Simone Atangana Bekono este o scriitoare olandeză, născută în 1991. A absolvit în 2016 programul de scriere literară de la Universitatea de Arte ArtEZ, lucrarea ei de diplomă fiind chiar volumul de debut, „Înainte ca primele scântei să fie vizibile”. În 2020, i-a apărut și primul roman, „Confruntări”. Literatura Simonei vorbește mult despre rasă și gen și despre impactul pe care stigmatele le au asupra individului, cu o voce puternică și în același timp tandră.
Poemul pe care îl publicăm astăzi face parte din volumul de debut, apărut anul acesta în limba română, în traducerea Alexei Stoicescu, la Editura Fractalia.
Hei Păpușă,
Stăteam în tren și mă uitam la niște foi A4 din geantă. Erau niște poezii împăturite, niște scrisori în versuri pentru o prietenă din copilărie. Îmi căzuseră din caiet, erau despre cât de grase eram în generală și despre data aia când am fost amândouă la concertul unei trupe super proaste, dar nu știusem una de alta.
N-am avut curaj să deschid foile în tren, aveam impresia că, dacă aș fi făcut-o, ar fi trebuit să mă compar pentru tot restul zilei cu acea versiune mai tânără a mea. Știam poeziile în linii mari, dar nu cuvintele exacte, iar asta îmi era suficient. Nu le-am aruncat, în schimb am început să-ți scriu scrisoarea asta. Poate că așa compensez un pic: scriu o scrisoare cuiva care-o va citi.
Înainte ca primele scântei să fie vizibile
Când am ajuns la destinație, mi-am luat o cafea la pachet și m-am așezat pe o bancă din fața gării, pentru că bătea soarele și nu mă grăbeam nicăieri. Lângă mine s-a așezat o femeie care scria mesaje pe telefon, era atât de ruptă de lume c-aș fi avut chef să urlu și s-o aduc înapoi în prezent. N-am făcut-o. S-a ridicat și s-a dus spre centru. M-am întrebat dacă mă observase, dacă a ezitat să se așeze lângă mine sau dacă a înregistrat doar locul liber de pe bancă. Pe lângă toate informațiile goale pe care le citim pe ecrane, nu mai înregistrăm altceva în viața de zi cu zi decât strictul necesar. Mi-am dat seama că mă enervez, dar în timp ce înregistram acea furie, oboseam din nou și mi-am zis c-o ard aiurea. Cunoști sentimentul ăsta? Îl am deseori când mă cert cu soră-mea sau când mă uit la știri.
Apoi, lângă mine, s-a postat un tip scund, crăcănat, cu geacă de blană și acordeon, și a început să cânte. La mijlocul celei de-a doua melodii a pus nonșalant pe jos, în fața noastră, o pălărie, de parcă nu-i păsa neapărat de bani. Eu eram încălțată cu niște adidași foarte albi și aveam în mână cafeaua aia idioată, și toți treceau pe lângă noi, și mi s-a părut că de fiecare dată când oamenii aveau intenția să-i dea bărbatului bani se răzgândeau pentru că vedeau adidașii mei albi și cafeaua aia scumpă, și aveau impresia că bărbatul, imediat ce ar fi terminat de cântat la acordeon, și-ar fi cumpărat și el adidași foarte albi și cafea foarte scumpă. Mi-era jenă de imaginea pe care o trezeam noi doi împreună, contradicția pe care o transmiteam noi, ca pereche, și mi-am închipuit, în timp ce-mi terminam cafeaua, cum bărbatul își va număra după câteva ore banii din pălărie, și râzând cu poftă va intra în Britain sau în Sneakershop. Ideea m-a întristat foarte tare, așa că m-am ridicat și i-am aruncat un euro, prima monedă care a aterizat în pălărie. Tipul s-a oprit din cântat, mi-a zâmbit. Avea dinți drepți, albi, îngrozitor de frumoși, asta m-a făcut să tresar. „Mulțumesc,” a zis. Eu am surâs stânjenită, iar el a continuat să cânte, legănându-se puțin de pe un picior pe altul. Am aruncat cafeaua la cel mai apropiat coș de gunoi.
Un prieten al meu a avut de făcut pentru școală o temă la arte vizuale care să-l forțeze să nu mai gândească în cuvinte, ci în imagini. Era vorba despre „eșec”, despre a-ți accepta propriile neajunsuri, așa ceva. A făcut un teanc de desene pentru copii și a numit colecția „Artă naivă”. Le-a prins de o bucată mare de carton. Unele desene aveau multe detalii și erau colorate, genul de desene cu un soare pe care-l puneau ai tăi pe frigider, când erai mică. Altele, mai precis portretele, erau foarte grosolane, cu ochii din cercuri și barba din linii groase de creion. Avea și câteva desene cu elefanți. Unul dintre elefanți era în picioare și făcea un pas pedant în față. Mă rog, prietenul meu i-a zis pedant. Eu am izbucnit în râs și l-am întrebat dacă nu-mi dă mie desenul. „Da?” a zis el, și m-a privit îndelung. „Stai, vorbești serios sau e o glumă?”
Nu era o glumă. Desenul părea sincer, mai sincer decât arta. M-am întrebat dacă există, de fapt, un alt mod în afara celui simplu și copilăros de a desena un elefant pedant, mergând drept înainte. Sau poate că desenul părea sincer pentru că era atât de simplu și de copilăros. L-am prins pe panoul de plută, lângă prima integramă pe care am terminat-o în viața mea (aveam 23 de ani). Mă uit des la el și-mi spun în momentele alea: „Așa cum e desenul ăsta, așa vreau și eu să scriu.” Gândul ăsta nu e fair, pentru că nu înseamnă nimic concret, reprezintă doar incapacitatea mea de a ajunge într-un punct. Deseori sar peste pași. A-ul devine imediat C și uit să completez B-ul, motiv pentru care C-ul pare o concluzie inutilă, de neînlocuit. Pentru că fără celelalte desene de pe bucata de carton, elefantul e și el o mâzgălitură pe care o putea face orice copil. Și încă mă uit cu plăcere la el, doar fiindcă-mi amintește de proiectul de artă. Vreau să scriu așa, ca desenul ăsta, pentru că desenul ăsta stârnește ceva în mine. Dar ce zic acum e ceva mult prea simplist.
Oricum, uneori mă uit la liniile de creion nesigure și mă gândesc la prima poveste pe care am scris-o. N-avea niciun fir narativ, săream constant în timp dintr-o parte în alta și nu era clar dacă lucrurile pe care le așezam pe hârtie erau dialog, descriere sau acțiune. Cred că povestea avea trei pagini de Word. Era vorba despre un băiat care se îndrăgostise de o fată, dar care a fost respins când i-a spus. Când i-a povestit mamei lui, ea i-a râs în față, pentru că nu făcuse nimic care să merite iubirea fetei. Aveam 11 ani când am scris povestea. Nu cred că m-am prins că a fost textul cel mai feminist pe care l-am scris până la 24 de ani, dar știu că mi-a plăcut să-l înjosesc pe băiatul ăla.
Din 2013, citesc la fiecare jumătate de an câte o bucată din Gravity’s Rainbow de Thomas Pynchon, mi se pare frumos, dar greu, iar după 50 de pagini mă satur mereu și nu mă pot convinge să citesc mai departe. Vara trecută am ajuns la partea în care o trupă de soldați stă cu niște fete pe coasta franceză, iar pe o fată o prinde de picior o caracatiță enormă (sau o moluscă, care e diferența, de fapt?) și începe s-o târască în apă. Unul dintre soldați ciomăgește caracatița cu o sticlă de vin, după care ea se prelinge înapoi în apă. În realitate, scena n-ar fi ținut niciun minut. Mi s-a părut o scenă puternică, pentru că e atât de banală, ca și cea cu o mamă-maimuță intrată în panică, apucând șarpele de coadă și aruncându-lă ca pe un lasou, când încearcă să-i muște puiul. De frică acționezi uneori într-un mod extrem de dezinvolt, însă eroic. Acțiunea în sine e scurtă, neînsemnată. Spectatorii se simt stânjeniți de pasivitatea lor și astfel încep să formuleze laude în numele puterii de reacție a celor care acționează instinctiv și, deci, sincer (în același mod în care scriitorul dezvoltă detaliat, în proza sa febrilă, acea reacție), căci e mai simplu să pui pe cineva pe piedestal, decât să accepți că tu nu ești așa de nobil precum ai fi crezut. În orice poveste lipsa de acțiunea e moarte, iar acțiunea, viață. Sau nu, acțiunea e a da viață. E fertilă, creatoare. Strigător la cer e că acțiunea creează povestea, dar fapta nu poate fi recunoscută decât de spectatorul pasiv, de scriitor, din acea poziție infamă.
Imediat o să mă duc să-ți cumpăr o sticlă scumpă de vin. De fapt, am vrut să fac asta adineaori, dar mi s-a părut stupid să-ți cumpăr o sticlă de vin după ce ai plecat, ca și cum n-am fi putut să facem asta împreună, când ne plimbam prin Arnhem și vorbeam despre capacitatea noastră de a purta o conversație normală, lejeră. E ziua maică-mii azi și i-am comandat pe net un e-reader, ceea ce probabil voi conștientiza abia prin februarie pentru că-i o plată online, iar pe astea nu prea le înregistrezi. O să trec pe la ea și-o să-mi spună: „Îmi place așa mult dispozitivul ăsta. Îmi scade câteva kile din bagaj și pot să citesc cât vreau.” (Știi că e plecată des cu serviciul.) Și-apoi o s-o întreb distrată, în timp ce scot vasele din mașina de spălat: „De unde ai rabla asta?” Iar ea o să-mi spună rănită că eu i l-am comandat și că ea mi-a trimis și-un mesaj pe whatsapp, să-mi mulțumească, și o să mă întrebe pe un ton tăios dacă îmi pasă chiar atât de puțin de toate încât uit și atunci când eu însămi am cumpărat cadouri pentru alții.
Cred că dimpotrivă, îmi pasă chiar foarte mult de toate. Problema e că nu se poate să-ți pese de toate în același timp. Așa că la fiecare pas îmi amintesc de situații în care am reacționat indiferent la lucrurile pe care mi le-au spus oamenii sau care mi s-au întâmplat ori la modul în care ei, la rândul lor, au reacționat (agitați, înduioșați, impresionați, răniți, precum mama). În momentele alea simt panică pentru că sunt rece sau bucurie pentru că sunt distantă, iar ele se estompează, fiind vorba de-o amintire, nu de-o situație actuală. Ca ieri, când stăteam cu o prietenă în față la Café Vrijdag și fumam, un băiat într-un Peugeot mic a strigat: „Hei, cioaro!”, iar cum eu am încercat cât mai repede, după șocul inițial al acestei umilințe, să reiau conversația despre vreme. Mi-a păsat foarte mult că m-a redus la un stereotip, dar mi-a păsat la fel de mult și de apa de ploaie care s-a scurs de pe copertină și mi-a căzut în paharul de vin, iar cu asta am reușit să deal-uiesc mult mai bine. De aia m-am supărat foarte tare pe stropii de ploaie care au căzut de pe copertină în Merlot-ul meu. M-am dus înăuntru și am purtat o discuție scurtă despre stridii cu un bărbat din Gent, care vorbea ca unchiul meu din Schoondijke. Abia când am ajuns acasă, mi-am dat seama cât mă epuizase, îmi anulasem furia și rușinea. Am stat trează toată noaptea și mi-am imaginat că aș fi putut să arunc cu o piatră enormă în Peugeot, că șoferul ar fi pierdut controlul asupra volanului, că s-ar fi izbit de un felinar și ar fi fost pe jumătate mort. L-aș fi târât pe tipul care a strigat din mașină, i-aș fi smuls limba și m-aș fi pișat la el în gură, stând pe vine peste capul lui plin de sânge, după ce mi-aș fi suflecat rochia mea civilizată de la COS.
Nu era un scenariu satisfăcător. De dimineață m-am trezit tristă.
Te pup,
Sim
Imagine principală generată cu Midjourney AI
