Un tânăr cineast își amintește că are o soră și pleacă în căutarea ei. Sora e la fel de tânără, dar corpul ei poartă însemnele adicției. Rezultă „Celle qui manque”/„Cea care lipsește”, rodul unei întâlniri care, până să ajungă la proverbiala luminiță din depărtări, promite să ne treacă prin tot felul de intensități.
„Celle qui manque” este disponibil pentru vizionare online pe platforma Astra Film Festival până pe 19 septembrie.
Debutul în regie al lui Rareș Ienăsoaie e un film negru: negre sunt plajele pe care se-ntâmplă uneori ca aparatul lui de filmat să se mai aventureze, neagră e duba hârbuită în care trăiește protagonista filmului, neagră e și noaptea în care aceasta s-a afundat de ani buni. O bună parte din film se petrece în bezna acestei locuințe mobile improvizate, în care singurul obiect cu contururi delimitabile e frontala la lumina căreia Ioana, sora lui Rareș, își pregătește doza zilnică. Departe de ochii lumii, această femeie își poartă povara libertății asumate pe deplin, trăind în mijlocul unui univers îngust, de câțiva metri pătrați, ticsit cu fleacuri care-i conferă niște adâncimi insondabile. Ienăsoaie face aici un documentar de gros-plan, protejându-ne pe cât posibil de imagini de ansamblu. În toate sensurile, căci temeiurile din spatele destinului Ioanei vor rămâne până la urmă opace, la fel cum vor rămâne și perspectivele ei de salvare. Intrând cu camera în intimitatea cea mai sensibilă a unui om, Ienăsoaie știe că violează din start un teritoriu protejat cu sârmă ghimpată – și încearcă măcar să nu risipească în flăcări mai multă mobilă decât e cazul.
Celle qui manque arborează sus și tare sărăcia imaginilor sale: când e soare, peisajul e ars din toate direcțiile; când plouă, lumea pare un loc foarte trist; scharf-ul se pierde cât ai zice „pește”; în noaptea nesfârșită a dubei, unde petrecem cel mai mult timp, cadrul e invadat de puricii acestei camere ieftine, care are însă imensul merit de a pătrunde acolo unde mașinăriile industriei mainstream nici n-ar încăpea: pe porticul unei vieți strâmte și confidențiale, dusă în discreție și rușine. Rezultă, paradoxal, o formă – ca o chemare a beznei –, de genul acelora care ne învață că frumusețea și netezimea imaginilor adesea nu valorează nici două parale, dacă vin la pachet cu evacuarea oricărui suflu vital din miezul lor. În întuneric, Ienăsoaie dezvoltă o metodă, pe care ajunge să o rafineze pas cu pas, pe măsură ce pătrunde tot mai adânc – devenind din musafir, partener care alină singurătatea – printre demonii acestei femei. Cineastul filmează din mână, și tot el trage sunetul: e condiția necesară a acestei realizări care merge pe sârmă, obligând la un raport 1 la 1 cu subiectul. Poate de aceea, documentarul lui Ienăsoaie este, în materie de carne autobiografică vie, printre cele mai tulburătoare din câte s-au văzut: nu doar pentru că arată lucrurile, numindu-le, ci și pentru că întreține vie speranța că ele s-ar putea schimba.
Pe la mijlocul filmului, Ienăsoaie întoarce camera spre el și spune că a renunțat să mai creadă în schimbare, iar singurul lucru care se schimbă e faptul că a acceptat să nu schimbe nimic, pentru ca lucrurile să se schimbe. Aici e cheia abordării sale, care cere la fel de mult tact pe parte interumană cât cere pe parte tehnică. De multe ori, regizorul e redus la stadiul de sparring partner al acestei femei care simte, la rândul ei, ocazia unei camere de filmat. O încurajare, o dovadă de înțelegere, un „da, așa e” – cam astea sunt opțiunile preliminare ale unui autor care știe că forțează nota din start și nu poate risca să piardă totul prin judecăți pripite sau prin acuzații implicite. Șocul unei reîntâlniri dureroase între doi oameni care vorbesc din locuri diferite e astfel amortizat; nopțile trec în așteptarea unui ceva care să arunce totul în aer. Iată magia unei camere mici, abia vizibile: că-ți poate intra pe sub piele fără să o simți. Așa se face că, în spatele acestei siguranțe de sine care îi ține de cald Ioanei – există ceva mândrie în a te îndepărta radical de orice cărare bătătorită –, apar treptat mici fisuri, până la acea secvență, foarte emoționantă, când ea începe să discute deschis și neprovocat despre stigma propriului corp, despre frica de a fi refuzată de celălalt, despre refugiul călduț oferit de substanțe. Se deschide atunci o falie în toată această filosofie de viață tare ca piatra – falia unui om care nu e bine și care, măcar acum, e în stare s-o recunoască. Misiune îndeplinită pentru documentarist, care reușește să ne ducă, printre hurducăieli, înspre o formă de adevăr.
Celle qui manque nu e o operă de investigație: nu ne învață cu precizie în ce punct a luat-o pe arătură această viață. Nici un portret static, academic, nu-și propune să fie: în schimb, ne poate învăța două sau trei lucruri despre soluțiile de criză care se găsesc atunci când pregătim întoarcerea fiului risipitor la matcă (de pildă, un film făcut cu ce-avem la îndemână). Documentarul lui Ienăsoaie nu funcționează luat separat, pe vagoane stricte de timp unite la locomotiva care e filmul – dimpotrivă, e o creație dinamică, preluând ceva din aftertaste-ul unei fotografii mișcate, dar care, cumva, reușește să atingă o esență. Partea mea preferată a fost să detectez acele momente neplanificate când structura de susținere pe care și-a construit-o această femeie în jurul său pică toată, lăsând în calea noastră un om vulnerabil, în mare nevoie de dragoste. Ca atunci când cineastul citește, într-o română cu ușor accent – familia a plecat de mult din Bacău – o scrisoare tandră și naivă de la bunica către copila Ioana, unde-i spune să fie fată bună, să aibă grijă de îngerul ei păzitor, să scrie repede înapoi. Adulta Ioana chicotește sarcastic în acele momente, încercând să mascheze o tulburare, dar nu încape îndoială că pe fața ei ascunsă în penumbra dubei se pot citi ravagiile nostalgiei.
