta singur. Îi plăcea să privească de sus cupola în care e învelit reactorul nr. 4, în timp ce citea psalmii. Despre spiritualitate spune că nu e pregătit să vorbească: „E, cu siguranță, o cale lungă de parcurs de la neîncredere la credință”.
Timp de zece ani, a continuat să meargă la Cernobîl. Uneori singur, alteori cu prietenii, apoi cu necunoscuții care voiau o cursă exotică în locul care deja avea o aură magică în cultura pop și erau dispuși să plătească pentru asta. „Nimeni nu era interesat în mod deosebit de istoria acestor locuri, ei voiau un fel de vibe, o atmosferă”, explică Igor. „Eu eram doar un fel de ghid, adică duceam oamenii într-un loc și le spuneam: Uite, aici te poți distra în siguranță cum vrei!”. Drumețiile nu sunt, însă, pentru oricine. Pot dura zile în șir și s-ar putea să treci prin apă relativ adâncă. Unii dintre turiști se predau poliției când obosesc și vor să se întoarcă cu mașina. Agenția Internațională pentru Energie Atomică spune că nivelul de radiații e mult mai scăzut astăzi chiar și în Zona de Excludere, pe care e bine să o vizitezi în perioade limitate de timp. De altfel, habitatul animalelor a crescut considerabil de când nu prea mai calcă piciorul uman pe acolo. Tânărul a început să-și facă publicitate ca ghid ilegal în 2021. Cu cei interesați de drumeții se întâlnea mai întâi la o bere, ca să-i cunoască mai bine și să-și dea seama dacă au cât de cât o conexiune. Apoi porneau într-o aventură.
De amenzi nu i-a fost frică. Spune că a fost de multe ori prins în zona de excludere. „Se elibera un protocol administrativ și o amendă pe care, în principiu, puteai să nu o plătești în minunata noastră țară”, zice el. Înainte de invazia trupelor rusești, poliția făcea arestări aproape zilnic la Cernobîl, uneori pentru că turiștii scoteau de acolo lucruri cu încărcătură radioactivă, cum ar fi coarne de elani. Autoritățile aveau, de fapt, de ținut piept unui fenomen. Jocul video Stalker devenise un cult pentru generația tânără din Ucraina, iar mulți dintre gameri s-au făcut ghizi ca să poată trăi în viața reală experiențele virtuale.
Cu cei mai curioși dintre vizitatori, Igor mergea pe urmele micilor istorii de viață ale foștilor locuitori. Satele dimprejurul centralei sunt și acum părăsite, iar unele dintre locuințe par încremenite în timp. În funcție de cât îi ținea curiozitatea, puteau locui cu săptămânile în casele abandonate din sate ori în apartamente părăsite ale orașului Pripyat sau Cernobîl-2. Cel din urmă e un orășel militar unde sovieticii au construit radarul Duga, care suna ca o ciocănitoare și era menit să intercepteze un eventual atac NATO în timpul Războiului Rece. „Găseam acolo rămășițele celei de-a cincea unități neterminate a centralei nucleare de la Cernobîl, radarul peste orizont, rămășițele bunurilor casnice ale locuitorilor, satelor și orașelor”, povestește Igor. „Am înțeles cum trăiau oamenii în acea vreme. De exemplu, dacă luăm orașul abandonat Pripyat, atunci avea o rezervă destul de bună (în Uniunea Sovietică), adică muncitorii nucleari trăiau destul de bine”.
După ce și-a serbat o zi de naștere într-unul dintre satele părăsite, i-a venit ideea să organizeze evenimente culturale care să adune localnici de toate vârstele, alături de artiști care să dea un nou sens Cernobîlului și să aducă mai multă viață într-un loc în care se vorbește de decenii numai despre moarte.
Până să vină pandemia, a apucat să facă două evenimente cu muzică rave și proiecții de film. Pe primul l-au numit Tripyat, pe al doilea Chillnobyl. Petrecerile au adunat curioși de toate vârstele și despre ele a scris un autor britanic, iar un regizor a făcut un documentar. În comunitatea locală, au stârnit atunci un scandal. „Unii au fost indignați că am îndrăznit să organizăm un astfel de eveniment fun nu departe de locul accidentului, alții spuneau că sunt mișto, că așteptau de mult așa ceva, că deja au obosit să meargă la rave-uri în Kiev, și-au dorit ceva mai tematic și mai atmosferic, post-apocaliptic”, explică Igor, care mă asigură că DJ-ii au pus muzică într-o hală aflată la 300 de metri de spațiul periculos. „În zona în care am petrecut era un fond radioactiv mai mic chiar decât în centrul Kievului”.
Războiul i-a dat peste cap o primăvară întreagă de excursii cu turiști de pe două continente.
Când a început războiul, Igor se uita la un film despre războiul ruso-cecen, în locuința sa din Kiev. Pe la jumătatea documentarului, a citit o știre pe Telegram care anunța că spațiul aerian al Ucrainei s-a închis brusc. În scurt timp, a auzit o explozie pe fereastră. „Mi-am trezit părinții, am făcut duș, apoi m-am dus să mă întâlnesc cu o prietenă care venea din Sloviansk în Kiev, am urcat-o într-un autobuz și am trimis-o la Varșovia”, își amintește. Următoarele trei zile le-a petrecut într-un buncăr, iar alte patru în metrou. În a șaptea zi s-a înscris într-un batalion de voluntari. Mama și fratele mai mic au plecat la Roma, iar tatăl veghează locuința din capitala Ucrainei.
„Știam că, de îndată ce începe un război pe scară largă, mă voi alătura, împreună cu prietenii mei, unei unități paramilitare”, spune bărbatul.
Prima oară a luat arma în mână acum aproape patru luni, când s-a antrenat la tir cu câțiva dintre prietenii lui stalkeri, cu care mergea în zona de excludere a Cernobîlului. De când a început conflictul armat, spune că a încercat multe tipuri de arme, dar experiența în sine nu l-a schimbat sau impresionat. „Arma în război este un mijloc de protejare și suprimare a inamicului și nu un lucru foarte interesant”, explică bărbatul. În același timp, la cei 26 de ani pe care-i are, se vede un luptător în toată regula: „Am două motivații: una, negativă, este că înțeleg că în această situație este stupid și periculos să rămâi neînarmat. A doua, pozitivă, este că vreau să returnez Crimeea înapoi, zona de excludere a Cernobîlului și toate celelalte teritorii pe care Rusia le-a stors de la noi”. Zona Cernobîlului, capturată de ruși pe 24 februarie, a fost eliberată pe 1 aprilie.
Avântul pe care îl simte îl vede în toată țara. E o imagine colectivă care se redefinește în continuu de când au început conflictele și au fost nevoiți să aibă grijă unul de altul. „În momentul de față, ce se întâmplă la noi, această solidaritate, îmi place”, spune tânărul. Vede o societate unită, ai cărei cetățeni sunt dispuși să se ajute fără să stea pe gânduri. Înainte de război, în jurul lui vedea o colectivitate care se simțea mereu în inferioritate față de cei din jur. „Ucrainenii se subestimau în multe momente, considerau că cei din Europa sunt toți buni și mișto, iar noi nu suntem ca ei. La noi acum circulă o glumă cum că Europa este Ucraina”, zâmbește el.
Înainte de invazia rusă din martie 2022, Igor ducea o viață lejeră de student în Kiev la cartografie și geodezie. Chiulea când avea chef, se trezea la ce oră voia, uneori juca jocuri video, apoi ieșea la bere cu prietenii.
Viața lui arată acum așa: se trezește la 7 dimineața, face gimnastică și exerciții la barele orizontale împreună cu toți colegii de batalion. După o mică slujbă religioasă, iau micul dejun. Apoi încep antrenamente în medicina câmpului de luptă și tactica de a conduce o luptă militară. Fac exerciții de grup în care simulează cum se scot unii pe alții din foc sau evacuează stații. După prânz, Igor se ocupă cu inventarul echipamentelor de care au nevoie și îl trimite mai departe prietenelor lui din Polonia, care îi ajută să le achiziționeze. Seara se adună cu toții la ceai și la o cină caldă.
Până acum, n-a participat la nicio luptă, încă trece prin antrenamente și învață. Colegii mai instruiți merg pe teren, de unde s-au întors deja cu victorii: au scos câteva sate dimprejurul capitalei de sub controlul ocupanților. Chiar și în război, Igor a găsit o cale să fie ghid. Vrea să-i ajute pe colegii din detașament cu organizarea traseelor și cu maparea locurilor în care au de desfășurat operațiuni militare.
Îl întreb cum crede că ar fi viața lui dacă ar pierde războiul. „Probabil vom muri cu toții. Ori vom câștiga, ori cei mai mulți dintre noi vom muri, pentru că nu există cale să fugim, pentru noi granițele sunt închise”, îmi răspunde. „E înfricoșător, sigur, dar ce să faci?”
To whom it may concern. În ultima noastră conversație, Igor m-a rugat să transmit mai departe mesajul prietenelor din Varșovia, care strâng donații pentru echiparea lor și ajutorul pentru civili:
We need your help to provide Ukrainian civil defense with ammunition as well as humanitarian supplies!!!
We buy:
▪️medicine
▪️clothes
▪️bulletproof vests and helmets
▪️tourniquets & hemostatic control equipment
▪️knee/elbow pads & other protective equipment
▪️thermographic cameras and radio stations
Full list and reports of what we have already bought can be seen below in the link.
You can donate UAH, EUR/USD and cryptocurrency.
https://lnk.bio/territorial_defense_UA
Acest material nu ar fi fost posibil fără ajutorul traducătoarei noastre, Veronica Butucel.
fotografii: arhiva personală a lui Igor
