Puține ocupații sunt mai nemiloase cu lumea în vârstă decât industria pop: când te-ai apropiat de 30 de ani ai motive serioase de îngrijorare, pe la 40 încep să se facă bancuri pe seama ta, iar cine-a sărit de jumătatea de secol e numai bun de trimis la muzeu. Rock’n’roll is a young man’s game, cum ar veni.
Mai trist decât tratamentul aplicat „babalâcilor” nu poate fi decât impulsul care-o face pe Madonna să se dea, la propriu, cu fundul de pământ sau care-i impinge pe Minculescu&Bittman să se joace de-a Hozier (după o lună în Vaslui, cum glumea inspirat cineva).
O soluție (relativ) simplă ar fi să nu-ți pese nici cât negru sub unghie. Și cine altcineva decât Iggy „The Grandpa of Punk” Pop să apeleze la ea, la 68 de ani?
Post Pop Depression îl găsește în preajma lui Josh Homme (Queens of the Stone Age) și a lui Matt Helders (Arctic Monkeys) și ți-l servește fără upgrades: voce aspră, chitară limpede, secție ritmică neostentativă, dar eficientă: bâțâi după câteva secunde. Când omul declamă „I’m gonna break into your heart/I’m gonna crawl under your skin” te supui fără să ridici vreo obiecție. Amintind de colaborările lui șaptezeciste cu eternul David Bowie, albumul ăsta tratează tot despre poftele cărnii („your hourglass ass, your powerful back” - Gardenia) și despre riscuri și excese greu de explicat unui nefumător („I hope I’m not losing my life tonight” – In The Lobby).
Dar Post Pop Depression include și vreo câteva observații despre trecerea timpului și despre celebritate, care vin din partea unui om hârșit, așa că ai face bine s-asculți atent. În American Valhalla, deasupra unui bas milităros și a unor clape acomodante, soft, Iggy meditează asupra (pardon de vorbă mare) marii treceri: moartea e o pastilă greu de înghițit, zice el, iar inocența – aceea care îl împinge și-acum să se despoaie pe scenă și să mai provoace unele șocuri publicului neprevenit – se încăpățînează să rămână al naibii de greu de definit. E al naibii de greu să nu te treacă un frison când cântecul se termină cu o repetiție „pe blanc”, fără nici un soi de instrumentație dedesubt, care are aerul unui rămas-bun: „I’ve nothing but my name/I’ve nothing but my name”. După cum zicea Josh Homme într-un interviu pentru Guardian, cine și-ar fi imaginat că, dintre „irepetabilii” de odinioară (Bowie, Lou Reed, Pop), Iggy avea să fie ultimul rămas în viață?
Curat și eficient (durează 42 de minute, cam cît un drum cu autobuzul de la Unirii până la Băneasa, și gîdilă foarte plăcut urechea), Post Pop Depression impresionează tocmai prin faptul că omul care l-a făcut nu pozează, nu-ți vinde imaginea-standard a unui punk rocker cu mintea brambura și cu apucăturile de-acum câteva zeci de ani. Ba dimpotrivă, chiar: în felul lui direct și nepretențios, redus la esențe, taica Iggy strecoară ici și colo câte-o insolită și reconfortantă notație de poet sadea: „When you get to the bottom you’re near the top/The shit turns into chocolate drops/So fly, so fly…”.
Ascultă aici
