Am fost cu tot echipajul din redacția Scena9 la cel mai important festival de jurnalism din Europa și ne-am luat notițe. Despre fragilitatea arhivelor și amenințarea totalitarismelor, despre jurnalism în exil și oglinzile distorsionate pe care presa le pune în fața războaielor din jur, despre inteligență artificială, oboseală informațională, bias-uri și speranțe.
Sunt aproape 20 de ani de când Festivalul Internațional de Jurnalism creează la Perugia, în inima Italiei, un spațiu de dialog despre munca asta complicată și mereu în schimbare, pe care multora dintre noi, jurnaliști sau public, ne place s-o urâm măcar din când în când. Anul ăsta, au ajuns însă la Perugia mai mulți jurnaliști ca niciodată. Se prea poate să fie un răspuns la criza continuă a jurnalismului din ultimii ani, alimentată de cutremure politice și schimbări tehnologice adânci, de numărul din ce în ce mai mare al celor care încep să evite știrile și să-și piardă încrederea în presă, de știri pe care le scriem singuri, despre un viitor din ce în ce mai apropiat în care inteligența artificială ne va face cu totul și cu totul inutili. Poate că în fața acestor forțe imprevizibile, reacția unor oameni a căror muncă presupune prea mult ecran a fost să se adune în carne și oase, să-și caute comunitatea extinsă, alături de care să facă corp comun.
Timp de câteva zile, centrul Perugiei, ale cărei ziduri încă se țin bine și după vreo două mii de ani, a fost prins de zumzetul continuu al acestor mii de oameni, care au căutat împreună soluții și răspunsuri (sau măcar întrebări mai bune) la probleme care ne privesc pe toți. S-a vorbit mult despre războaiele din jurul nostru, despre forța pe care jurnalismul încă o are în fața regimurilor autoritare sau a celor care visează să devină autoritare, despre cum poate presa să se adapteze noilor tehnologii, fără să se autodistrugă sau să-și piardă și mai mult sensul, despre cum redacțiile pot deveni mai echitabile, mai atente cu propriii jurnaliști, dar și cu cei care le încredințează viețile și adevărurile. Și despre multe, multe altele, pe care le puteți explora pe larg în programul festivalului, unde găsiți și înregistrări ale talk-urilor de la această ediție.
Am ales din tot acest schimb intensiv câteva idei care ni s-au părut importante și pe care vi le împărtășim. Adăugăm la listă și câteva recomandări de voci, publicații și forme noi de jurnalism descoperite la festival și o carte poștală povestită: Imaginați-vă un centru construit din piatră albă cândva în Evul Mediu, în care jurnaliștii stau la cozi ireal de lungi să asculte ce au de spus alți jurnaliști despre nebuloasele muncii lor. Se vorbește mult, într-o engleză care împrumută, pe rând, toate accentele lumii. Probabil că, pentru câteva zile, aici e cea mai mare concentrație de carnete de notițe de pe continent.
„Viitorul este imprevizibil, măcar trecutul să-l facem mai puțin imprevizibil”
„Cu toții credem că internetul va fi veșnic, dar nu-i așa”, ne scutură Masha Gessen, căreia îi vânez cu sfințenie textele din The New Yorker. De data asta e la câțiva pași de mine și vorbește despre Russian Independent Media Archive - o arhivă a presei independente din Rusia ultimelor două decenii, la realizarea căreia pune umărul de câțiva ani. Jurnalismul digital nu e cu nimic mai rezistent în fața timpului decât cel pe hârtie, ne amintește Gessen și tocmai de aceea, e vital să fie conservat, mai ales când e vorba de țări cu regimuri autoritare, unde cenzura e feroce, iar presa e țintă principală. Russian Independent Media Archive înseamnă păstrarea și întreținerea arhivelor de la câteva zeci de publicații independente din Rusia condusă de Putin - o oglindă teribil de valoroasă a unei bucăți de istorie pe care presa oficială a înregistrat-o distorsionat. „Istoria și viitorul sunt imprevizibile. Putem încerca măcar să facem trecutul ceva mai puțin imprevizibil”, spune Gessen. „Fiindcă, dacă nu există un sens împărtășit al istoriei, conducătorii despotici profită de asta.” Jurnalistă & autoare ruso-americană, activistă pentru drepturile LGBTQ+, Gessen e unul dintre criticii feroce ai lui Putin, motiv pentru care și controalele de securitate de dinaintea conferinței ei sunt temeinice. E și una dintre cele mai ascuțite minți care cercetează dictatura, iar textele și pozițiile sale publice au o forță și un curaj uriașe, pe care le admir mereu de pe margine. Tocmai de-asta mă emoționează s-o văd live: o persoană minionă, care umple sala imensă cu vocea ei fermă: „ Problema e că jurnaliștii au tendința să se conformeze [directivelor politice, n.r.] când nu e deloc necesar să facă asta.”
Jurnalismul bâjbâie după o folosire cu sens a inteligenței artificiale
S-a vorbit mult despre inteligența artificială (IA) la festival, dar de la toate talk-urile pe tema asta unde am ajuns n-am luat cu mine nimic concret, ci un simț al căutării. Toți jurnaliștii & cercetătorii pe care i-am ascultat știu că IA e aici să rămână și că va deveni, vrând, nevrând, parte din munca lor. Dar încă nu știu cum anume să-i facă loc lângă și printre ei. Știu mai degrabă ce nu vor să facă: nu vor să să folosească IA pentru a-și înlocui colegii umani; nu vor să publice conținut obținut în totalitate de IA; nu vor să amplifice și mai tare haosul dezinformării. Expresia pe care am auzit-o cel mai des a fost human in the loop - să păstrăm oamenii în procesele de lucru. Cu alte cuvinte, să nu ne lăsăm cu totul pe mâna inteligenței artificiale, care în acest moment generează erori cu consecințe regretabile și greu de cuantificat pe termen lung, și să-i alocăm task-uri realiste, care chiar să ne fie de folos. The Guardian, de pildă, experimentează cu o unealtă internă care să-i ajute la găsit titluri și șapouri mai bune, și cu una prin care reporterii să aibă acces mai ușor la codul editorial & sugestii de bună practică. Associated Press a pus la punct un sistem de căutare pe bază de IA în propriile arhive, care dă rezultate semnificativ mai bune decât metodele clasice. Radiodifuziunea publică germană are deja un departament de digitalizare și IA, care dezvoltă și el unelte noi care să le ușureze munca oamenilor. Lista e lungă, dar firul care o ține la un loc e același: chiar dacă companiile de tehnologie se întrec în IA cu promisiuni revoluționare, jurnalismul are nevoie să se dea un pas în spate și să reflecteze înainte să decidă cum ar trebui să arată această colaborare cu și mai noile mașini. (Andra Matzal)
Recomandările mele: Inker, o publicație de benzi desenate cu teme sociale din Ucraina; Platformer, o publicație digitală care urmărește subiecte despre tehnologie & democrație; Outriders, un colectiv polonez care experimentează cu jurnalism & arte.
Oameni, nu cifre
„Sunt oamenii, nu cifrele, care reușesc să scoată lacrimi de la noi”, a fost unul dintre lucrurile pe care le-am auzit în cadrul unei conferințe despre protejarea victimelor traficului de persoane. Mi-a rămas în cap pentru că, de mult ori, cred că ne pierdem în date și uităm să înțelegem povestea oamenilor despre care scriem. „Empatie, nu simpatie”, subliniază unul dintre jurnaliștii participanți, aproape de finalul talk-ului. Și cred că distincția asta e importantă, mai ales atunci când vrei să afli cum să răspunzi la nevoile oamenilor din fața ta.
Pot soluțiile să vindece oboseala informațională?
E posibil să fim în burnout, la fel și audiențele noastre. Asta e o altă idee care a rămas cu mine după o conferință despre starea actuală a știrilor digitale. În contextul ăsta, al unei lumi suprasaturate de informații, e foarte important să ne dăm seama ce anume mai reprezintă știrile și cum facem să vorbim despre relele lumii fără să obosim (atât noi, cât și cititorii). E dificil de spus care ar fi răspunsul la treaba asta, însă un prim lucru care ar putea să ne ajute să-l deslușim ar fi să încercăm să găsim soluții, lucru pe care îl facem destul de rar.
Recomandările mele: Proiectul Lost in Europe, care adună poveștile copiilor migranți ce ajung să se piardă odată ce ajung pe continent.
„E foarte important să susținem mișcările societății civile din Rusia, să știe că ce fac acolo se vede”, spunea Elena Kostyuchenko, fostă jurnalistă pentru Novaya Gazeta și oponentă a regimului lui Putin într-o conferință despre viitorul Rusiei. Tot ea ne-a recomandat să urmărim ce fac cei de la Help Desk Media, una dintre publicațiile considerate indezirabile de către Rusia.
O altă publicație pe care am descoperit-o la Perugia și care face o super treabă pe jurnalism de investigație este Noteworthy, din Irlanda. Cititorii propun subiecte, jurnaliștii pun cap la cap propunerile lor și, într-un final, încearcă să găsească fonduri care să le susțină proiectele. (Andra Mureșan)
Critica narațiunilor eurocentrice
M-au interesat mult conferințele care au vorbit despre narațiunile Occidentului în cheie eurocentrică. În mai multe discuții despre pe tema genocidului din Gaza, o temă importantă a fost conduita presei în relația cu evenimentele din Orientul Mijlociu. Astfel, invazia armatei Israeliene a fost portretizată în repetate rânduri ca „războiul Israel - Hamas”, ignorând zecile de mii de victime din rândul civililor palestinieni. Într-una dintre discuții s-a vorbit și despre cum multe publicații occidentale au ales să întoarcă din condei evenimentele, folosind „minori” sau „morți” în loc de „copii”, sau despre circulara de la New York Times dezvăluită recent, care le spunea jurnaliștilor să evite sintagme precum „genocid”, „epurare etnică” sau „teritorii ocupate”.
Nu pot să nu o amintesc și eu pe Masha Gessen, care a punctat la finalul unei discuții faptul că jurnaliștii de la instituțiile de presă mainstream din Israel au avut tendința „să urmeze ordinele, deși nu le-a cerut nimeni asta”. La finalul anului, Masha a scris în The New Yorker despre cum politica memoriei în Europa ascunde evenimentele de zilele acestea din Palestina.
La o discuție despre China, Marije Vlaskamp, corespondentă pe Asia de Est la publicația neerlandeză Volkskrant, a dat exemplul BBC-ului, care a făcut la un moment dat un reportaj cu prilejul comemorării masacrului de la Tiananmen. Jurnalista a explicat că reporterii britanici s-au dus și le-au băgat camerele în față cetățenilor chinezi, întrebându-i dacă știu ceva de Tiananmen, apoi au prezentat reacțiile reticente ca o amnezie a societății de acolo în ce privește evenimentele din 1989. Marije Vlaskamp spune că nu e vorba de amnezie, ci mai degrabă de frica cetățenilor de a vorbi în fața camerelor despre asta, de eventuale represiuni ale statului, mai ales când sunt luați prin surprindere de către o echipă de jurnaliști străini.
În cadrul unei discuții despre cum știința este folosită pentru a cultiva rasism, discriminare și inegalitate, jurnalista și autoarea Angela Saini a amintit de masacrul din Buffalo, în care atacatorul a citat în manifestul său articole cu pseudoteorii științifice despre persoane de culoare ale unui cercetător britanic.
Angela Saini a povestit și despre un caz de acum câțiva ani, în care au fost descoperite rămășițele unei vânătoare din perioada neolitică. Deși toate indiciile, cum ar fi uneltele și armele, arătau că a fost vorba de o femeie vânătoare de acum 9.000 de ani, cercetătorii nu au vrut să ia în considerare inițial această teorie, încercând să găsească alte explicații, cum că uneltele ar fi căzut în mormântul ei sau că ar fi fost vorba mai degrabă de o înmormântare ritualică. „Dacă era vorba de scheletul unui bărbat, nu și-ar fi pus toate aceste întrebări”, spune jurnalista.
Recomandările mele: două proiecte foarte bune despre mediu, schimbări climatice și greenwashing: Clean Energy Wire și NewClimate Institute. (Ioan Stoleru)
Cum vorbești despre pace
M-au impresionat mai toate conferințele la care am participat la Perugia, dar o să-ți povestesc despre două care m-au lăsat cu mai multe întrebări decât răspunsuri și m-au împins să mă gândesc mai mult la lucruri pe care le luam de-a gata. Dar înainte, o mențiune specială pentru Maria Ressa, jurnalista americano-filipineză laureată cu premiul Nobel pentru Pace în urma reportajelor ei despre regimul autoritar din Filipine. Ressa chiar m-a făcut să plâng discret când, întrebată din public ce îi dă speranță într-o lume în care libertatea presei devine tot mai fragilă, avem tot mai multe războaie, iar giganții tech tot mai mult control, a răspuns: „Suntem încă aici [noi, jurnaliștii, n.r.]. Chiar dacă plouă și e frig, noi suntem aici. Am fost acuzată și amenințată cu închisoarea, dar sunt încă aici.”
În prima discuție despre care pomeneam mai sus, prietenele, colegele și activistele pentru pace Yael Braudo-Bahat israeliană, și Nivine Sandouka, palestiniană, au vorbit despre cum jurnaliștii ar trebui să acorde spațiu și vocilor pacifiste, chiar și în timp ce conflictul este activ, nu doar când încep negocierile efective de la final. „Războiul este finanțat, pacea nu. Există o industrie a războiul, a păcii nu”, au spus cele două, care au accentuat că vocile pacifiste nu sunt poate la fel de ușor de ascultat în momentele tensionate, dar că ele trebuie să fie prezente în discuție dacă vrem să încheiem conflictele într-un mod sustenabil, care să ducă la păci durabile, nu doar la pauze temporare.
O pace reală în Gaza, spunea Nivine, nu poate exista în primul rând fără o recunoaștere a traumei suferite de palestinieni de la Nakba încoace (când între 1947 și 1949, în jur de 750.000 de palestinieni au fost forțați să-și părăsească casele și peste 15.000 au fost uciși de armata israeliană sau de coloniști organizați în miliții paramilitare). Cum recunoști că statul tău s-a format prin distrugerea altui stat? Sau așa cum a spus cealaltă vorbitoare din conferință, jurnalista franceză Mélina Huet, cum vorbești despre pace în Ucraina, unde o pace acum ar însemna concesii teritoriale față de un stat agresor?
Dar a fost și speranța pe care am simțit-o văzându-le pe femeile astea împreună, vorbind despre prietenia lor și despre cum lucrurile pot arăta și altfel într-o regiune pe care ne-am obișnuit s-o asociem cu conflictul etern. Și cu cuvintele lui Yael: „Vrem să ne creștem copiii să trăiască, nu să moară și nu să ucidă.”
Engleza e un privilegiu
Panelul despre limba engleză ca privilegiu i-a adus în aceeași sală pe Enrique Anarte Lazo, jurnalist spaniol cu o prezență importantă pe TikTok, și pe Barbara Serra, jurnalistă de origine italiană, prima prezentatoare nevorbitoare nativă de limba engleză a unei emisiuni de știri în Marea Britanie. Amândoi și-au creat o audiență internațională folosind o limbă pe care o vorbesc la perfecție, dar având un accent care arată că nu s-au născut în Marea Britanie sau Statele Unite.
În teorie, asta nu ar trebui să fie o problemă, dacă vorbești limba corect gramatical și ești clar în exprimare de ce contează dacă „suni a străin”? „Încrederea e părtinitoare, iar știrile sunt despre încredere. Dacă vorbești ca un străin, nu ești la fel de de încredere”, spunea Barbara. Practic, când aude un accent, publicul se gândește „el nu e de-al nostru”, și în subconștient poate ajunge să aibă mai puțină încredere în știrile pe care le aude.
„Nu vorbești niciodată doar o limbă. Vorbești cultura acelei limbi,” a mai spus jurnalista italiană. Când vorbim engleză, vorbim cultura anglo-saxonă, și dacă ne așteptăm ca toți vorbitorii ei să sune perfect, riscăm să nu ascultăm voci importante, care ne arată că lumea e un loc mult mai divers și complex. Discuția m-a făcut să mă gândesc și la cum stau lucrurile la noi în țară, la cum reacționează oamenii când aud accente regionale sau care arată că nu ești vorbitor nativ de română, la câți jurnaliști cu accent auzi la televiziunile noastre (nu foarte mulți) și la ce spune asta despre cine e și nu e de încredere la noi.
Recomandările mele: Când nu vorbește la Perugia, Enrique Anarte Lazo este un jurnalist spaniol care locuiește la Berlin și care-ți povestește pe TikTok despre politicile europene pe minorități sexuale, cultura spaniolă și pisica lui minunată. Se ocupă și de pagina de TikTok a Openly, o platformă de știri despre minoritățile sexuale. Urmărește-i și pe ei pentru informații globale pe subiect prezentate într-o formă ușoară de înțeles.
As Equals e o serie CNN despre „învingătorii și învinșii patriarhatului”, care îți aduce povești unde genul, rasa, clasa și mediul se împletesc.
News with a Foreign Accent este newsletterul jurnalistei Barbara Serra, unde aceasta vorbește despre rolul limbii engleze în jurnalism, televiziune, migrație și reprezentare. (Oana Filip)
Jurnalismul în exil e o ultimă, firavă speranță, în (prea) multe locuri din lume
Nu m-am gândit niciodată că sunt atât de mulți jurnaliști în exil pe lume, dar Festivalul Internațional de Jurnalism de la Perugia m-a învățat cu vârf și îndesat – tema jurnalismului făcut departe de casă, dar pentru acasă, a fost unul dintre punctele focale ale ediției actuale. M-am regăsit, în cele câteva zile petrecute acolo, căutând să aud cât mai multe despre experiența asta, probabil pentru că mi se pare teribil de curajoasă, sfidând regulile care asigură siguranța personală a jurnaliștilor și, la urma urmei, generoasă și optimistă prin însăși natura ei. Nu vă pot da toate numele jurnaliștilor exilați pe care i-am văzut în persoană la festival, pentru că chiar și-această localizare a lor, preț de 4-5 zile, în inima Europei, i-ar putea pune pe unii dintre ei în pericol.
Ce vă pot spune, însă: Lotfullah Najafizad a înființat o televiziune afgană (Amu TV) în ciuda talibanilor și a vorbit despre cât e de important pentru viitorul țării lui ca echipa să trainuiască tinere jurnaliste; fondatorii Meduza, una din principalele publicații ruse în exil, au recurs mai nou la a publica cărți pe hârtie pentru milionul de ruși care trăiește în diaspora, într-un efort susținut de a finanța publicația, dar și de a demonta narațiunea regimului putinist; un jurnalist din Sudanul de Sud ține în viață un post de radio pe unde scurte, pe care regimul din țara aflată în război nu-l poate bloca (nu că n-a încercat); tot pentru ruși, jurnaliștii de la Novaya Gazeta Europe își trimit în țară newsletterul tipărit, care este apoi distribuit în regim de samizdat (copiat de mână) până la deținuții politici din penitenciarele Rusiei; nu în ultimul rând, un jurnalist plecat de 18 ani din Eritrea a fondat un post de radio online, la început doar cu muzică și dedicații pentru conaționalii lui din țara complet închisă, iar apoi transformat în spațiu sigur în care aceștia își pot exprima opiniile politice.
Lecția? Reziliența și ingeniozitatea acestor jurnaliști rămâne adesea un ultim bastion al libertății pentru oamenii care trăiesc sub regimuri totalitare, iar cei dintâi trebuie protejați și (mai ales) finanțați.
Jurnalismul de război nu ar trebui să concureze pentru atenția noastră
Asta mă aduce la următoarele întrebări pe care mi le-a provocat festivalul. Cum ne uităm noi, în lumea occidentală, la războaiele de departe? Și de ce creăm și întreținem o ierarhie a conflictelor armate, o competiție pentru attention span-ul nostru? Nu am un răspuns, ci o listă de factori. Și mai am niște exemple de strategii jurnalistice prin care colegii noștri de breaslă care trăiesc în țări cotropite de conflict încearcă să nu ne lase pe noi, ceilalți, să uităm. De pildă, jurnaliștii ucraineni de la The Kyiv Independent și The Reckoning Project au vorbit despre materiale care contribuie la adunarea de probe și, în cele din urmă, la cercetarea judiciară a crimelor de război; despre materiale longform, care urmăresc povești individuale (un exemplu extrem de emoționant aici); despre documentare video și dificultățile de a le realiza în echipe mici. Și mai am niște soundbytes, îndemnuri și întrebări din partea jurnaliștilor care sunt forțați să trăiască cu războiul. Un jurnalist din Sudanul de Sud (unde are loc cea mai mare criză a refugiaților de pe lume, sunt 10 milioane de oameni strămutați intern), ne-a zis că războiul de acolo e supranumit „războiul uitat”, iar apoi, uitându-se la noi, o sală plină de jurnaliști, ne-a întrebat retoric: „Și de ce e uitat?” În final, n-o s-o uit prea curând pe Shuruq As’ad, purtătoarea de cuvânt a Sindicatului Jurnaliștilor Palestinieni, care, cu glasul ei răsunător, ne-a spus: „Nici nu vreau să fiți solidari cu Palestina. Vreau să fiți solidari cu drepturile omului.”
Recomandările mele: Un podcast despre cum e să fii jurnalist închis în Iran, în care Jason Rezaian, fost corespondent al Washington Post acolo, își povestește experiența. Are mai mult umor decât te-ai aștepta.
Cele patru cărți teribil de îndrăznețe publicate de echipa jurnalistică Meduza (momentan exclusiv în limba rusă).
Tot patru, dar documentare video, în care departamentul de crime de război de la Kyiv Independent se uită la cazuri concrete de copii răpiți și arestați, la violența sexuală folosită ca armă și la acțiunile genocidare ale armatei ruse. (Ioana Pelehatăi)
Imagine principală: Conferința „The Art of War Reporting”, fotografie de Ioan Stoleru
