Una dintre teoriile conspirației preferate de cei care propovăduiesc existența unei oculte mondiale spune că evreii controlează lumea, întrucât dețin controlul băncilor și al industriei americane de film. Istoricul Adrian Cioflâncă ne explică de ce s-a ajuns la această falsă credință, cum au reacționat evreii din cinematografie în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și cum a întreținut Hitler narațiunea asta care-i convenea de minune.
Extrema dreaptă interbelică privea cu ostilitate cinema-ul de sorginte hollywoodiană, pe care îl considera o afacere evreiască și un instrument de propagandă iudaică. „83% din întreprinderile cinematografice de la Hollywood sunt în mâna jidanilor sau controlate de ei. Majoritatea regizorilor este, de asemeni, a lor”, scria Ilie Rădulescu, directorul publicației antisemite „Porunca vremii” (5.01.1941). Și adăuga: „Trebuie să recunoaștem că jidanii au o superioritate extraordinară în a regiza propaganda ideilor lor criminale, în a prezenta, mai ales, socotelile lor drept imperative ale vieții naționale a altora”.
Nu știm de unde a scos Ilie Rădulescu procentajul de 83% (nu l-am mai găsit citat în presa de la noi), dar este o practică obișnuită în literatura antisemită de a menționa cifre și procente pentru a da credibilitate afirmațiilor denigratoare printr-o aparență de precizie științifică.
Lucrările serioase oferă o cu totul altă imagine. Politologul Donald S. Strong a publicat tot în 1941 lucrarea Organized anti-Semitism in America, în care, după ce a numărat numele cu aparență evreiască din Registrul regizorilor, a arătat că ponderea evreilor era de doar 4,7%, cu puțin peste procentajul de 2% al evreilor din totalul populației Statelor Unite.
Ceea ce deranja era, de fapt, vizibilitatea evreilor, unii dintre ei imigranți est-europeni, în poziții decizionale și influente din prospera industrie cinematografică americană, care producea mare majoritate a filmelor distribuite la nivel mondial. Steven Alan Carr analizează, în cartea sa Hollywood and Anti-Semitism (2001), ascensiunea mitului influenței evreiești asupra filmului, demonstrând că acesta nu a fost o creație nazistă, ci a fost preluat de propaganda lui Hitler pe filieră americană și dezvoltat ulterior.
„Evreii ne învață comunism. Ne învață ateism. Distrug creștinismul. Controlează presa. Produc filme promiscue. Controlează banii.”
În State, pe lângă importurile din cultura europeană de la începutul secolului 20, au contribuit la răspândirea antisemitismului discursul conservator al unor grupări religioase protestante și catolice, populismul anti-corporații și agrarian, mișcările împotriva imigranților, „orientalismul” din discursul politic (în sensul dat de Edward Said de dispreț față de ce vine din Orient și de la Est), anticomunismul de după primul război mondial, izolaționismul și poziționările anti-război de după declanșarea celei de-a doua conflagrații mondiale etc. Stereotipul evreului subversiv, care subminează politica, economia și cultura din interior, a fost popular în America interbelică, la fel ca în Europa. Influența evreiască asupra culturii a fost descrisă ca o molimă care a cuprins întâi presa, apoi teatrul și, la urmă, filmul și Hollywood-ul.
Coruperea culturii creștine prin amuzament și jocuri este o idee pregnantă în „Protocoalele înțelepților Sionului”, broșura antisemită fabricată în Rusia țaristă care a contribuit substanțial la răspândirea antisemitismului în secolul 20. În SUA, Henry Ford, magnatul care a avut un rol esențial în dezvoltarea industriei auto și în organizarea producției industriale de masă, a fost, așa cum se știe, și una din principale voci americane antisemite. „The International Jew”, tratatul antisemit al lui Ford, cu vânzări record de peste zece milioane de exemplare, care l-a influențat enorm pe Hitler, a adaptat mitul dominației evreiești asupra presei și teatrului în termenii coruperii Hollywood-ului. Teoria lui Ford este rezumată de o inscripție aflată la intrarea uneia din fabricile sale: „Evreii ne învață comunism. Ne învață ateism. Distrug creștinismul. Controlează presa. Produc filme promiscue. Controlează banii.” Evreii sunt acuzați de comodificarea și vulgarizarea culturii, prin transformarea ei în industrie de amuzament, de subminarea valorilor americane și de manipularea opiniei publice, în acord cu interese colective ilegitime ale evreimii.
A fost încheiat un veritabil tact tacit între Germania nazistă și Hollywood, cu avantaje mutuale, dar nociv pentru soarta democrației și a evreilor.
Hitler era obsedat de filme pentru că le atribuia o forță fantastică în modelarea opiniei publice. Pasiunea sa a fost întreținută și de faptul că între Hollywood și Germania fusese încheiat un soi de pact de neagresiune, în 1930, respectat până spre 1940, în urma căruia afacerile cu filme americane în Germania erau protejate, cu prețul menajării imaginii Germaniei și, după venirea la putere în 1933, a lui Hitler.
Totul a început cu reacția virulentă față de filmul All Quiet on the Western Front (1930), adaptarea după romanul lui Erich Maria Remarque, care deconstruia puterea propagandei și a naționalismului militarist, într-o manieră de interpretare a Marelui Război care se afla în totală contradicție cu versiunea eroizantă din Mein Kampf. La primele proiecții ale filmului în Germania, naziștii, care tocmai câștigaseră peste o sută de locuri în Reichstag, au protestat vehement. Proiecția filmului a fost întreruptă violent în mai multe cinematografe de oamenii lui Hitler și Goebbels, au izbucnit tulburări stradale și mai multe landuri au cerut interzicerea filmului. Până la urmă, filmul a fost interzis în Germania, iar reprezentanțele diplomatice ale Germaniei în SUA și în Occident au intervenit energic pentru a șicana distribuirea filmului. All Quiet on the Western Front a putut reveni pe cinematografele germane doar după ce a fost cenzurat substanțial în acord cu solicitările precise ale oficialilor germani.
Acest caz a devenit un precedent dezastruos, de acum încolo marile studiouri americane cultivând autocenzura și permițând ingerințele germane în conținutul filmelor, pentru protejarea imaginii Germaniei și apoi a regimului nazist, cu scopul de a proteja vânzările din Germania și restul Europei. Astfel, a fost încheiat un veritabil tact tacit între Germania nazistă și Hollywood, cu avantaje mutuale, dar nociv pentru soarta democrației și a evreilor. Despre acest pact a scris în detaliu, pe baza unor documente inedite, Ben Urwand în The Collaboration. Hollywood’s Pact with Hitler (2013).
Marile studiouri americane, deși fuseseră fondate de imigranți evrei din Europa de Est (William Fox – Studiourile Fox, transformat ulterior, prin fuziune, în Twentieth Century-Fox, Louis B. Mayer – MGM, Adolph Zukor – Paramount, Harry Cohn – Columbia Picture, Carl Laemmle – Universal Pictures, Jack și Harry Warner – Warner Brothers), au concediat o parte din angajații evrei și, mai important, au acceptat ca evreii să dispară din reprezentarea cinematografică.
Din 1900 până în 1929, au fost făcute aproximativ 230 de filme despre evrei. Multe din ilustrări erau stereotipale, evreii apărând drept comercianți, proprietari de magazine de amanet, croitori, muncitori, personalități biblice, trișori etc. După 1930, evreii au dispărut pur și simplu de pe ecran, atât ca urmare a pactului tacit dintre Hollywood și Germania, cât și ca rezultat al presiunilor instituțiilor de reglementare americane și al unor organizații evreiești americane și internaționale, care se temeau că portretizarea evreilor în filme, mai ales când aceasta se traducea prin stereotipuri, putea duce la accentuarea antisemitismului. Dezbaterea aprinsă din jurul filmului The House of Rothschild (1934), încă din faza de concepere a acestuia, a precipitat evacuarea evreilor ca personaje din filme. Filmul, produs de Twentieth Century (înainte de fuziunea cu Fox), a fost conceput ca o critică la adresa prejudecăților antisemite prin evocarea istoriei familiei Rothschild din secolul 19, dar a stârnit temerea că va alimenta mitul bancherului evreu internațional care controlează finanțele lumii și destinul ei politic. Mai multe organizații evreiești, dintre care Anti-Defamation League al B’nai B’rith, The American Jewish Committee, The Los Angeles Jewish Community Committee au fost printre cele mai active, au făcut presiuni pentru a opri producerea filmului. Acestea considerau că, în condițiile în care evreii era suprareprezentați în zona executivă a studiourilor americane, orice critică a antisemitismului ar avea rezultate contrare și că mesajul ar fi mai bine perceput dacă ar fi transmis din zone non-evreiești. Filmul a ieșit, până la urmă, și a avut vânzări record, dar campania împotriva sa a coagulat un curent de opinie care a dus la revizuirea criteriilor de cenzură în sensul filtrării drastice a prezenței evreiești pe ecrane. Temerile organizațiilor evreiești aveau să se vadă confirmate când regimul nazist va folosi imagini din The House of Rothschild în sinistrul film de propagandă antisemită Der ewige Jude (Evreul etern), care a avut premiera în noiembrie 1940.
Organizațiile evreiești se opuneau și producerii de filme americane anti-naziste, apreciind că ar fi interpretate ca propagandă evreiască, că ar provoca proliferarea, în contrapartidă, a propagandei naziste în SUA, în condițiile în care nazismul găsea un număr tot mai mare de adepți și acolo, și că ar părea o încurajare a angajării Americii în conflictele armate din Europa. Pe lângă alți factori, vocea organizațiilor evreiești a contat în stoparea filmului anti-nazist Mad Dog of Europe. Filmul, al cărui scenariu era scris de respectatul Herman J. Mankiewicz, autorul de mai târziu al Citizen Kane (1941), ar fi trebuit să spună povestea familiei evreiești Mendelssohn, care locuia în „Transylvania”, Gronau (oraș real din Germania) și a încercat să se integreze în națiunea germană. Conform scenariului, membrii familiei au pierit unul câte unul, fie sacrificându-se pentru Germania în primul război mondial, fie fiind omorâți de regimul nazist (inclusiv un fiu care a devenit adept al lui Hitler).
S-a opus filmului și așa numitul Birou Hays, care era instituția de autoreglementare a industriei de film americane, considerând că filmul ar periclita vânzările de film în Germania și în alte părți din Europa. Mad Dog of Europe are o poveste lungă și interesantă, dar, pe scurt, nu a fost turnat.
„Și anunțul făcut de companiile de film americane în legătură cu intenția de a produce filme anti-naziste – adică anti-germane – va face ca producătorii noștri germani să producă filme antisemite în viitor”
Singurul studio american care a făcut figură discordantă a fost Warner Bros.. Jack și Harry Warner au luat în mod repetat poziție publică împotriva nazismului. Filme precum Black Legion (1936), The Life of Emile Zola (1937), Sons of Liberty (1939), Confessions of a Nazi Spy (1939) pun în cauză intoleranța, discriminarea, bigotismul, barbaria antisemitismului și fascismului. Black Legion expunea activitatea unui grup nativist și antisemit din Michigan. The Life of Emile Zola (1937) a făcut accesibilă pentru marele public povestea afacerii Dreyfus, semnalând pericolele antisemitismului. Totuși, cuvântul „evreu” nu a fost pomenit niciodată în film; într-o fază preliminară a filmului, evreitatea era pomenită de trei ori, dar mențiunile au fost scoase la intervenția lui Jack Warner, care a susținut că filmul nu trebuie să facă trimiteri prea evidente la evenimentele din prezent. Critica este, până astăzi, împărțită în privința felului în care filmul tratează problema antisemitismului. Cei care apreciază subtilitatea abordării observă și că audiența din epocă a înțeles, în general, că filmul se constituie într-o critică la adresa nazismului.
Sons of Liberty, care reflectă rolul lui Haym Salomon, un imigrant evreu din Polonia, la finanțarea revoluției americane, nu se ferește, în schimb, să evidențieze particularismul evreiesc. Filmul a fost adoptat și de organizațiile evreiești, pentru că sublinia „americanismul” evreilor, loialitatea, patriotismul și contribuția acestora la crearea și dezvoltarea Statelor Unite.
Filmul Confessions of a Nazi Spy a pornit de la un caz real – arestarea unui agent al Abwehr (serviciul de informații al armatei germane) – care a fost dezvăluit celor de la Warner Bros. de un agent FBI care a lucrat la caz. În film, germanii sunt descriși, fără excepție, drept fanatici obedienți Berlinului, iar americanii sunt somați să fie vigilenți împotriva amenințărilor la adresa democrației. Inițial, filmul, care a avut premiera în mai 1939, a stârnit reacții virulente din partea (pro)naziștilor. Cinematografele care au proiectat filmul au fost devastate. Presa fascistă a început să publice texte cu titluri de tipul „Hollywod-ul declară război naziștilor” sau „Acest film va provoca un război”. Filmul era însă slab, nu a avut succesul de public așteptat și, surprinzător, i-a atras atenția lui Goebbels, care s-a simțit flatat că a devenit personaj în film. Represaliile naziste nu s-au produs și vânzările de filme americane în Germania – ale celor trei studiouri care mai distribuiau filme acolo, MGM, Paramount și Fox – au mai continuat o vreme, chiar după ce Germania a declanșat al doilea război mondial. În 1933, Hollywood-ul vânduse 65 de filme Germaniei, iar în 1937, cu 38 de filme vândute, și 1938, cu 41, ritmul se menținuse ridicat.
Timp de șase ani după venirea la putere, Hitler, care se uita la filme aproape zilnic și era dependent de producțiile americane, a evitat să atace public Hollywood-ul. Lucrurile s-au schimbat odată cu infamul discurs al lui Hitler din 30 ianuarie 1939, la aniversarea a 6 ani de regim nazist. Atunci, Hitler a profețit „anihilarea rasei evreiești din Europa” și, câteva momente după aceasta, a adăugat: „Și anunțul făcut de companiile de film americane în legătură cu intenția de a produce filme anti-naziste – adică anti-germane – va face ca producătorii noștri germani să producă filme antisemite în viitor”. Așadar, Hitler a preluat temerea, atât de populară la Hollywood, că filmele anti-naziste vor provoca și mai mult antisemitism și a transformat-o, diabolic, în profeție și justificare a antisemitismului.
Divorțul dintre Germania nazistă și Hollywood nu a fost brusc. A rezultat dintr-o dezangajare reciprocă și graduală. Piața filmului american în Germania și Europa s-a diminuat progresiv în 1940-1941, pe măsură ce armatele lui Hitler cucereau tot mai mult din bătrânul continent și creștea ostilitatea dintre SUA și Germania. Abia în acest context, al scăderii la jumătate a profiturilor din vânzările de filme în afara SUA, a crescut disponibilitatea Hollywood-ului de a ridica vocea împotriva lui Hitler. Declanșarea ostilităților militare dintre cele două țări în decembrie 1941 a făcut lucrurile clare.
Imagine principală: Hitler și anturajul său în fața ecranului de cinema. Din „The Collaboration: Hollywood's Pact with Hitler” de Ben Urwand (2013, Belknap Press)
