„Holy Spider” - un film de gen care își propune, cu rezultate amestecate, să denunțe putreziciunea regimului politic de la Teheran.
După excelentul Border (2018), un film care îmbina critica socială cu un neașteptat elan de experimentare formală, cineastului Ali Abbasi i se arătau în față, de bună seamă, două cărări: putem confirma, privind Holy Spider, că n-a ales-o pe cea fericită. Tentația paradoxală a fantasy-ului de odinioară se vede aici sufocată de zidurile prea înalte ale acestei povești cu sete de denunț, în care o jurnalistă și un criminal în serie se joacă de-a șoarecele și pisica pe străzile unui oraș iranian. Pentru ce atâta alergătură? Aici e problema: Abbasi vrea deopotrivă să rămână cu vrabia din mână (un serial killer movie asumat) și să smulgă cioara de pe gard (o „radiografie” a societății dictatoriale din Iran), numai că în săritură se dezechilibrează și le scapă pe ambele. Filmul de gen se încurcă în lectura metaforică a individului care ucide impenitent în numele lui Allah, iar filmul social are de pătimit de pe urma acestui plot prea pământean – aproape păgân – care distrage atenția de la miza sa mai amplă. Insatisfacție totală.
Holy Spider este un film al bunelor intenții care sfârșește captiv într-o mecanică (dramaturgică, simbolică) ce îi scapă de sub control. Până la un punct, premisa lui Abbasi are de ce să intrige: ea se bazează pe o potențare reciprocă a firelor narative amintite mai sus, menită să le anuleze neajunsurile respective. Un tertip dramaturgic uzat – acela al investigatorului amator nevoit să suplinească de unul singur munca autorităților cumpărate – redevine aici plauzibil prin aerul de cârdășie instalat între criminal și polițiștii care, înțelegem rapid, nu-i dezaprobă câtuși de puțin actele. Similar, constatarea injustiției care cangrenează teritoriul se dizolvă, nu fără brio, în această structură narativă recognoscibilă, ce transformă convingerile de semn opus (religios-tradiționaliste versus feminist-progresiste) în motoarele unui joc interesant de-a ficțiunea.
Acest travesti deloc lipsit de abilitate – în care logica politică și logica cinefilă se prind într-un cerc vicios orchestrat cu voluptate de Abbasi – sfârșește totuși prin a-și exhiba limitele. Ele țin în primul rând de senzația că, în definitiv, Holy Spider eșuează pe ambele planuri în moduri surprinzător de asemănătoare: rezultatul este – și într-o parte, și în cealaltă – mult prea generic. Ca film de gen, acesta nu reușește niciodată să vadă dincolo de arhitectura de bază, actul criminal devenind tot mai anevoios, pe măsură ce criminalul își asumă mai multe riscuri. Ca film social, el se rezumă la o critică de suprafață a poporului, asemuit unei gloate retrograde, pentru care un batalion de cadavre nu înseamnă nimic atâta vreme cât Allah e servit, iar patria e în picioare. Îmi place să cred – privind la evenimentele recente de pe întreg cuprinsul Iranului – că Abbasi i-a subestimat ușor pe acești oameni, dacă nu cumva chiar i-a tratat de sus.
Acest dozaj neinspirat al gesturilor criminalului – care ajung să capete prim-planul în trivialitatea lor aproape comică, deturnând atenția de la proiectul global – are de ce să supere. La fel cum deranjează și această redundanță a mesajului filmului, ce ne oferă despre Iran întocmai concluziile îngrijorate sau furioase care se știe – din mass-media și din auzite – că prind bine pe nemestecate. Neputința filmului de a se transforma într-un gest just merge totuși mai adânc decât acest prim examen dramaturgic picat. Și ea are de-a face, cred, cu o incompatibilitate fundamentală între aceste două sub-filme ale poveștii, care o conduc până la urmă într-un impas. Așa se face că Holy Spider se dovedește un film al înlocuitorilor, utilizați în speranța că nu vom remarca diferența față de original: în loc de Iran, Iordania (acolo unde s-au desfășurat filmările, din motive evidente); în loc de oroare pentru crimă, fascinație la adresa unui modus operandi dement; în loc de statement politic, suspans narativ; în loc de progresism identitar, conformism festivalier. Dar să privim mai îndeaproape. Într-o secvență oarecare, jurnalista este vizitată în camera ei de hotel de un polițist care se ocupă de cazul criminalului și care, nici una-nici două, o înghesuie la perete, în niște gros-planuri insistente de tip obraz-contra-obraz. E doar unul dintre momentele în care, între ceea ce ne spune filmul (forțele de ordine sunt corupte) și ceea ce lasă să-i scape din greșeală (o plăcere abia mascată de a-și abrutiza personajele), se cască un abis de netrecut.
În absența unei priviri mai fine, Holy Spider se împotmolește în marasmul machist pe care pretinde că îl denunță, ajungând să repete până la sațietate – dar nu fără oareșice gusto morbid și teribilist – postúrile grimasante ale femeilor strangulate de protagonist. Aproape că nici nu e de mirare că Mehdi Bajestani oferă o performanță actoricească perfectă în rolul acestui cetățean cu ideile turmentate; are și de unde: îl tot vezi bâțâindu-și maxilarul în gol, sau zâmbind diavolesc, dintr-un cinism al calculului bolnav. Asta în vreme ce jurnalista (Zar Amir Ebrahimi) rămâne la stadiul unei lozinci pe două picioare, preluate fără îmbunătățiri din manualele de scenaristică, deranjant de universală în purtarea sa nobilă și îndurerată. Acestea fiind zise, Ali Abbasi rămâne un talent al scenei contemporane – ajunge să vezi cele câteva planuri nocturne în care, prin fiorul montajului și al acordurilor electrice, răul cu majusculă pare că umblă dezlegat prin lume. Poate că n-ar strica să caute mai încăpățânat într-acolo.
Holy Spider rulează în cinematografe.
