Astăzi este Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului. Uneori, în dinamica ceremoniilor comemorative, se pierde din vedere obiectul amintirii îndoliate. Există ritualuri ale rememorării care abstractizează suferința victimelor și detaliile atrocităților. Pentru a evita o discuție prea generală, am ales să povestesc un episod mai puțin cunoscut din participarea României la Holocaust. Cu precizarea că articolul conține detalii dure, care nu pot fi citite de oricine.
Dubăsari
Dubăsari este un orășel din Republica Moldova, situat pe malul Nistrului. Mai precis, se găsește pe malul stâng al Nistrului, în Transnistria. Adică este sub controlul statului-fantomă controlat de Moscova și armata rusă. Conflictul din Transnistria, de la începutul anilor ‘90, a debutat la Dubăsari. Aici au avut loc unele dintre cele mai dure și sângeroase confruntări dintre forțele guvernamentale moldovene și separatiștii susținuți de ruși.
Nu am reușit încă să vizitez Dubăsari. Am fost o singură dată în Transnistria, în mai 2011, cu un grup de cercetători, cu care participasem la o conferință internațională despre cel de-al doilea război mondial. Am ajuns la Tighina (Bender) și Tiraspol, dar nu am putut vizita decât câteva obiective oficiale, negociate de organizatorii vizitei cu autoritățile transnistrene. Pe tot drumul, am fost filați de KGB-ul transnistrean. Un agent KGB a monitorizat îndeaproape ghidajul făcut la Bender într-un muzeu al celui de-al doilea război mondial amenajat într-un tren. Bietului ghid îi tremurau picioarele în timp ce vorbea. Muzeul conținea și referințe la crimele în masă comise de „fasciști români” în Transnistria, în timpul celui de-al doilea război mondial. La Tiraspol, am vizitat muzeul general de istorie al Transnistriei, în care erau expuse, pe lângă borcane cu conserve și haine produse în „noul stat”, și imagini din timpul conflictului din 1990-1992, inclusiv confruntările de la Dubăsari. Evident, versiunea transnistreană nu are nimic în comun cu cea formulată la Chișinău.
Ce știam până acum
Știam din presă că la Dubăsari au avut loc mai multe violențe antisemite înaintea celui de-al doilea război mondial. Mai știam din cărțile lui Jean Ancel că la Dubăsari a avut loc unul din cele mai mari masacre din teritoriile intrate sub controlul autorităților române, după declanșarea Operațiunii Barbarossa în 22 iunie 1941. Informațiile care s-au păstrat au fost puține pentru că, în 1941, au fost executați marea majoritate a evreilor din Dubăsari și din împrejurimi. Au rămas puține voci care să povestească nenorocirea.
Astăzi se știe de aproximativ 18.500 victime - bărbați, femei, copii și bătrâni. Numărul exact, mai mare sau mai mic, probabil nu îl vom ști niciodată. Dar în mod clar este vorba de mii, de peste 10.000 de victime cu siguranță. Au fost identificate numele a 3.000 dintre acestea.
Cum știm de Dubăsari? Ancel a folosit două surse de primă mână. În 1943, au fost trimiși în Transnistria mai mulți medici evrei, dintre care și Nuță Feldman, din Iași, care a ajuns la Dubăsari. În 1962, a povestit la Yad Vashem ce a văzut și aflat la fața locului.
Iată un fragment mai larg din mărturia sa:
„Agentul sanitar (...) ne povestea cu lacrimi în ochi cum nemții și ucrainenii din localitate au ucis toată populația evreiască din orașul Dubăsari, peste 3.500 suflete, plus evrei aduși cu convoaie, în număr de peste 7.000. Agentul, din cauza grozăviei, se adăpostise în podul spitalului de unde privea cum se făceau execuțiile de către naziști. Lângă spitalul central din Dubăsari se află o mare groapă comună cu peste zece mii de uciși. Agentul sanitar ne povestea cu groază cum copii evrei erau sfârtecați, rupându-li-se mâinile și picioarele și aruncați în groapa comună de lângă spital și o altă groapă cam la vreo 500 de metri nord de spital unde acum este câmp de agricultură. Gropile pot fi ușor identificate, fiind cunoscute de întreaga populație neevreiască din Dubăsari.”
(Mulțumiri pentru Miriam Caloianu, care mi-a pus la dispoziție această mărturie)
În 1946, la New York, a apărut o lucrare semnată de Moshe ben Yaacov Feldman, care evocă tragedia evreilor din Dubăsari și fixează cifra victimelor la 18.500.
Jean Ancel ne lămurește că la Dubăsari a acționat Einsatzgruppe D. Mai precis, unitatea mobilă specializată în executarea evreilor a luat drumul Crimeei în octombrie 1941, dar a lăsat în urmă o mică subunitate, Nachkommando SS, care a rămas peste iarnă în Dubăsari. Unitatea a exterminat până în 20.000 de evrei adunați în lagărul din Dubăsari, cu ajutorul voluntarilor ucraineni, basarabeni și români.
Ce am aflat în plus
Ceea ce nu se știa până acum este că militari români au participat la aceste execuții. Acest lucru este probat de documente noi aflate în arhivele din România. Până acum, a fost documentată participarea germană și a localnicilor. În arhiva SIS de la Chișinău se găsesc dosarele a cel puțin șase procese care au vizat colaboratori locali ai naziștilor.
În România se găsesc documente despre militari din Regimentul 68 Infanterie Fortificații, care au participat pe bază de voluntariat la plutoanele de execuție în prima decadă a lunii noiembrie. Mărturii consemnate în arhivă dau detalii îngrozitoare despre desfășurarea masacrelor.
Deja, în toamna anului 1941, germanii și românii au avut un modus operandi bine pus la punct în timpul execuțiilor. Un grup de evrei era folosit pentru a săpa gropile. Apoi evreii erau aduși în serii dintr-o clădire cu trei etaje, împrejmuită cu sârmă ghimpată, din apropiere, aliniați pe marginea gropii și împușcați. Printre victime, se găseau familii întregi, femei, copii, bătrâni. Mai mulți martori au povestit că femeile erau obligate să ridice copiii la nivelul capului pentru ca ucigașii să facă economie de muniție. Pe măsură ce se umplea câte o groapă, era săpată alta și urmau alte execuții.
Unul dintre militarii români care au participat la masacru a fost văzut zdrobind fețele victimelor cu patul puștii pentru a extrage dinți de aur. După război, se lăuda cu crimele făcute și umbla cu punga de dinți de aur după el. Unuia i-a povestit: „Când trăgeam în câte un jidan bătrân când cădea jos nu se mai scula, iar când trăgeam în câte un copil sărea în sus asemenea unui cucoș când îi tai gâtul. La o parte din fete, femei când îi puneam țeava armei în țâță și când făceam «zbang» nu se mai mișca.” Altuia i-a spus că plutonul de execuție era format din 10 ostași români, înarmați cu arme Z.B. Fiecare militar avea în față câte un evreu, execuția făcându-se lângă gropi comune de câte 20 de metri. Evreii erau așezați în genunchi în fața gropii, legați la ochi cu bucăți din lenjeria de corp, iar comanda era dată de un german. Erau împușcați în ceafă sau în spate. Toți martorii au constatat că militarul care culegea dinți de aur povestea cu vădită satisfacție ce a făcut. Așa au aflat autoritățile și l-au trimis în fața justiției.
Astăzi, pe locul masacrului este ridicat un monument, iar 11 gropi comune au fost demarcate ca parte a unui efort comemorativ. Fotografii înfiorătoare cu gropile comune mi-au fost arătate de Yvette Merzbacher, o prietenă cu rădăcini evreiești în Basarabia, în cursul unei discuții avute anul trecut în Elveția. Reproduc aici două dintre ele, cu mulțumiri.
Masacrul de la Dubăsari este ilustrativ pentru Holocaustul din Transnistria, din toamna și iarna anului 1941, arătând colaborarea româno-germană în exterminarea evreilor din zonă.
