Orașele antice mai omorâseră filozofi, așa că moartea Hypatiei de mâna unor fanatici creștini în prima parte a secolului al V-lea intră într-o tradiție. Nu noutatea și nici brutalitatea ei nu îi explică faima, căci în general miturile faimoase își câștigă notorietatea nu atât prin conținut, cât prin instrumentalizare. Acesta a fost instrumentalizat în modernitate în două momente diferite și din două motive diferite: întâi în secolul al XVIII-lea, în lupta filozofică cât se poate de publică împotriva superstiției religioase, apoi în a doua parte a secolului al XX-lea, odată cu refundamentarea pe baze feministe a istoriei intelectuale în Occident. Știu de patru cărți dedicate Hypatiei numai în ultimele decenii, trei dintre ele apărute în ultimii zece ani. Cartea Mariei Dzielska (din anii ’90, dar tradusă la noi anul trecut) este prima și cea mai cunoscută din această serie și caută să repună povestea celei mai mari femei filozof pe baze istorice mai sigure și să ne arate ce, de fapt, e invenție și adaos în ea.
Mitul Hypatiei este mit așa cum mitul lui Socrate e mit: în sensul în care personajele au existat, au fost într-adevăr filozofi cunoscuți și apreciați și au murit într-adevăr așa cum se spune că au murit. În linii mari, datele vieții lor sunt cât se poate de reale, ce se născocește este calitatea lor excepțională, ușoara sanctificare care face din orice gest al lor un gest emblematic și din orice dușman al lor un ignorant (cum sunt sofiștii pentru Socrate și creștinii pentru Hypatia).
Pe scurt, se crede așa: Hypatia a trăit într-o vreme în care avansul superstiției creștine izgonea din lumea mediterană lumina Antichității. Vechile temple păgâne erau transformate în biserici când nu erau distruse cu totul, textele vechii literaturi erau șterse de pe pergamente ca să fie înlocuite de plicticoase imnuri creștine și istorii ecleziastice, biserica se oficializase în imperiu și acum asuprea pe vechii ei asupritori, valorile filozofice ale raționalității și contemplației erau înlocuite cu iraționalismul și evlavia și puținii filozofi păgâni rămași (ca Hypatia sau Damascius) urmăreau melancolici și neputincioși dispariția vechii lumi. Flaubert are în corespondență un frumos citat despre perioada dintre Cicero și Marc Aureliu: spune că pe-atunci zeii dispăruseră și nu mai erau, dar că nici Hristos nu apăruse încă și că în acest interval existase un „moment unic” în care omul fusese singur pe lume. În vremea Hypatiei, Iisus era deja bine născut și începuse să conducă lumea, iar oamenii nu mai erau singuri.
Maria Dzielska arată cu multă erudiție cât de simplistă e această imagine, dar o face, în mod ironic, apelând la singurele surse pe care le mai avem despre Hypatia, care sunt toate scrise de bărbați cu diferite agende ideologice. Viața Hypatiei nu mai poate fi recuperată decât prin ei și doar cu mare aproximație, dar istoricii perioadei reușesc în general să facă treabă bună, cu puținele instrumente pe care le au la dispoziție.
Hypatia din Alexandria - Personajul istoric și legenda modernă
Știm sigur despre Hypatia că era admirată pentru mintea și cumpătarea ei. Synesius din Cyrene, care i-a fost elev, vorbește despre ea cu cea mai înaltă prețuire în scrisori. Era creștin. Istorici ecleziastici mai târzii, când n-o fac vrăjitoare, folosesc superlative descriind-o. Synesius, în schimbul de scrisori cu alți elevi ai aceleiași școli de orientare platoniciană, visează să găsească răstimpul să se poată întoarce în Alexandria, ca să se bucure de pacea filozofică, de atmosfera de înaltă ținută culturală pe care le găsise alături de profesoara lui. Aproape toți cei cărora le scrie sunt creștini la rându-le. Orestes, prefectul din acea vreme și un apropiat al filozoafei, era creștin și el.
Fiindcă vrea să arate doar ce se știe sigur despre Hypatia, Dzielska e mai interesată de munca aridă a documentelor decât de recompunerea climatului istoric și nu explică foarte bine atmosfera mai largă a epocii și cum arăta viața într-un oraș multiconfesional în secolul al patrulea. Un biograf mai recent al Hypatiei, Edward Watts, le prezintă cu mai multă atenție, deși în principiu n-aduce multe informații noi: Alexandria, al doilea cel mai mare oraș din Mediterană, după Roma, era nu doar centru demografic și religios al lumii antice, ci și intelectual. Existaseră, desigur, Muzeul și Biblioteca, dar ele apuseseră ca instituții până la 400 și le luase locul Serapeionul, unde învățații orașului, evrei, creștini și păgâni deopotrivă, se întâlneau să citească, să asculte sau să predea. Nu exista o separație confesională în școli și, mai important, nu exista o separație confesională nici în marile și bogatele ghilde economice. Alexandria era, la propriu, un oraș unde granițele civice, economice sau pedagogice nu coincideau cu cele confesionale, așa că se întâmpla des ca studenți creștini să studieze cu filozofi păgâni. Hypatia era unul dintre aceștia.
Deși granițele acestor separații erau mobile, echilibrul de putere între confesiuni era totuși precar și autoritățile aveau mari dificultăți în a păstra ordinea civilă. În 355, episcopul vremii reușise să obțină transformarea unui mare templu (Caesareum) în biserică. Serapeionul n-a putut fi convertit și-a fost distrus cu totul, tot de creștini. Tot atunci, ne spune Peter Brown, a intrat în uz cu sensul său modern și termenul de paganus, cu „limbajul lui al excluziunii”. Partea asta a miturilor pare să fi fost reală. Revoltele în Alexandria erau însă dese și nu erau doar ale creștinilor sau când erau ale creștinilor nu erau neapărat îndreptate împotriva păgânilor: în secolul al patrulea, creștinii din oraș își omorâseră doi episcopi, iar după 400 luptele acestea intestine continuă cu veselie. Dacă se poate spune ceva pozitiv despre creștinii alexandrini ai perioadei, este că cei mai febrili dintre ei urau și omorau fără discriminare.
Cei mai educați, creștinii din elite – ca Orestes –, erau adesea educați în aceleași norme, citind aceleași cărți și dezbătând aceleași idei ca mai toată Mediterana: ideile și operele Greciei vechi. Hypatia era ea însăși membră a acestei elite și prețuită de arhonții orașului, care-i căutau sfatul, deși mulți trebuie să fi fost creștini și ei. O vreme, sub episcopatul lui Teofil, echilibrul ăsta precar și libertățile lui parțiale s-au păstrat.
Ele par să se fi pierdut cu venirea la putere a lui Chiril (acum mare sfânt) în 412. Trei ani mai târziu, Hypatia avea să fie omorâtă de oameni din tabăra noului episcop, tăiată cu țigle, sfârtecată și scoasă să fie arsă în afara orașului, cum se procedase cu statuile din Serapeion cu 25 de ani înainte. E greu de spus dacă au omorât-o pentru că era păgână; crima s-a întâmplat mai degrabă pe fondul unor lupte de putere dintre Chiril și Orestes și Dzielska asta sugerează: că Hypatia a căzut victimă dintr-o invidie ecleziastică mai degrabă politică. Asta e interpretarea cea mai sigură a evenimentelor, care sunt recompuse din relatări, unele distante. Hypatia pare să fi promovat o filozofie a contemplației, nu a ritului; își consilia studenții aristocrați în limbajul platonician al frumuseților eterne și ducea ea însăși o viață a extremei cumpătări. Toți istoricii simt nevoia să menționeze că a murit cel mai probabil fecioară. Ce-a omorât-o n-a fost atât filozofia ei, care putea să fie primită fără spaima ereziei și de creștini, și de evrei, ci faptul că a stârnit invidia unui episcop fără scrupule. Dar Dzielska stabilește destul de limpede că Chiril al Alexandriei a fost cel care „trebuie considerat răspunzător în mare măsură”, cu răspândirea în populație a zvonurilor despre „vrăjile” diavolești ale femeii și pentru punerea la cale a ceea ce azi am numi o character assassination. Tot el, cu un an înainte, încercase să alunge evreii din oraș.
Cartea Mariei Dzielska e o operă de reconstrucție foarte erudită, scurtă, dar densă informativ și nu e lectură de timp liber. Ea desparte apele documentar și ne oferă informațiile istorice cele mai reci. Cartea e însoțită de o scurtă înainte-cuvântare de vreo două pagini, în care editorul observă că micul volum al lui Dzielska poate să fie un antidot pentru derapajele de interpretare istorică ale unor „social justice warriors ducând stindardul feminismului”. Nu știu de ce țin oamenii de la Doxologia să fie atât de previzibili într-o carte care reușește să păstreze echilibrul discuției, dar e interesant să vezi conflictele culturale ale României jucându-se în prefața unui volum de erudiție. Autorul cuvântului înainte se înșală crezând că această carte ar putea să schimbe ceva fundamental în poziția unui anticlericalist. Maria Dzielska e conștientă și de încărcătura anticreștină a subiectului; spune, de altfel, că motivul pentru care creștini ulteriori n-au scris despre Hypatia pe larg s-ar putea să fi fost de rușine, poate și pentru că Chiril al Alexandriei a fost canonizat, deși pare să fi fost un intrigant și avea pe conștiință această crimă.
Firește că pe Hypatia n-a omorât-o creștinismul ca doctrină. Doctrinele nu omoară pe nimeni. Voltaire și Gibbon, apoi feminiștii secolului XX s-au folosit de mitul Hypatiei ca să arate limitele nu ale creștinismului cu puseurile sale misogine, ci ale religiei în genere. E adevărat, orice poziție împotriva religiei este o poziție anticreștină, dar argumentul aici e mai general decât ce-a făcut un episcop creștin unui femei mai inteligente decât el, într-un joc de putere local, acum un mileniu și jumătate. Mitul e important nu doar pentru că arată a doua oară, și printr-o moarte mai teribilă, ce pățește intelectualul public dacă ia poziție critică, ci și că există în orice formă de credință tendințe totalitare și că liderii religioși, ascunși sub voalul onorabil al unei teorii a iubirii universale, pot să le folosească ca să ucidă și să facă astfel din credință o politică de putere ca oricare alta.
Imagine principală preluată de pe Pexeles.
