În ultimul deceniu or so, muzica a suferit câteva transformări importante sub imperiul netului. Puritatea genurilor a cedat decisiv în favoarea hibrizilor. Eticheta de piesă făcută pe calculator s-a transformat din rușine în estetică. Sinceritatea și ironia au început să se întâlnească în interiorul aceluiași vers. Toate acestea se văd, la o adică, la scara întregii industrii. Mai focalizat de atât, se văd, însă, în ceea ce se cheamă hyperpop.
Hyperpopul este pentru pop ce a fost punkul pentru rock: o mișcare de recuperare a energiei primordiale dintr-un gen muzical între timp colonizat de case de discuri, showbiz și formule de succes. Un protest în sound, versuri și stil de viață la adresa unui bun simț oprimant și nesincer în raport cu realitatea haosului lumii. Care se traduce într-o bombiță culturală de supărare, DIY, caterincă și autoreprezentare in your face. Cu asteriscul că, față de punk, în lumea hyperpopului neoliberalismul, globalizarea, netul și punkul însuși deja s-au întâmplat, și așa că în loc de trei instrumente & vervă anarhică în baruri și pe străzi avem librării cu mii de preseturi & protest self-conscious din dormitorul cu net. Prin afară, hyperpopul are în jur de un deceniu și dispune inclusiv de reprezentare semi-mainstream. La noi, e un fenomen încă la început, dar care a prezentat deja suficiente statementuri și formule ca să merite discutat ca atare, mai ales că și back story-ul e interesant.
Plot
La început nu a fost hyperpop, ci pc music, după labelul înființat în 2013 de bedroom producerul britanic A.G Cook. Consensul este că acolo s-au auzit pentru prima oară în aceeași piesă vocile pitch-uite, beaturile glitchy, bașii „nesimțiți” (direcția dubstep, eurodance sau și-și), trilurile cristaline de synth, referințele online și sensibilitatea generațională care aveau să definească scena în anii care au urmat. Tot acolo s-au lansat majoritatea numelor reprezentative, de la Charli XCX, SOPHIE și EASYFUN, la Danny L. Harle, Hannah Diamond, Dorian Elektra, shygirl și Cook însuși, ce rămâne probabil până astăzi cel mai prolific artist și producător al genului. Cu ei, popul s-a pixelat. Ca și t/rapul să pățească același lucru, a fost nevoie de adolescenții suedezi de la Drain Gang (Bladee, Ecco2K, Thaiboy Digital, Whitearmor): emoție eterică și dedublare în loc de realness, cloud în loc de clout. Din avion, câteva borne ale acestei prime perioade ar putea fi: single-ul Hey QT (Cook & SOPHIE, 2015), compilația pc music vol. 1 și 2 (2015, respectiv 2017) și albumele Pop2 (Charli XCX, 2017) și Oil of Every Pearl's Un-Insides (SOPHIE, 2018) pe British connection; mixtape-ul Gravity Boys (Drain Gang, 2013), albumul D&G (Drain Gang, 2017) și single-urile Be Nice 2 Me (Bladee, 2018) și Obedient (Ecco2K x Baldee, 2018) pe Swedish connection.
Al doilea val începe, conform legendei, cu două evenimente-cheie, ambele din 2019. Primul este lansarea albumului 1000 gecs al duoului american 100 gecs, care s-a simțit ca o revigorare a radicalismului formal care începea să se piardă în videoclipurile tot mai catifelate ale lui Cook & co: rawer, louder, trashier. Al doilea este un playlist pe care Spotify (corporația) l-a făcut ca răspuns la 100 gecs, în ideea de a scoate la suprafață fanbase-ul latent pe care îl lăsa de înțeles succesul lor nesperat. S-a dovedit că fanbase-ul chiar exista: playlistul s-a rostogolit, numele propus de curatorii Spotify (hyperpop) s-a încetățenit, aspiranții aflați până atunci în umbră au ieșit la lumina ecranului, iar scena a crescut exponențial în numere de toate felurile. Pe lângă 1000 gecs, highlighturi ale perioadei ar mai putea fi albumele Apple și 7G de la Cook (2020) și How I'm Feeling Now de la Charli XCX (2020), plus single-urile White Meadow și Amygdala de la Bladee & Ecco2k (2022).
În fine, a treia fază poate fi considerată cea din prezent, când hyperpopul își are locul în mainstream prin Charli XCX (brat, posibil cel mai de succes album al anului, este produs de A.G. Cook), mainstreamul alternativ este ținut de 100 gecs, trapul drainganged se aude în egală măsură la Doja Cat și pe conturi noi de Soundcloud, și un număr necunoscut de producătoare și producători de toate hramurile se bat cu algoritmii Spotify și TikTok. Senzația este însă că, în termeni de noutate, se poate ca asta să fi fost. Chiar de curând, labelul pc music s-a închis.
![](https://www.scena9.ro/img/23e3b6c0-9fd3-499f-9fbb-f1fa8b2e5b09/body-brat.jpg?fm=webp&q=95&fit=crop&crop=1160%2C700%2C0%2C0)
Representing
După standardele clasice (ale rockului clasic, să zicem), hyperpopul este inascultabil (🙄). Zgomotele sunt brutale, pixelate și frenetice, vocile sunt procesate fără pic de respect pentru originea umană a wav-ului, producția este neortodoxă până în punctul clippingului, influențele centrifugate dau kitsch, mesajele sunt infantile și low key îngrijorătoare. Suficiente tabuuri încălcate ca reacția de respingere să fie chiar viscerală. Parțial, asta se și dorește: scurtcircuitarea, à la avangarde sau punk, a noțiunilor acceptate de simț estetic și muzică bună, denunțarea lor ca ipocrite, conformiste, datate. Popul corect este produs de serie, așa că răspunsul autentic constă în dezmembrarea sa, dar asta nu doar de-ai / de-ale naibii, ci și din speranța că, odată ce-l facem al nostru, ne va putea fi din nou drag de el.
Dincolo de statement, este însă și poziționarea cultural-generațională în sine, în lumina căreia mijloacele, referințele și sentimentele răzlețe caracteristice hyperpopului vin cumva natural. Este muzică de copilărie în anii 2000 și (post-)adolescență în anii 2010: copilărie incipient-digitală, sims + mess + barbie + tech deck + lapte gros + role, adolescență forever-digitală, anime + mmorpg-uri + tumblr + insta + tiktok. Din anii 2010, anii 2000 par dintr-o dată luminoși și puri (lipsa de griji și de bucuriile simple de atunci), în timp ce anii 2020+ par scary (toate chestiile alea nu se mai întorc, devenim adulți pe bune, consumerismul ăla bun s-a uzat și se prea poate ca omenirea să sfârșească prost dintr-un motiv sau altul). La capitolul pop, Mr. Worldwide, Beyonce și Mackelmore îi dau înainte pe exuberanță festivistă this is the moment, ceea ce ție, copil-mai-retras în plin proces de dezvrăjire coming of age, normal că ți se pare fake. Așa că asculți punk, rock alternativ, dubstep, emo, nu-metal, rap, trap, nightcore, dream pop sau Grimes, care par s-o zică pe aia mai dreaptă sau măcar mai originală. Afilierea muzicală nu mai funcționează însă ca pe vremuri, funcționează în logica online, a saltului dezorganizat de la un trend sau discord sau autoplay norocos la altul, ceea ce scade semnificativ șansele fixării trup și suflet într-un singur gen pentru prea mult timp. De asta, când este să faci și tu muzică – profitând de faptul că e mai ușor ca niciodată să faci, de când poți să piratezi programe de producție și să le înveți din tutoriale pe YouTube – , ajungi să-ți alegi din toate, cu zero pudoare în legătură cu incompatibilitățile oficiale care ar fi împiedicat-o pe una să stea lângă cealaltă. Adăugând și jucărelele programelor (warping, pitching, preseturi, efecte – atât de multe și atât de gratis) și felul în care ele devin un instrument în sine, pentru cele și cei fără pregătire muzicală, se poate înțelege, cred, mai bine, de unde până unde zgomotele și clipurile astea. Restul e explicat de noțiunea de experiment artistic și de ideea că din întâlnirea în locul potrivit și la momentul potrivit a unor persoane cu anumite idiosincrazii ies tot felul de năzdrăvănii.
Scena ro
Față de popularitatea verișorului său vestic, hyperpopul românesc are vizualizări / ascultări de ordinul zecilor de mii, cu ocazionale hituri care fac pasul către jumătatea de milion. Este o bulă online, al cărei content mai scapă uneori și în lumea largă cu titlul de ete ce chestie, dar care rămâne, altfel, destul de ea cu ea. Dincolo de concertele sporadice (în spații progresiste de nișă din urbanul mare, ca Filaret 16 sau Nether), mediile predilecte ale pieselor sunt căștile și sufrageriile. Anul nașterii poate fi considerat 2019, pionierii, IIOANA și traian, iar dezvoltatorii, 2L3Y. Ceva mai în background sunt SA1, MEFIU și MASRUM, tare din urmă vine, mai nou, KALIMOXTO. Videoclipurile sunt pe cât de DIY, pe atât de inventive și eclectice: desktopuri, jocuri, chaturi, secvențe din animeuri cult, filmări „urâte” cu telefonul, make-up și peruci kawaii, dănsulețe de TikTok, totul lo-fi, aglomerat, pixelat, bruscat, în culori screensaver-core.
🎹
Soundul este o negociere destul de echilibrată între import și adaptare locală.
Pe de o parte, cum era și normal, verișorul mai mic a preluat din trucurile celui mai mare. Pentru IIOANA, este combinația câștigătoare de dream pop, vaporwave și digital bliss din pc music-ul de început – Vrey ar fi exemplul cel mai iconic, cu special mentions în Dollwave și Plato’s Dungeon. Pentru traian, este blissul de Cook (cuptor), trapul digitalizat de Drain Gang (fragment) și eurodance-ul de Hannah Diamond (șoc electric). La 2L3Y este o formulă mai greu de cartografiat, dar clar este destul de mult 100 gecs pe acolo (chipmunkizarea vocilor din generator, chipmunkizarea rockului alternativ era Nickelback din people people who know vs).
Pe de altă parte, toate acestea sunt luate în primire de identități destul de autohtone. Nu întâmplător, piesele sunt în română (sau, fie, romgleză), deși ar fi putut la fel de bine să fie în engleză direct, având în vedere generația online & globalizată dinspre care vin. În piese își fac simțită prezența câteva inspirații locale certe. Neomanelele axa Matteo Islandezu-IMPEX-Future Nuggests găsesc tovărășie în Pseudoflex-ul IIOANEI (produs chiar la IMPEX Studios): beatul reggaeton spart, trilurile orientale pe synth-uri analog și ruperea mistico-spațială, plus discurs quirky al șmecheriei, cu ipostaze tip Elon Musk face stat polițienesc pe lună dar pe mine nu mă atinge: „vine SpaceX să imi dea amendă / mă amenință, dar nu mi-o dă / nu mi-o dă”. Alt-popul vecin cu neomanelele găsește tovărășie în colaborările 2L3Y-Natasha Cri: „nu pot dormi, farmez, mă duc / nu pot vorbi, conduc, te pup”. Trapul axa Ian-Rava o găsește în piesele mai depri-gangsta ale lui traian, ca nu vă merge cu mn scz. Tot prin traian trăiește (nostalgic) eurodance-ul Dan Bălan & Edward Maya, și asta atât ca atmosferă, cât și ca remix, vezi ecou care samplează Stereo Love din vara (încă nu atât de) fierbinte a lui 2009. Cu riscul blasfemiei, chiar și rapul la sentiment al unui Nimeni Altu’ poate fi recunoscut, la o adică, într-o piesă ca 14.08.2019 de la 2L3Y: „imaginează-ți un moment că sunt un om fără vină / pe un drum lung de mașină / sus e lună plină”.
🎤
La nivel de versuri, se conturează câteva teme principale. Cea mai mare poate fi considerată copilăria pierdută, care apare la mai toată lumea, pe coordonatele rememorării dintr-un punct în care a lovit viața, cu grelele ei de început de drum (după caz, munca, lipsa de direcție, singurătatea, alienarea, depresia). În Vrey de la IIOANA, este o rememorare escapistă: copilăria se întoarce la modul chimic-catatonic, prin filtru fosforescent de e-girl, în fundal de taburi de Windows XP denumite „Register now! Mutant job finder.com”, „xXx_Music4Lyfe_xDx”, „Numa Numa.avi” sau „Pițipunk.exe”, cu IIOANA dansând colorată și glitch-uită. În minimarțieni (traian), este prilej de clash între puritate-simplitate în copilărie și tumult-excese în adolescența troubled: „dimineața bag un minimarțian / iar seara bag o juma de xan(ax)”. În 2LEY – uwu, este același clash, dar pe filieră kinky: „fetishuri și roleplay cu bidaman și cosplay”. În FOSTX, de la KALIMOXTO, TUSOL și LUCY (hyperpop x punk), cine-zice-ăla-e-na-na-na-na-na-ul duelurilor în joacă din copilărie devine, posibil cu ghilimele, strigăt emo în jelirea vremurilor de dinainte de supărare. Chiar și când nu este copilăria per se, sunt lumile alternative de escapism cu origini cândva în copilărie (animeuri, jocuri, pc la modul general), care merg și în prezent, dar care, bă, cum erau atunci. SA1: „intru pe internet, Windows XP / am nevoie de tutorial că nu înțeleg / nu dau banii pe nimic, am crack, că am torrent / ai rămas în urmă, ai nevoie de update”. Sau traian: „fumăm y2k, dacă tot suntem în sims”.
Apoi sunt relațiile. Intensitatea, dezamăgirile, moving on-ul, lipsa. Ipostazele cele mai întâlnite sunt relația romantică (traian, șoc electric: „suntem atât de frumoși, uau, I love your voice / dar suntem periculoși că suntem nebuni amândoi”), tovărășia reformată (2L3Y, cu trecutul implicit de gaming & discord edgy și prezentul implicit de caterincă woke), și bondingul cu prietenele / gașca (IIOANA, Dollwave, al cărei clip reconstituie întâlnirile adolescentine pe la mine că-s părinții plecați, cu selfie-uri, make up funny, explorare și identity building). Este un fel de a vorbi despre relații în care se ghicește ședința de terapie: relațiile ca ceva ce se întâmplă, după anumite determinări și cu anumite consecințe, și în realitate, și în capul meu, și în capul celorlalte persoane implicate. O raportare de pe poziții de self-awareness emoțional, întru vindecare și self-improvement. traian: „trust issues, pic iar în plasă”. 2L3Y: „experiența-i comună și știu că ne-apasă / nu poți să-ți trăiești toată viața-n casă / tre’ doar să te încrezi și să-ți placă de tine” (people people who know vs). KALIMOXTO & co: „pare rău că te-ai simțit așa invalidată / dar tot am râs când mi-ai dat block că te oftici că n-o duc rău” (FOSTX).
În fine, o mare parte din hyperpopul românesc este despre autoreprezentare în sine. Uneori, versurile nu fac altceva decât să redea everyday generațional sau de bulă, cu referințele, fricile, limbajul și sensibilitatea din dotare: „cu unghiile facute si cu gaură in nas / stau de șaptișpe minute să sintetizez un bas”. Coordonatele generale sunt destul de clare: generație Z-ish, middle class, online, globalizată. Portretul de grup este însă mai complex: și exuberanță („vino-ncoa, dă-mi un kiss, două puncte asterisc” – traian), și existențialism emo („cui îi pasă, ești un viitor cadavru” – tot traian, pe aceeași piesă), și caterincă (2L3Y cu totul), și nostalgie („mă simt ca în 2007” – SA1 & KHOVY), și (auto)izolare anxioasă & teamă de a da ochii cu viitorul („lasă-mă-n pace / am greșit la viață” – IIOANA). Interesant este însă că, față de trap, de exemplu, care este în general sigur pe statementul său generațional, aici avem și afirmare, și o doză bună (sănătoasă?) de chestionare conștientă de sine. Să luăm 2L3Y. Pe partea de afirmare, avem un POV din lumea noastră, dar cu restul lumii mereu în fundal, percepându-ne într-un anumit fel (probabil prost), ceea ce ne frustrează și ne unește în egală măsură: „sunt înconjurat de elitiștii și fasciștii ăștia nebuni / sunt sătul să mi se spună cât nu sunt de bun” (people people who know vs). Pe partea de chestionare, avem un o fi bine, n-o fi bine, ăștia suntem, dar și cum suntem uneori: „fac report la glovo pentru eroare la comandă / la un mc puișor distanță să m-arunc de pe verandă” (castele de nisip cöaie nu stii faza). Complacere-victimizare-Peter-Pan-syndrome? Poate, dar pe coordonatele socioeconomice și cultural-istorice pe care se întâmplă are sens, iar sinceritatea este de apreciat.
Postironia
Dar cu sinceritatea în hyperpop e mai complicat. În afară, câțiva ani după lansarea pc music, a tot planat suspiciunea că s-ar putea să fie totul în spirit de farsă. Parcă-s prea pițigăiate vocile, prea strigător la cer soundul, prea naive și infantile versurile ca să le placă pe bune. Plus semnalele clare din partea cealaltă, vezi critici la adresa consumerismului sau citate aproape brechtiene din jingle-urile popului mainstream. Poate era, de fapt, un mare mișto. Dar A. G. Cook și SOPHIE insistau că nu e. Până la urmă, s-a găsit explicația: nu e nici pe bune, nici la mișto, ci cumva ambele. E postironie. Piesa Hey QT este și parodie la adresa transformării fără rest a muzicii și a starurilor în mărfuri, și reclamă la energizant.
Postironia sună de parcă ar fi doar o altă găselniță din categoria celor cu post-, inventată că nu știm ce cuvinte să inventăm, dar este, în realitate, un fenomen cât se poate de interesant care a cucerit în ultimii ani tot mai mult teritoriu, inclusiv în spațiul (online) românesc. Exemplul grassroots cel mai la îndemână pentru prezența și mecanismul său ar fi, poate, mema cu bună dimineața la cafeluță în forma reabilitată, care apare în conversațiile persoanelor (mai) tinere cu titlu de bună dimineața sincer, spus glumeț. Care e ecuația neocafeluței? Din ce înțeleg, funcționează cam așa:
- Se naște cafeluța, în maternitatea culturală a grupurilor de Facebook și WhatsApp folosite de persoanele mai în vârstă. Textul plus imaginea stock cu ceașca aburindă. Le știm, poate ne amuză, poate ne e drag de ele.
- Văzută în calitatea sa de trop, cafeluța devine „cafeluța”. Ghilimelele nu apără neapărat textual, dar se simt din ton și context și semnalează intenția de a face o glumă care, în drumul său spre râs, ustură. Chiar dacă nu ustură pe cineva anume, poziționarea implicită este de superioritate. Noi nu am vorbi așa, pentru că e rudimentar / inestetic / naiv.
- Doar că poate de fapt nu vrem să ne luăm de acest mod de a comunica, că ar fi urât și păcat. Poate vrem doar să ne bucurăm de el. De ghilimele tot avem nevoie, pentru că rămâne un trop, dar intenția este de a celebra ingenuitatea cafeluței și de a-i elibera sweetnessul în mijlocul conversației. În grupul meu de prieteni, și pare-se că nu numai, atunci când intră mesajul cu bună dimi la cafelussa tomnatică, acesta este înțeles ca o băgare în seamă mai ornată și mai juicy, care are meritul de a sălta unitatea de sens peste piedica pe care i-ar fi pus-o în comunicarea intergenerațională un înveliș lingvistic mai uzat. ☕
Și nu este numai cafeluța. Postironia a fost atestată pe internetul românesc încă din 2016. De prin 2018-19 încoace, este o prezență-discretă-dar-acolo și în muzică. O mostră timpurie este Vreau Un Obiect, de la Băieți Cuminți, KTKLYSM și Alex Bittman, care este și cal troian prin care se demască / dezminte fetișismul brandurilor pe care trapul și-l asumă neapologetic, și îmbrățișare vag vinovată a hăinuțelor & conforturilor vizate, că totuși asta-i lumea din care venim. Sau emotional talk-ul postironic din Plâng în Auchan (tot Băieți Cuminți), unde „bagajul emoțional” este literalmente o valiză voluminoasă pe care protagonista clipului o poartă în mersul ei prin lume, cu titlul de metaforă sinceră („am trecut prin multe”) săvârșită prin glumă (ideea de „bagaj emoțional” e clișeu). Sau, chiar recent, Pe la Sală de Macanache și Frînculescu, care bagă la final o caterincă despre cum clipul este și nu este și este o reclamă (ne)mascată la o sală de fitness reală.
Și de asta, când traian zice „fac muzică bună inclusiv când sunt ironic”, n-ar trebui să ne dea cu virgulă. Este ideea că ironia nu e de dorit în sine, dar dacă tot trăim cu ea, măcar s-o folosim la lucruri frumoase. Iar când 2L3Y zice „ne iubim ca în manele”, este o referință dintr-un gen muzical în care (încă) se crede în iubire, ca mod de a spune și noi, deși prin părțile astea în general nu mai prea. Sinceritatea e reînscăunată, dar nu în forma sa primă, ci într-o formă imunizată la cringe și astfel readusă în vigoare. Alt exemplu: introul audio făcut pentru piesa ARIPI de labelul 10hp (după bara de viață din mmorpg-uri), unde vocea epică de DJ x crainic de club mainstream înainte de un sick drop yo funcționează ca un împrumut ironic din energia neironică a unui sample cultural, pentru o piesă al cărei refren sincer este „mă simt de parc-am aripi”. Se simte chiar și în detaliile mici, vezi 2L3Y (tran)scriind cu greșeli intenționate la modul quirky versurile pieselor în descrierile clipurilor („gunoaye”; „2ley”, „matai zice harmalaie”). Și atunci poate și relația cu popul (sau rockul, sau trapul, sau punkul) ar trebui privită tot așa. Chipmunkizare la mișto, bucurie reală. O reacție împotriva blazării, cumva pe modelul wholesomeness-ului, dar care, spre deosebire de acesta, nu poate face abstracție cu totul de rezervele pe care le are, așa că trăiește (comunică, simte) împreună cu ele.
Generație, agitație
Cu toată poticneala inerentă postironiei sale, hyperpopul rămâne contracultură: un refuz al establishmentului, atât cât poate fi de la un copil al său. Un fel de a zice nu, mersi contractului social, economic și cultural care ți (ni, li) se propune. Contractul sucks, la o adică: „caut motivație să creez o inovație / dar depresia e senzație, clar rămân în corporație / unde soarele răsare doar în windows 10 / 9 ore birou stau și plâng cât trece” (soarele răsare doar în windows 10). Și așa că protestăm. Într-un fel, facem ce au făcut și rockul și punkul la vremea lor. O spune și „rock tataye”, nu întâmplător principalul manifest al hyperpopului românesc: rock tataye, adică un fel de rock, ca să înțelegi și tu, tataye. Și și un fel de punk, de fapt, în ideea de gen muzical care ofensează programatic bunul simț prin existența și alegerile sale. La hyperpop, e ofensă prin statutul de muzică făcută pe calculator, de către oameni care nu știu să cânte la instrumente reale și nu au voce în sensul convențional. Also, dramatismul. Răsfățurile, romgleza aia, kitsch-ul. Băieții de la 2L3Y recunosc deschis de altfel: „avem beaturi industriale și o strofă scrisă-n baie”. Dar exact ăsta este rock tataye: „nou curent alternativ, mă-tă-i zice hărmălaie / hyperpopul romanesc, o katană ce te taie”. O katană ce te taie și în sensul de formă cutting edge, și în sensul de discurs edgy, și în sensul de incizie generațională în cultură.
Pe lângă asta, avem componenta de emoție protestară. Acel mix de furie și doomereală performativă de unde se și trage, de multe ori, edginess-ul melodramatic al versurilor. De fapt, hyperpopul este și emo: „can’t get out of my head / I pretend that I’m dead” (IIOANA), „vreau să scap de vocile din cap / nu vreau să trag linie, am atins un prag / instant îmi pierd și tot ce-a mai rămas / distant îmi simt corpul extaz” (2L3Y). Afirmarea lipsei de sens ca alinare, catharsis și datorie împlinită față de sinele autentic. Optimismul și vorbele de bine sunt naive / ipocrite, emoția reală este suferința. Doar că hyperpopul nu mai poate lucra cu un concept de autenticitate la fel de puternic ca al emo-ului de pe vremuri. Între timp, autenticitatea a început să vorbească postironic, de la adăpostul referinței. Glorificarea suferinței, fie ea autentică sau nu, a început să fie problematică în condițiile unui awareness mai mare în legătură cu sănătatea mintală. Iar suferința o fi fost ea autentică, dar a fost și trend, dacă e s-o privim istoric. Hyperpopul știe toate astea, dar în același timp ar prelua din emo pentru că se recunoaște în nucleul său afectiv. Și așa că preia cu ghilimele sincere: emo, dar cu simț al relativității, ținând seama de trecutul și de excesele sale. spektacol de la traian este poate exemplul cel mai bun: „dacă mă arunc de la balcon, fac două tumbe / în centrul atenției nu vreau să mor oriunde”, dar și „am tot ce vreau, ce e cu nihilismul / ăștia sunt motivați că vor să facă cheesul”. O ambivalență care explică, între altele, și cum o piesă despre cimitirul Bellu poate să-i iasă lui KALIMOXTO blissful.
De acest statut de mai cu picioarele pe pământ decât emo-ul, mai constructiv decât punkul se leagă și cel de-al treilea palier contracultural al mișcării: calitatea sa de zonă progresistă. Hyperpopul, ca spațiu artistic online unde se poate miza pe un anumit consens în legătură cu problemele lumii și soluțiile la ele. Unde, pe modelul pitchingului în sus al vocilor masculine de pe piese, identitatea de gen se mișcă mai liber și se poate vorbi despre depresie și anxietate fără teamă de judecăți și moralisme. Unde se cultivă năstrușnicii quirky-fruity și valori ca toleranța, echitatea și anti-elitismul, iar asta nu doar de dragul persoanelor direct implicate, ci și ca statement în fața lumii mainstream. Vorba lui Otto / KALIMOXTO: „nu mai e 2002, să mai alergăm de voi”. De bine, de rău, nu mai merge chiar așa cu reprimarea formelor alternative de exprimare (sper – scriu acest text contextul deprimant al recentelor alegeri): iată-ne. Și vorba celor de la 2L3Y: „centrul e distopic, este freddo lângă ghetto / consumerism forțat gen bulk buying de la metro”. Aranjamentul socioeconomic în care trăim e plin de contraste, nedreptăți și iluzii. Ar fi ipocrit să ne prefacem că nu e. Spre deosebire de pop, noi v-o zicem pe față.
Per ansamblu, deci, putem considera că elan protestatar există. Da, este un elan întemeiat pe crezuri soft și constant fragmentat de fugi escapiste. Da, se poate ca de fapt să fie mai mult autoreprezentare decât critică socioculturală OG (logică de bulă, virtue signaling etc.). Ținând însă cont că vorbim totuși doar despre un gen muzical, care inovează și dăruiește oricum prin suficiente altele, concluzia e că hyperpopul le cam zice.
Acest material a fost realizat în cadrul burselor F-SIDES Chronicles, un proiect care își propune să exploreze granițele dintre critică culturală și scriere creativă, inițiat de F-SIDES Cineclub.