Am fost la Balamuc, una dintre cele mai longevive și mai reprezentative comunități artistice din Timișoara ultimului deceniu, să stau de vorbă cu artiștii Ana Kun și Lucian Barbu. Despre cum se simte să faci artă într-un climat tensionat și nesigur, despre rezistența prin solidaritate și generozitate, despre ce înseamnă să lucrezi împreună.
La finele lui 2024, treceam cu toții printr-o criză politică fără precedent, care continuă să se amplifice. Frustrări, supărări și uri au ieșit în forță la suprafață, iar societatea pare să fi rămas mai divizată ca niciodată. În săptămânile acelea înghețate de după prima rundă de alegeri m-am simțit izolată de lumea din jurul meu, dar și îngrozită de un potențial viitor sumbru pentru tot ce înseamnă minorități etnice, sexuale și religioase, pentru femei și oameni vulnerabili. Aveam nevoie de un punct de susținere, așa că am început să caut în jurul meu comunități care știu ce înseamnă atât reziliența, cât și rezistența.
Nu mi-a luat mult și am dat peste artiștii Ana Kun și Lucian Barbu. Ana este „mâzgălitoare profesionistă”, în cuvintele ei, o artistă vizuală versatilă, a cărei practică îmbină arta vizuală, curatoriatul și inițiative de educație și activism social și de mediu. Lucian este un tânăr artist focusat pe ilustrații care mai de care mai creative, de multe ori introspective și curajoase. Atât Lucian, cât și Ana, fac parte din mai multe colective artistice, cel mai mare fiind Balamuc, un atelier pestriț din centrul Timișoarei.
Dar Balamucul nu e doar un atelier, e și un shared space experimental, unde alături de Lucian și Ana mai creează și Livia Coloji, Răzvan Cornici și Gavril Pop, cu toții artiști deja binecunoscuți pe scena națională, fiecare cu o practică artistică distinctă. Printre atâtea spații artistice care răsar ca ciupercile după ploaie, pentru a dispărea fără urmă după un an, doi, Balamucul se ține de treabă de 12 ani încoace. Independent de finanțările de la stat, a devenit cu timpul un loc emblematic pentru scena artistică timișoreană, în special datorită evenimentelor deschise pentru public pe care le găzduiește de câteva ori pe an, cum ar fi maratonul de 12 ore de desenat cu publicul (2023) sau târgurile de apartament. Locul în sine are o atmosferă de poveste, fiind amplasat într-o clădire istorică, cu trepte spiralate de lemn și un tavan care stă să se prăbușească. Înăuntru sunt o puzderie de lucrări de artă agățate de pereți și de tocurile ușilor, nu te poți plictisi niciodată să-ți plimbi ochii de sus în jos și de jos în sus. Fiecare membru al Balamucului are un colțișor doar al său, dar întreg atelierul dă senzația unui spațiu comun, iubit și îngrijit.
De vreo doi ani încoace, Ana și Lucian formează și un duo, LuciAna, în cadrul căruia creează, merg în rezidențe artistice și fac expoziții dreamy. Cea mai recentă expoziție a lor este intitulată Daruri și a avut loc la Indecis, un spațiu artistic independent din Timișoara, axat pe dezvoltarea de proiecte artistice experimentale și cultivarea relațiilor dintre artă contemporană și un public divers. Daruri vorbește mult despre teme actuale, precum relația toxică pe care o avem cu munca sau cu timpul, lăsând în același timp spațiu de intervenții artistice care amintesc pur și simplu de bucuria de a trăi și a observa lumea din jur.
Expoziția mi-a dat impulsul să stau mai mult de vorbă cu Ana și Lucian. Am vrut să le înțeleg modul de a lucra, să descopăr mai bine temele care-i motivează să continue să facă artă într-un context mai mereu precar, să caut o comunitate într-o perioadă tensionată politic și social.
Teodora Talhoș: Cum a luat naștere colaborarea voastră și cum funcționează în general colaborările în practicile voastre artistice?
Ana Kun (AK): Proximitatea a fost un factor important. Am început să lucrăm împreună când Lucian, alături de Gavril Pop (artist vizual), era în rezidență la Balamuc. Ca să ne cunoaștem mai bine, făceam tot felul de chestii împreună: mici excursii, scriam, desenam toți trei. Pentru că amândoi facem desene figurative și avem interese comune, cum ar fi publicațiile independente, ne-a fost foarte ușor să lucrăm împreună. Din una în alta, am început să tot colaborăm.
Lucian Barbu (LB): În același timp, începutul colaborării noastre s-a suprapus cu Half & Half , proiect pornit de Covrigue, artistă din București. E vorba tot de un proiect care se bazează foarte mult pe colaborare, există mereu un artist care invită și unul care e invitat. Primul artist umple o foaie A4 pe jumătate cu desene și o trimite mai departe unui alt artist ca să o continue. Totul are un aspect de ștafetă la care artistul invitat poate să invite un alt artist cu care să lucreze. Ana a invitat-o pe Covrigue, iar Covrigue m-a invitat pe mine. Așa am început să lucrăm în diagonală, în 2023.
Amândoi faceți parte din mai multe colective. Ce înseamnă genul ăsta de muncă pentru voi, de ce ați ales să lucrați așa?
AK: E foarte eficient să îți discuți ideile cu alții, iar noi, cum suntem toți în același atelier, este și foarte la îndemână. Pentru mine e important să mai aud o părere. Mi se pare că oricum, și dacă ai o practică individuală, tot într-un colectiv lucrezi, pentru că nu ai cum să le faci pe toate singur. Sunt o grămadă de oameni implicați în producția, menținerea și medierea unei lucrări, dacă aceasta e și expusă. Oricum lucrezi într-un colectiv, diferența e că noi mai avem încă un pas în care lucrăm împreună, plus că noi vorbim despre asta și credităm acest volum mare de muncă depus de o grămadă de oameni, care e o muncă invizibilă și remunerată necorespunzător.
LB: Nici eu nu ezit să cer ajutor colectivului atunci când am nevoie. Nu putem fi pe fază tot timpul, iar dacă suntem mai mulți, observăm lucrurile mai ușor. Munca mea e felul prin care încerc să mă conectez, până la urmă, să găsesc o comunitate de care aparțin, în care să mă integrez. Când lucram singur în camera mea în timpul lockdown-ului simțeam lipsa oamenilor din jur. Cumva, fiind neperceput de nimeni atunci, limita dintre lucru și odihnă se dezechilibra, iar criticul interior se impunea cel mai tare. În mijlocul unui grup cu care rezonez sunt mai atent cu timpul pe care îl dedic muncii și cu modul, poate mai blând, în care vorbesc despre ce fac.
Cea mai recentă expoziție a voastră, Daruri, de la Indecis din Timișoara, adresează printr-un limbaj vizual maximalist și colorat teme care ne frământă pe toți, în special în contextul ultra-capitalist de azi: relația dintre muncă și sănătate mintală, exploatarea de sine, grija pentru ceilalți. Ce înseamnă aceste daruri și cum a arătat procesul din spatele expoziției?
LB: Prezentarea expoziției sub formă de daruri a venit după ce am lucrat mai mult și ne-am dat seama că sunt multe lucruri supărătoare și apăsătoare, dar există și speranță. Am încercat să mergem în partea de pozitiv, de acolo a venit și discursul expoziției. Darurile sunt speranța spre eliberare și alinare. Totodată, darurile erau și evenimentele conexe cu expoziția, prin care am încercat să petrecem mai mult timp cu comunitatea noastră, dar și cu oamenii dinafară, într-un altfel de atmosferă, diferită de ceea de la tururi de exemplu. De acolo a venit și ideea de a organiza o masă comunitară, ca încercare de a ne raporta altfel unii la ceilalți în cadrul unei expoziții. Am vorbit foarte mult cu Ana despre relația nesănătoasă cu munca, mai ales că eu cu ea suntem foarte entuziaști. În procesul de creare al expoziției am cam șters limitele dintre munca sănătoasă și cea nesănătoasă. Toate subiectele abordate sunt niște teme care ne preocupă atât în munca noastră colectivă, cât și în cea individuală, în mod constant. Am încercat să onorăm ideile și entuziasmul și ambiția pe care le aveam în timp ce lucram, dar am vrut și să o luăm încet, să avem grijă de noi. Tot procesul a durat un an și ceva. Munca a rămas și în timpul expoziției, cu producția de fanzină și carte de artist, dar și cu pregătirea mesei comunitare. Până în momentul de față, munca dedicată expoziției persistă, și va mai persista câteva zile.
AK: După deschiderea expoziției, Lucian a continuat să deseneze pentru seria cu costume (desene cu ființe enigmatice îmbrăcate în costume multicolore, ca pentru o scenografie fantastică, n.r.), iar în fanzină apar aceste desene care au fost create în timpul expoziției. Deci cartea de artist și fanzina surprind mult din procesul creativ. Am continuat să lucrăm și la fața locului, în galerie, e un soi de proces continuu. Avem aproape o relație compulsivă cu munca. De fapt, așa a început și colaborarea. Vorbeam despre terapia din artă și de ce artiștii nu fac mai mult asta. Dar cu accent pe dialog, nu neapărat pe explorarea propriilor traume. Modul nostru de a lucra, unde vorbim și desenăm, se aseamănă unui proces terapeutic.
Dacă ați urmărit știrile recente, probabil că ați văzut că în SUA au fost anulate programele de diversitate din muzeele finanțate de stat, probabil o practică care urmează să se răspândească în toată Europa. De exemplu, tăierile de fonduri în lumea culturală din Berlin au dus tot așa, în primul rând la anularea programelor pentru promovarea diversității. Incluziunea și dialogul joacă un rol important în practicile voastre artistice, cum credeți că va arăta accesibilitatea artei în viitorul apropiat în acest context?
AK: Noi, cum nu avem o practică instituțională, nu am avea neapărat de suferit de pe urma unor tăieri de astfel de fonduri. Dacă vorbim despre incluziune ca parte a unui program guvernamental constant, nu mi se pare că e tocmai încurajată și subvenționată de stat. Mai degrabă aceste inițiative au loc pe plan personal, nu vin de la management sau mai de sus. Eu cred că facilitarea incluziunii și oferirea de accesibilitate au de-a face și cu ce fel de valori ai ca individ. Noi, de exemplu, nu vedem o distanță așa de mare între artă și viață.
LB: Aparținând de zona independentă de artă, noi știm că suntem pregătiți să ne adaptăm și ne putem continua activitățile. Chiar și într-o formulă restrânsă, am continua să adresăm temele pe care le găsim importante.
AK: În expoziția Daruri, cina comunitară poate să fie un exemplu de accesibilizare, pentru că a fost deschisă tuturor. Au venit persoane care de obicei nu merg la expoziții, persoane pe care nu le cunoșteam deloc. Mi se pare un foarte mare câștig pentru expoziție și pentru noi personal atunci când oameni care nu fac parte din cercul tău se alătură unui astfel de eveniment. Și în spațiul nostru, Balamuc, au venit încă de la început la evenimentele noastre deschise oameni curioși să vadă cum arată un atelier, să pună întrebări. Mi se pare foarte valoros să fii în dialog cu oameni din alte sfere de interes.
Cum se împletește la voi arta cu activismul? Mă gândesc atât la desenele postate pe contul de social media Balamuc, cu mesaje atât de ironice și critice referitoare la situația politică din România și din străinătate, dar și la cinele comunitare vegane.
AK: Consider că există mai multe nuanțe de activism. Îi admir foarte mult pe oamenii care se vulnerabilizează pe stradă, se pun la dispoziția oamenilor și le răspund la întrebări. Dialogurile astea pot să ducă des la agresivitate. Ceea ce facem noi cu agenda vegană e mult mai soft, de aceea nu consider că e activism. Am mai făcut postere pe care le-am lipit în piețele de alimente (este vorba de postere ilustrate cu mesajul Împarte mâncare, nu teroare, lipite în piața din Calea Lipovei din Timișoara), dar totul la modul non-conflictual, pentru că personalitatea noastră e de așa natură.
Desenele de pe paginile de social media Balamuc sunt pe internet, deci dacă cineva comentează, i se răspunde tot pe internet, e o interacțiune indirectă. Sigur că mergem la proteste, dar eu personal nu consider că fac destul ca să mă numesc activistă.
LB: În activism fiecare participă cu ce poate. Un artist poate participa cu partea vizuală, cu infografice, reel-uri, etc. Noi ne implicăm în mișcare, dar nici eu nu cred că m-aș numi activist în aceeași măsură în care mă numesc artist. Viața și practicile noastre sunt întrepătrunse cu valori și lucruri în care credem. Ce facem creativ ajunge să fie de multe ori despre lucruri care ne apasă și ne țin treji noaptea. Dar amândoi avem și muncă care nu vorbește despre asta și care nu contribuie la mișcări activiste.
AK: Există mai multe filtre și în activism. Una-i să ieși în stradă într-un grup, alta-i să stai singur la un colț de stradă și să fi deschis dialogului. Sau alta-i să te duci în ferme și să filmezi sau să încerci să eliberezi animale. Sunt așa de multe lucruri pe care le poți face. Noi din toate astea, desenăm. Mergem la proteste și încercăm să ajutăm alți oameni, activiști, dându-le o altă dimensiune muncii pe care o fac.
Munca emoțională este un fir roșu care conectează ambele practici artistice? Mă gândesc la salonul tău nomad de unghii, Luci, unde ai pictat unghiile străinilor timp de o zi întreagă. Sau la proiectul tău, Îmi taie pofta, Ana, unde ai intervievat oameni care fac muncă invizibilă sau necreditată, iar la final ai compus un meniu vegan pe baza răspunsurilor primite. Îmi puteți spune mai multe despre cum percepeți voi această muncă emoțională, în contextul tumultuos actual și cum îl lăsați voi să se oglindească în lucrările voastre?
AK: E unul dintre subiectele care se regăsește cam în toate lucrările. Pentru fiecare lucrare îți trebuie un sat de oameni. Și noi, ca autori, avem o datorie față de oamenii cu care lucrăm, să fim conștienți de efortul lor. E ca apa și aerul, e acolo tot timpul, chiar dacă nu este subiectul principal. Amândoi avem lucrări în care munca emoțională devine subiect principal. De exemplu, Îmi taie pofta. E o lucrare complexă unde am colaborat cu prietena mea Noemi Hügel și cu un grup de 20 de persoane, cu care am făcut interviuri. Cu toate că paznicii expoziției (Chronic Desire, Timișoara, 2023) nu au stat cu noi la masă pentru că trebuiau să stea de pază, au primit meniul pe care l-am gătit cu ocazia instalației. E mereu un volum mare de persoane care fac tot felul de munci, dar numele nu le sunt recunoscute în cadrul unei expoziții. Mesele acestea au făcut parte din expoziție, dar nu au fost deschise publicului. Nu toate lucrările sunt pentru public, și asta mi se pare important. Tocmai dintr-un exercițiu de a scoate în evidență această muncă invizibilă și gestul nostru de a o onora, este important ca oamenilor care nu doresc să fie expuși să li se respecte dorința. Noi ne dorim să fim artiști, dar nu suntem neapărat împăcați cu ceea ce presupune asta: să fii expus, să apari în poze, să dai interviuri. Dar cumva asta e parte din job. Când te duci să lucrezi la producția unei expoziții însă, nu înseamnă că îți și dai acordul să apari în pozele cu care se laudă instituția că e deschisă. De aceea mi s-a părut interesant și important să am o parte ascunsă a lucrării.
LB: Eu nu văd salonul nomad ca un act artistic, cât un act de servire și implicare a comunității. Am început să pictez unghiile surorilor mele când eram mai mici, după aceea am început să-mi desenez și mie pe unghii lucruri pe care le desenam și pe hârtie. După aceea, am vrut să deschid practica asta și pentru prieteni sau oameni din cercuri externe. Am avut două iterații a evenimentului. Cel cu care am fost cel mai fericit și împăcat la final a fost a doua iterație, pe care am făcut-o la un pop-up organizat de Flo Fâra de la Secret Garden. Era în cadrul unui târg care atrăgea un public mai larg, inclusiv oameni din alte domenii sau trecători de pe stradă. Însă persoanele pentru care acest care-work era gândit nu erau prezente. Totul a fost conceput ca o acțiune de strângere de fonduri pentru UNRWA, care se ocupă de ajutorarea copiilor din Palestina. Persoanele au fost anunțate de la început de cauza pentru care se strâng banii și fiecare a donat cât a dorit. Mi-a plăcut dinamica pe care am avut-o cu persoanele cărora le făceam unghiile. Cum nu aveam ustensile fancy, procesul a durat destul de mult, ceea ce mi-a dat timp să port niște discuții interesante cu persoane pe care nu le cunoșteam deloc. Totul a presupus multă răbdare și înțelegere. A fost o metodă de apropiere de comunitatea care nu e artistică. Când o să repet evenimentul, voi dori să păstrez caracterul de strângere de fonduri.
Cum arată viitorul pentru voi, cum putem crea niște comunități mai solidare, cum putem rămâne împreună?
AK: Vrem nu vrem, rămânem împreună. Suntem 8 miliarde de oameni până la urmă.
Cred că ar trebui să depunem mai mult efort să fim empatici. Și asta e ceva ce se învață, se educă și se întreține. Acuzarea altora că ar fi proști, în cazul în care au votat un partid sau un președinte problematic, simplifică foarte mult problema și absolvă de responsabilitatea formațiunile politice aflate la putere până acum. Migrarea către fascism nu este defel o surpriză. Se știe foarte bine ce duce spre o radicalizare spre dreapta a populației, sunt elemente care au fost analizate și documentate. Foarte mult din politicile de austeritate de care avem parte de la Revoluție încoace duc spre asta. Spectrul politic s-a schimbat, centrul, stânga, dreapta înseamnă lucruri diferite față de ce știam noi înainte. Probabil că avem nevoie de un nou limbaj, adaptat să denumească mai clar tendințele. Iar în mediul digital, care e atât de manipulat și organizat de algoritmi, răspunzi mai bine la conținuturi care provoacă ură decât la încurajări la pace. Ideea că anumite teme țin de un singur spectru politic duce la diviziuni. Așa, fiecare ajunge să voteze politicienii care vorbesc specific despre temele care îl interesează. Degeaba ducem noi conversații elitiste, asta nu e, din păcate, realitatea în care trăim.
Ce ne poate ajuta este eliberarea pe plan personal, dar și în raport cu ceilalți. Cine deține puterea în viața noastră, imediat sau mediat? Cum ne autoguvernăm? Inclusiv supraproducția e o formă de auto-colonizare, în care trebuie mereu să te dovedești, să te arăți de succes. Produci încontinuu, te zbați, te apucă depresia când ai timp liber. Nu sunt sociologă, dar nu cred că trebuie să inventăm ceva nou, răspunsul e acolo. Cred că merită să încercăm să ne diversificăm subiectele de discuție, grupurile în care ne învârtim, în loc să vrem să avem de-a face doar cu oameni a căror idei se aliniază perfect cu ale noastre. Totuși, există și acolo niște limite.
LB: Izolarea, care e o problemă care îi afectează pe mulți, nu face decât să te îndepărteze de speranță. Coabitarea în grupuri și colective e încurajată și de specialiști, pentru că diminuează tendința de a catastrofa. În grupurile diversificate, se mai strecoară și speranța, chiar și la oamenii care nu sunt predispuși să o simtă. Chiar dacă unii nu gravitează în mod natural spre colectiv, avem nevoie de forma asta de organizare, pentru că nu avem cum să supraviețuim fără speranță.
