Am fost la un performance 24/7 despre abandon și am văzut cum publicul și interpreții râd, plâng și își oferă atenția unii altora în fața unor povești pe care abia acum pare că suntem pregătiți să punem lupa.
Când intri în galeria Galateca, faci câțiva pași printr-un culoar îngust, unde pereții albi te invită să răspunzi, ca vizitatorii dinaintea ta, cu markere și cretă, la întrebări scrise apăsat, precum: Pe cine nu ai (mai) abandona niciodată? Dacă faci stânga, pășești în spațiul în care vreo douăzeci de oameni împart o bancă lungă, în formă de U.
În fața lor, actrița Ruxandra Maniu interpretează un text intitulat Biroul Abandonuri, de Alex Tocilescu – o ficțiune speculativă ironică, despre o mamă care vrea să-și abandoneze fiica de 9 ani și află, frustrată, că legislația statului român o obligă să dezabandoneze pe cineva în același proces. Publicul râde cu poftă, și râd și eu, ușor surprinsă, și înțeleg că mi-am început experiența cu un moment atipic – majoritatea textelor fac sala să plângă, mai degrabă.
Ruxandra este una dintre cei 505 performeri care citesc, în calupuri de câte 20 de minute derulate non-stop săptămâna asta, texte despre abandon în cadrul performance-ului Horror Vacui (în latină, „frica de gol”). În decursul celor 168 de ore neîntrerupte de activitate ale acestui performance durațional (cel mai lung din lume la momentul actual, conform organizatorilor), vizitatorii sunt liberi să intre și să iasă din spațiu (aproape) cum doresc – sunt încurajați să stea pentru mai multe momente, dar îndemnați să elibereze spațiul dacă se aglomerează afară. Pe un afiș la intrare scrie E o ștafetă pentru toți care umplem câte puțin din acest gol.
Când părăsesc sala după reprezentația Ruxandrei Maniu, holul îngust și intrarea sunt ticsite de oameni, deși afară ninge viscolit de trei zile deja. Fluxul e continuu, și chiar dacă în creierii dimineții publicul se rărește, banca în formă de U nu e niciodată goală. La ieșirea din sală, alt perete întreabă: Care este opusul abandonului?
Spectacolul este organizat de Asociația A.R.T Fusion în colaborare cu dramaturgul și actorul Alexandru Ivănoiu și regizoarea Ilinca Prisăcariu, cei care au fondat IOTA, un ONG care se ocupă cu producții de teatru, și reprezintă o nouă etapă după ultimii trei ani de colaborare dintre cele două asociații, în care s-au intersectat prin intermediul Bucharest Feminist Film Festival și Teatrului Improbabil. Horror Vacui e primul proiect sub umbrela platformei Papercuts, care folosește mijloace teatrale pentru a încuraja implicarea civică activă – un fel de teatru comunitar. Teatrul comunitar este o practică artistică de intervenție, cu rol de schimbare și chiar activare civică, care încearcă să formeze conștiința comunitară și care funcționează cu și pentru membrii unor comunități anume.
„Totul a pornit din nevoia de a atrage atenția asupra problemei copiilor instituționalizați”, spune Ilinca Prisăcariu. Pe Ilinca o găsesc pe tura de noapte, în gift shop-ul galeriei, transformat în birou de juridice, cu un ochi pe contracte și o cască în ureche, prin care voluntarii o țin la curent cu ce se întâmplă în spațiu. Abandonul instituționalizat este și centrul muncii enorme de documentare și arhivare a Muzeului Abandonului (MA), care din 2021 adună documente instituționale și personale, mărturii ale traumei colective a victimelor sistemului de protecție a copilului din România comunistă și post-comunistă. Știau de la început că își doresc ca o parte din poveștile interpretate în performance să vină de-acolo, iar colaborarea s-a întâmplat firesc. „Dorința noastră a fost să gândim un eveniment teatral care sa dureze șapte zile și să oglindească minimul de șapte luni cât durează un proces de adopție”, continuă Ilinca. „Bombasticul care reiese din faptul că ține șapte zile non-stop e strict din nevoia de a atrage atenția asupra problemei, că nu e ceva ce mai suferă amânare.”
Conform MA, în 1989 100.000 de copii se aflau în registrele caselor de copii din România - o cifră estimată, pentru că în realitate cel puțin încă jumătate din acest număr nu erau nici măcar în grija statului. După 1989, realitatea de groază a orfelinatelor din România a ajuns peste hotare și a determinat misiuni de ajutor din UK și Europa de vest. În 2024 aveam 40.000 de copii în sistemul de protecție și asistență socială, dar nu e cazul să ne bucurăm de numărul mai mic - corelat cu scăderea populației de copii din România în ultimii 25 de ani, e o cifră îngrijorătoare, și doar mai puțin de 2000 din aceștia sunt adoptabili (adică au dosare finalizate și acceptate în urma unei sentințe judecătorești). România rămâne țara UE cu cei mai mulți copii părăsiți la naștere și cei mai mulți copii aflați în grija statului.
Dacă aduni definiții diferite ale performance-ului durațional, ajungi la consensul că e un tip de spectacol care trebuie să se desfășoare fără pauză, reiterând același și construind în continuu pe baza unui concept sau a unei idei. În tipul ăsta de performance, performerii și publicul parcurg o călătorie împreună pe o durată susținută de timp. Horror Vacui construiește în acest fel, din sutele de povești în sute de voci diferite, o schiță tridimensională, mișcătoare, a abandonului în România. În 2013, artista Marina Abramović vorbea despre capacitatea enormă a performance-ului de lungă durată de a crea conexiune între public și artist, prin faptul că invită la concentrare susținută pe un singur lucru. Abramović susține că performance-ul nu există fără spectatori – doar împreună publicul și performerul completează procesul creativ. În spațiul galeriei Galateca intră și ies zilnic zeci, sute de persoane care vor să privească în față istoria abandonului instituționalizat, băgată sub preș până atât de curând.
*
Actorul Alex Iezdimir ridică de pe taburetul performerului un teanc de fotografii printate pe hârtie lucioasă, A3, și le arată mai întâi camerelor, apoi publicului. Fotografiile înfățișează copilași trași la față, în paturi cu rame de metal scorojite. „Vreau să vă uitați în ochii oamenilor care apar acolo – e un exercițiu greu – și să vă gândiți la un cuvânt, cuvântul care vă răsună cel mai tare în cap.” Până se uită toată lumea printre poze, Alex se așează și începe să fredoneze în microfon, legănându-se ușor înainte și înapoi pe scaun. Povestea interpretată de Alex este o mărturie brutală a unui fotograf american venit în anii ‘90 să documenteze condițiile unui cămin-spital-închisoare din Sighet, alături de o echipă de filmare. Textul descrie mirosul de urină din cămin, cum erau hrăniți copiii și cât de frig era în camera în care aceștia mâncau micul dejun tremurând, camera cu 12-15 pătuțuri în care copiii se legănau înainte și înapoi. Naratorul împărtășește că a fotografiat lagăre de imigranți și de muncă în California, dar nimic nu a atins nivelul de dezumanizare pe care l-a văzut în Sighet. Nu e nicio morală, niciun final fericit aici – la intrarea în spațiu, vizitatorii au făcut un pact să privească și să asculte ceva dureros, incomod de văzut și auzit, să-și păstreze concentrarea și prezența. E o liniște apăsată, întreruptă doar de respirații: toată lumea s-a calibrat la greutatea momentului, de când Alex a venit cu fotografiile printate către public.
Sâmburele ideii din spatele Horror Vacui a pornit de la multele întrebări ale organizatorilor despre limitele a ceea ce poate să facă cultura. Cum numeri ceea ce reușești să schimbi prin arta ta?, a fost una dintre întrebările de bază. Au conchis că evenimentele culturale pe care le concep au scopul de a vindeca răni, adesea personale, dar și de a oferi celorlalți spații în care să fie văzuți, ascultați și înțeleși. La asta s-a adăugat tema abandonului și așa a apărut acest performance durațional.
Pe măsură ce s-a conturat proiectul, au ajuns la formatul de 505 povești și 505 performeri. Mai mult de jumătate din texte provin din arhiva Muzeul Abandonului (MA), iar restul au fost scrise, la invitația echipei, de jurnaliști, poeți, autori și ONGiști. Au purtat o discuție în vară, după ce au depus proiectul la mai multe finanțări, cu Oana Drăgulinescu, fondatoare MA, și așa au ajuns să aibă acces la o bază de povești imensă, explică organizatorii. Procesul în care echipa a strâns textele și participanții (actori, dar și persoane publice, muzicieni, activiști, influenceri) a durat în jur de două luni.
Nu știau, când au scris proiectul, că situația politică din România va lua turnura pe care a luat-o în ultima perioadă, dar iată că abandonul capătă alt sens în contextul asta. Cei doi organizatori povestesc că le-a fost uneori greu să se mobilizeze și să dea sens procesului, într-un context politic extrem de polarizat, care i-a făcut să se întrebe pentru cine fac acest performance. Secondați și completați de voluntari, îmi împărtășesc, însă, că au reușit să-și formeze rapid o comunitate în echipă și că prezența și intenția echipei au fost contagioase în momentele în care chestionau valoarea sau posibilul impact al performance-ului. „Dar ne-am găsit cu toții un refugiu în proiectul ăsta, și avem cea mai bună echipă de voluntari din țară.”
Actrița Victoria Ionescu a avut textul unei românce care povestește ce impact a avut asupra ei când a început războiul dintre Rusia și Ucraina. Textul vorbește despre frică și incertitudine, dar începe cu „acesta este ursul meu, Obama” – autoarea, criticul de teatru Oana Stoica, împărtășește la început cum, pentru că nu îi place să posteze poze cu ea însăși pe social media, pune poze cu plușurile ei. „Mi-a fost atât de clar că nu e despre mine și că nu trebuie să fie nimic elaborat sau show-offy, și că fiecare vine cu ce are și ce poate în slujba unei inițiative foarte frumoase”. Victoria povestește cum a venit, totuși, cu două huse de haine pline cu plușuri, de care s-a folosit ca să-și sprijine momentul și să se conecteze direct, ca într-un dialog, cu publicul. S-a bucurat că a putut să strecoare un element de joacă printre atâtea zile cu teme foarte grele, mai ales că nici textul ei nu era, în sine, unul vesel. „Am rezonat foarte mult cu sentimentul ăsta de a încerca să găsești totuși sens. Simți că nu poți pur și simplu să treci peste, dar ai nevoie totuși să mergi înainte, și te întrebi cum.”
Un articol New York Times din 2020 spune că un alt mod de a ne uita la performance-ul durațional este de a-l privi ca pe un waiting art, artă continuă, care merge mai departe în ciuda incertitudinilor, chiar și când finalul nu e limpede, și că într-o lume în criză, arta durațională poate să fie o nouă soluție la nevoia de conexiune. Ceea ce era valabil în 2020 rămâne adevărat și astăzi, și judecând după sutele de inscripții de pe pereții galeriei Galateca, Horror Vacui reușește să răspundă acestei nevoi de conexiune.
Horror Vacui poate fi vizitat până sâmbătă, 22 februarie, la ora 21:00, și poate fi urmărit și live aici.
Fotografie principală de Maria Isabela Ștefan.
