Am stat de vorbă cu Călin Cotoi, cercetător în antropologie politică, despre cum se întâlnesc medicina, politica și revoluțiile sociale în trecutul nu tocmai îndepărtat al României.
Cartea Holera și „duhul comunismului”. Inventarea socialului în România, 1831-1914, publicată recent de Călin Cotoi la Editura Idea, este o călătorie palpitantă prin istoria Țărilor Române, la intersecția istoriei cu sociologia.
Descoperim pe rând anarhiști, pașoptiști, medici sau specialiști în igienă publică care s-au perindat pe aici și care, prin ideile lor reformatoare, au legat acest spațiu de ceea ce se întâmpla în epocă în Europa de Vest, dar și în Rusia, Japonia sau chiar America. Treptat, din dezbaterile pline de pasiune din cursul secolului 19 și începutul secolului 20, ajunge să se nască societatea românească modernă. Acest lucru, după cum arată volumul, se întâmplă în legătură strânsă cu teme precum situația țăranilor, statutul proprietății, al igienei la nivel național sau al serviciilor medicale.
Holera și „duhul comunismului” Inventarea socialului în România, 1831-1914
Călin Cotoi este profesor la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială (Universitatea din București) și specialist în antropologie politică, istorie socială și etnicitate și naționalism. Cartea de față are la baza volumul apărut în 2020 la prestigioasa editură neerlandeză Brill, Inventing the Social in Romania, 1848-1914: Networks and Laboratories of Knowledge. Miza acestei cercetări ține de preocuparea mai largă a autorului pentru înțelegerea felului în care s-a construit identitatea națională, pentru istoria modernizării acestui spațiu și impactul figurilor științifice asupra evoluției statului.
Citind cartea antropologului, realizezi că realități pe care le luăm ca de la sine înțelese în România zilelor noastre – sistem medical, drept de proprietate pentru orice cetățean, educație – au apărut extrem de recent în istoria noastră. În același timp, teme dezbătute cu atâta pasiune de politicienii, oamenii de știință și revoluționarii secolului 19 sunt încă extrem de relevante și astăzi, deși par ignorate: asigurarea unui trai decent pentru cei din zona rurală sau felul în care ar trebui organizate politicile agrare.
Ce are de-a face holera cu teoriile despre popor, sau pașoptiștii cu comunismul? Ca să aflăm mai multe, am stat de vorbă cu Călin Cotoi.
Ion Isăcescu, pe numele său de la naștere, a avut contribuții la modernizarea agriculturii românești. A fost revoluționar, agronom, dar a avut preocupări și în domeniul economiei și statisticii. A studiat agronomie în Franța, după care s-a întors în Moldova, unde a administrat proprietățile principelui Mihail Sturdza. A fost consilierul principelui Alexandru Ioan Cuza în problemele reformei agrare.*
Scena9: La începutul cărții detaliezi niște dezbateri mai puțin cunoscute la noi, care leagă „spectrul comunismului” de revoluțiile din Țările Române de la 1848. În ce măsură revoluționarii și revoluțiile române au avut legătură cu ideile comuniste sau socialiste?
Călin Cotoi: Până la jumătatea secolului al XIX-lea socialismul era un curent destul de vag, în care intră discursuri științifice, politice, morale, religioase și economice. În sensul ăsta, mulți dintre pașoptiști au fost socialiști. Acuza de comunism, în legătură directă cu statutul proprietății private, era cea cu adevărat gravă. De aceea, de exemplu, Ion Ionescu de la Brad și Alexandru Golescu scriu texte post-revoluționare, în care arată că nu sunt comuniști. Dar, fie ei socialiști, liberali sau conservatori, lumea vedea, cu simpatie sau groază, socialismul – așa vag cum era – ca fiind viitorul aproape inevitabil. Problema era când și în ce fel urma să se întâmple.
A fost revoluționar pașoptist și politician. Originar dintr-o veche familie nobiliară vâlceană, a fost unul dintre membrii fondatori ai societății revoluționare secrete Frăția. Ulterior a fost membru fondator al Partidului Național Liberal din România (1875). A ocupat în mai multe rânduri funcția de ministru și o dată de prim-ministru.
Prin spațiul României anilor 1831-1914 se pare că s-au perindat diverși anarhiști, personaje cu biografii fascinante, după cum reiese din cartea ta. Ceea ce mi-a atras atenția citind despre încercările lor de emancipare a țăranilor (precum nevoia de împroprietărire) este insuccesul pe care l-au avut. De ce crezi că nu au primit sprijin popular din rândul celor pe care încercau să îi ajute?
Din mai multe motive. Majoritatea ajunseseră în România imediat după eșecul marii acțiuni de „mers la popor” din Rusia (1874), când studenții revoluționari ruși au plecat spre sate, încercând să convingă țăranii de necesitatea revoluției sociale. Era puțin probabil să repete asta într-o țară străină. În plus, Țările Române erau doar un nod într-o rețea revoluționară globală, ce lega Moscova, St. Petersburgul, Kievul și alte mari orașe din Rusia, de Londra, Geneva, Paris, New York și Tokyo. Intelectualii români, atâția câți erau, nu erau capabili să înțeleagă și să vorbească limba „chestiunilor sociale”. Într-un final, social-revoluționarii și-au găsit parteneri de dialog mai ales în studenții la medicină din Iași și București, iar în 1881 mulți dintre ei au fost expulzați, după o manifestație eșuată la Iași. Au fost cumva în contratimp cu ce se întâmpla în România, deși apar unele paralele fascinante în relațiile dintre intelectuali-stat-țărani-socialism în zona imensă de graniță între imperiul Rus, Habsburgic, Otoman, Europa, America și Asia, din care făcea parte și România.
În partea a doua a cărții ai o observație: „Epidemiile și conflictele sociale s-au suprapus ori s-au succedat îndeaproape“. Cum vezi legătura dintre cele două? Crezi că este o constantă a istoriei, un determinism, ca din una să derive apoi cealaltă?
În cazul holerei – epidemia de care mă ocup mai îndeaproape în carte – marile mișcări de populație – legate deseori și de deplasări ale armatelor, au favorizat boala care se transmite prin apa potabilă. Pe de altă parte, la alt nivel, văd epidemiile ca productive, ca seturi de practici medicale, economice, statistice, urbane, polițienești etc. ce creează noi forme de normalizare și constituire a societății.
Născut în Boemia, într-o familie de evrei, a obținut titlul de doctor la Universitatea din Viena. După ce s-a mutat în Muntenia, a fost medic-șef al Bucureștiului (1861), profesor la Școala de Medicină, director general al Serviciului Sanitar (1892). A publicat primul tratat de sănătate publică, a conceput prima lege sanitară și a fost membru al Academiei Române. Strategia lui de combatere a epidemiei de holeră din 1893 a fost non-carantinistă: a constat în strategii de supraveghere a indivizilor și depistare a cazurilor bolnave, pentru izolare. Aproximativ 900 de oameni au murit, dar comerțul a fost relativ neafectat.
Mi s-a părut foarte interesant să citesc despre medicalizarea societății și perspective asupra bolii în contextul carantinelor. Vorbești în carte despre două strategii opuse, Iacob Felix și Victor Babeș, în lupta cu holera. Cum de curând societatea românească a trecut prin experiența unei carantine, subiectul pare foarte actual. Ne poți povesti puțin despre aceste episoade și încrengăturile lor economice și sociale?
Una din intuițiile centrale ale cărții este că modernitatea din partea asta a lumii apare (și) datorită holerei și a felului în care se împletește nevoia de carantinare cu nevoia de libertate a comerțului cu grâne. România modernă este un avanpost carantinar între imperii, cu holera care trece cu ușurință peste toate vechile cordoane sanitare habsburgice și europene. Holera creează în Europa o explozie de teorii medicale și igienice, de instrumente de supraveghere a populației, de tehnologii social-medicale, de experimentare și expertiză cu spațiile sociale și populațiile care le locuiesc. Toate acestea se întorc spre sud-est și redefinesc un spațiu al nevoii de modernitate ce este umplut, la început, de conflictul dintre carantină și sanitație. Este, după mine, momentul de început al României moderne.
Născut la Viena, a studiat medicina la Budapesta și Viena. A lucrat în laboratoare de la Paris (Louis Pasteur) și Berlin (cu Robert Koch si Rudolf Virchow). În 1887 s-a mutat la București, unde a devenit directorul Institutului de Bacteriologie. În 1885 a publicat ca co-autor primul tratat de bacteriologie. Victor Babeș a ales metoda carantinistă: a impus cordoane sanitare și o dublă carantină pe râuri și pe uscat la granițele României. Nu au existat victime, dar comerțul cu grâne a fost blocat.
Pe fundalul ăsta, Iacob Felix și Victor Babeș devin personaje centrale, fără de care nu putem înțelege tensiunile dintre igienă publică, laboratoare, țărani, națiune și stat – momentele de apariție a lumii în care trăim astăzi. Sunt incredibil de importanți și incredibil de puțin cunoscuți în spațiul public și în istoriografia românească. În cazul lui Babeș, mai mult prost decât puțin. Felul în care cei doi vor dezbate importanța igienei publice, a bacteriologiei și a construcției unui spațiu epidemiologic european, a statului și națiunii, culminează în timpul holerei din 1892-1893 – un moment istoric extrem de important, după care sistemul carantinar este aproape desființat.
Până la urmă, cine este poporul? Și tu îți pui întrebarea spre sfârșitul cărții. După ce narodnicii vorbeau să „se întoarcă la popor“, pașoptiștii aveau propria viziune, medicii aveau alte definiții. Cine este poporul în secolul 19, în Țările Române, și cum apare el?
Poporul este multe lucruri. Dar mai mult decât o multiplicitate, devine o tensiune între un popor văzut ca rădăcina etno-națională și uneori culturală a statului român și un popor aflat în mizerie, primitiv și incapabil să devină un subiect politic și național modern, care trebuie apărat de influențele corupătoare interne și externe. Pe schema asta se desfășoară dezbaterile și acțiunile politice – unele destul de sofisticate – din secolul 19 românesc. Eu mă uit la modulațiile astea din dubla perspectivă a crizelor sistemului sanitar și a dezbaterii socialiste și liberale asupra „chestiunii sociale” – ceea ce oferă, cred, o imagine foarte interesantă și importantă a avatarurilor poporului.
Născut Nikolai Zubku, în satul Niporeni, Basarabia, în Imperiul Rus, într-o familie românească. A fost medic și a luat parte la mișcarea mersului la popor. Urmărit de poliţia secretă, a fugit în România, unde a obţinut dreptul de a practica medicina şi a devenit medic angajat de stat. Și-a schimbat numele din Zubku în Codreanu şi a devenit organizatorul primelor cercuri socialiste şi anarhiste locale. A făcut parte dintr-o mare reţea revoluţionară internaţională şi a fost implicat în introducerea ilegală de literatură revoluţionară în Rusia. A murit la Curtea de Argeş, iar funeraliile sale ateist-anarhiste au creat un mare scandal public.
Cartea abundă în detalii despre niște personaje care, cel puțin mie, mi-au fost complet necunoscute și care călătoresc din Rusia până în SUA sau Japonia. Două exemple ar fi Nicolae Codreanu sau Nicolae Russel, printre mulți alții. Cum i-ai descoperit și ce a presupus cercetarea din spatele cărții?
E o poveste lungă. Căutam de ceva timp un fel de explicație pentru felurile stranii în care funcționa socialul și expertiza sociologică în perioada interbelică. M-am dus în spate, am dat de Constantin Stere și Dobrogeanu Gherea într-o primă fază și pe urmă am văzut lumea și personajele extraordinare ale pașoptismului, socialismului, științelor și aventurilor globale ale secolului 19. Am avut și noroc atunci cînd am descoperit corespondența, substanțială, dintre anarhiștii refugiați în România și cei din alte părți ale lumii, de la arhivele naționale. Pe urmă am încercat să merg pe firul vieții, discuțiilor, dramelor, a revenirilor sau dispersărilor. Mi-a luat ceva timp, dar a fost plăcut.
Născut Nikolai Sudzilovski, in regiunea Moghilev, în Imperiul Rus, într-o familie nobilă poloneză săracă. A intrat la Universitatea din Sankt Petersburg, dar a fost exmatriculat în 1868-1869 pentru activităţi revoluţionare. S-a mutat la Kiev, unde s-a alăturat unei comune studenţeşti revoluţionare. În 1873 a călătorit la Zürich şi Geneva, unde i-a întâlnit pe cei doi conducători ai exilului revoluţionar rusesc, Mihail Bakunin şi Piotr Lavrov. Întors la Kiev, s-a implicat in mişcarea mersului la popor şi, ulterior, a fost forţat să emigreze. A plecat la Londra, a ajuns apoi în SUA, s-a întors la Geneva şi, în 1875, s-a mutat in România, de unde a coordonat contrabanda cu literatură revoluţionară spre Rusia. A învățat limba română, şi-a schimbat numele în Nicolae Russel (şi în John Russel, deoarece a obţinut paşaport american), a scris texte socialiste programatice şi a organizat cercuri social-revoluţionare. După o mare reuniune socialist-anarhistă pe care a organizat-o la laşi, in 1881, a fost expulzat din Romania. A plecat în Europa, de unde a ajuns la San Francisco, s-a certat cu episcopul rus de acolo şi s-a mutat in Hawaii. Acolo s-a alăturat Partidului Home Rule și a devenit primul preşedinte al Senatului din Hawaii. A călătorit mult in China şi a organizat evadari din Inchisorile din Siberia. In 1905 s-a mutat in Japonia, a făcut propagandă printre prizonierii de război ruși și s-a împrietenit cu George Kennan, dar şi cu Sun Yat-sen. A murit in Tianjin, China.
În final, dacă este ceva care pare să caracterizeze perioada despre care scrii, la noi și în Europa, este efervescența dezbaterilor intelectuale și proiectelor despre cum ar trebui să arate societatea și viitorul ei. Pe repede înainte în 2023, mi se pare o absență aproape frapantă în spațiul public a unor dezbateri similare. Tu cum vezi acest contrast între cele două contexte istorice?
O întrebare foarte bună! Așa mi se pare și mie. Secolul 19 e mult mai sofisticat ca discurs politic și social decât secolul 21. Există un fel de energie și intensitate a discuțiilor care pare stranie acum. Mi se pare o bucurie să citești teorie politică și socială de atunci. De unde această mare diferență? Nu am o explicație bună. Poate are legătură cu dispariția unui mare orizont temporal al progresului, al speranței transformării sociale. Nu toată lumea era socialistă, departe de asta, dar viitorul părea socialist (în toată ambiguitatea acestui termen). Cred că asta ține până imediat după Primul Război Mondial, când se prăbușește de tot acest eșafodaj, această tensiune temporală a progresului social.
Ce urmează? La ce lucrezi acum?
Cartea asta e un fel de final al unei curiozității de cercetare pe termen lung. A început de la o întrebare complicată: de ce socialul interbelic (dar și de mai târziu) în variantele lui cele mai tehnocratice, sobre și științifice are, ca umbră, ca punct orb, un fel de ontologie etno-națională. De aici am ajuns la pașoptiști, igieniști, medici, anarhiști, globe-trotteri revoluționari, oameni de știință, polemici socialiste, epidemii din secolul 19, expoziții naționale și internaționale etc. Într-un demers pe care am încercat să îl mențin cât am putut de riguros, tocmai fiindcă părea că duce la lucruri tot mai ciudate. Nu cred că o să mai continui asta, dar văd ca tot mai interesantă o poveste despre niște oameni de știință extrem de diferiți, ca Nicolae Paulescu, Nica Leon și Dimitrie Voinov, de exemplu. Oricum ar fi, mi-ar face mare plăcere să mai pot scrie ceva în zona istoriei științei.
*Scurtele prezentări biografice din casetele explicative incluse în text au fost preluate din volumul „Holera și «duhul comunismului»”.
Imaginea principală: Pictură de Auguste Raffet, 24 iulie 1837. Carantina generală de la Sculeni, Moldova
