Politicile identitare semnează din nou prezent la masa discuțiilor în filmul de gen. Nu că ăsta ar fi un lucru de condamnat, evident – vezi formidabilul „Get Out” al lui Jordan Peele –, atât doar că în „Things Heard & Seen”, la modă zilele astea pe Netflix, par să se fi autoinvitat fără motiv și să strice petrecerea.
Asta gândi cronicarul, vizibil dezamăgit, la finalul filmului. Pe la jumătatea lui, însă, i s-a părut că ține în fața ochilor unul dintre cele mai interesante lucruri peste care dăduse, tot scormonind prin lada cu comori și tinichele netflixiene, de la Uncut Gems (Josh & Benny Safdie, 2020) încoace. O dorință începuse să ardă mocnit în sufletul cronicarului: dacă filmul s-ar fi putut încheia atunci, fără preaviz, odată ce Catherine (Amanda Seyfried) s-a prins care-i șpilul cu fantomele din casa ei, ce lecție de cinema, deopotrivă abilă și inutilă, ne-ar fi oferit tuturor! Căci până atunci filmul se dovedi mai degrabă iscusit cu deplasarea pe mai multe fronturi, de la drama de cuplu care devine tot mai inevitabilă la examinarea, oricât de fușerită, a mediului universitar de oraș mic, care-i evocă în acel moment cronicarului – se simțea generos cu referințele – un aer de indie american neașteptat de intelectual. Dar filmul merse mai departe mult și bine – rotunjimea e cel mai stupid imperativ al cinemaului mainstream, gândi, excedat, cronicarul –, anulând una câte una toate bucuriile acelei expozițiuni care promitea să ne poarte pe drumuri imprevizibile. Cronicarul închise fereastra Netflix cu un gest precipitat, fără măcar să mai aștepte defilarea genericului. Entuziasmul căruia îi căzuse pradă mai devreme îl apăsa acum, înfățișându-l vulnerabil și nervos. Ar fi vrut să apuce filmul de gulerul cămășii și să-i scuipe în figură: „Ce film subtil ai fi fost, dacă n-ai fi fost atât de in your face...”
Căci trebuie spus că povestea nu pare nicio clipă să fie asul din mânecă al filmului. Avem aici o casă veche și bântuită de generații, genul de plot care seamănă cu o creatură mitică despre care toată lumea vorbește, iar unii pretind că au și văzut-o. Casa bântuită e din categoria acelor tropi de cinema – alături de gorila mutantă care se cațără pe clădiri, indianul împănat și încă câteva – care au fost alături de noi dintotdeauna, atât de mult încât au căpătat o existență pe cont propriu: părinții, fratele mai mare, colegii – cu toții ți-au vorbit despre ele. Ce altceva se mai poate stoarce din ele decât o zeamă de imagini care miros de la o poștă a déjà-vu? Și cine s-ar mai gândi să revină la ele astăzi prin intermediul unui film?
Ei bine, Netflix. Strategia lor ține îndeobște de ridicarea pe gratis a unor carcase ruginite de film de gen clasic, care erau destinate Rematului, pe care apoi le prelucrează în atelier în funcție de moda vremurilor. Așa se face că recent am avut parte de o reactualizare moleșită a unor filme de John Ford grație acestui News of the World (Paul Greengrass, 2020), în care indienii sunt cu atât mai frumoși și mai blânzi cu cât nu-i vedem niciodată, sau de o rescriere a lui Kramer vs. Kramer pe calea unei ostilități generate de raporturile de putere din interiorul cuplului. E o modă mult mai nostalgică și mai puțin revizionistă decât s-ar putea crede. Semn că oamenii responsabili cu conținutul de la Netflix nu prea au imaginație – sunt mereu cu ochii în retrovizor –, și nici îndrăzneala de a schimba, odată cu politicile identitare, și modul acesta de a spune povești, evident incapabil de a da piept cu transformările recente prin care a trecut societatea. „Televiziunea e 50% pentru evrei și 50% pentru Hitler”, parcă spunea undeva Godard. Cam așa și cu filmele de pe Netflix, care sub protecția unui pretins progresism ne vâră sub nas aceleași forme conservatoare pe care le știm cu toții. De parcă etica cinemaului ar putea înflori complet autonom de forma acestuia.
Cinefilii vor recunoaște în Things Heard & Seen o preocupare mai obsedantă decât acest mumbo jumbo spiritist în care prea puțini mai cred. În sensul ăsta, aș zice că prima parte e mult mai palpitantă, în măsura în care ne pune în fața câtorva indicii – o tot vedem pe Amanda Seyfried, cu ochii ei mari și bolnăvicioși, lustruind la chiuvetă, în timp ce soțul ei (James Norton) intră în conversații cu adolescente la biblioteca locală – pe care le lasă să germineze în ritmul lor. Sunt niște momente frumos construite, care ne spun că spectrul cel mai de temut din acea casă nu e nici pe departe nu știu ce arătare mistică, ci chiar masculinitatea toxică în persoană, care ajunge să explodeze în plină zi până la finalul tărășeniei. Din păcate, a doua parte a filmului nu se dovedește la fel de puternică, fiindcă îi lipsesc misterul și spaima – e doar o jigodie de bărbat alb care încearcă să scape basma curată, gonflându-și iluzia despre lumea în care trăiește până ce ajunge să depășească lumea însăși. Dar toată faza asta, care se intuia mai percutant la început, pe când abia dădea în clocot, capătă un gust abject și redundant – și e departe de un film încă și mai descreierat precum Promising Young Woman, în apărarea căruia pot aduce dovezile unei narațiuni jubilatorii și ale unei plăceri de vizionare dintre cele mai pure. Cum ar veni, un escapism sănătos e uneori de preferat unei reflecții șchioape.
Ar mai fi de spus o idee despre aceste fantome care se aliază cu membrii familiei în funcție de gen – idee interesantă, amintind de un Us al aceluiași Jordan Peele, cerând totuși din partea spectatorului prea multă contorsionare mentală pentru a putea da rezultate. Căci cinemaul devine magie pură atunci când – așa cum într-un fel dorea și Emanuel Swedenborg, teozoful citat la tot pasul în film – acționează discret pe post de portal între cele văzute și cele de dincolo. Chestie pentru care trebuie ceva îndemânare. Cum însă Things Heard & Seen nu are nici adâncimea unui Bergman, nici nerușinarea unui von Trier, ce vedem e doar o amăgire cu sforile la vedere.
