Antropologul Andrei Mihail a fost la expoziția „Despre deteritorializarea muncii”, în care artistul german Harun Farocki urmărește în cinci lucrări video cum s-a schimbat munca în ultimul secol.
Nici nu îmi dau seama, de fapt, dacă și cât sunt de angajat
Am început să lucrez la acest articol, dimineața, pe canapeaua de acasă. Am pus pe pauză munca după câteva ore, pentru că trebuia să ajung la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială unde țin, în fiecare marți, două seminarii de metodologie în cercetarea socială. Am revenit la articol la o cafenea de la Kogălniceanu, unde am mai prins câteva ore până s-a făcut seară. Am continuat a doua zi, matinal, de la Biblioteca Centrală Universitară (un fel de work hub la reducere al freelancerilor din mediul academic), unde mă mut când prea mult lucrat de acasă începe să dăuneze bunăstării psihologice. De aici am plecat spre S.N.S.P.A., să țin un curs de scriere a licenței. După curs, m-am întors la scris în biblioteca universității, unde am stat până la închidere. Am terminat de scris seara, acasă, pe aceeași canapea care m-a susținut la început. Alte spații în care am lucrat în ultimele luni? Un fast-food din Piața Romană, o terasă în parcul Herăstrău, casa unor prieteni, un AirBnB din Cluj și două camere de hotel în care am ajuns prin diferite proiecte.
Veniturile din aceste activități sunt la fel de flexibile. Până în septembrie am avut contract de muncă pe durată determinată la o fundație națională. În ultimul an mi-am finanțat un proiect de cercetare individual printr-o bursă primită de la Universitatea din Neuchâtel. Pentru predat, sunt plătit prin contracte individuale de muncă pentru activități desfășurate în regim de plată cu ora. În paralel, contul mi se mai îngrașă din când în când prin drepturile de autor pe care le primesc pentru diferite materiale și cercetări de la redacții sau O.N.G-uri, care supraviețuiesc din A.F.C.N.-uri, parteneriate cu corporații, fundații, fonduri europene și multe altele. Numărul și forma lor mă pierd, dar prefer să nu îmi bat capul. Nici nu îmi dau seama, de fapt, dacă și cât sunt de angajat. Ceva îmi spune că nici instituțiile nu îmi înțeleg statutul profesional. În lipsa unei cărți de muncă sunt asigurat de C.N.A.S. sporadic, ceea ce mă obligă să jonglez cu programările la doctor între perioadele când sistemul mă acceptă și cele în care nu exist. Ceva îmi spune că și A.N.A.F.-ul este pierdut între toate impozitele și taxele pe care le primește pe numele meu, iar la vechimea și contribuția la pensie prefer să nu mă gândesc.
Nici cu familia nu e mai ușor. O bună perioadă de timp bunică-miu a tot încercat să înțeleagă unde și cum muncesc. Mi-a fost greu să îi explic ce îmi înseamnă munca. La un moment dat nici el, nici eu nu am mai insistat. Spunea doar să e bine să am un post, cu șef, birou și program fix. Pentru el un job adevărat impunea constanța activității și o structură ierarhică evidentă. Omul a fost toată viața într-o relație „monogamă” cu slujba. Locul de muncă erau strict legat de birou sau de deplasările profesionale, programul era întotdeauna fix, angajatorul și salariul erau unice, iar timpul în afara orelor de la serviciu chiar era liber. Când vii de acolo transformările structurii muncii par haotice și de neînțeles.
Muncitorul, corporatistul și freelancerul
Spre deosebire de țările din Vest, schimbările astea s-au produs mult mai rapid în Estul trezit brusc în capitalism după 1989. De la o generație la alta, traiectoriile profesionale ale multor locuitori din zonă au trecut de la stabilitatea serviciului comunist la flexibilitatea job-ului capitalist, așa cum o arată foarte bine expoziția Haron Farocki: Despre deteritorializarea muncii găzduită de Pavilionul 32 al Institutului Goehte din București până pe 25 aprilie. Harun Farocki (1944-2014) a fost unul dintre cei mai importanți artiști contemporani germani, care prin filme și instalații a atins realități variate, de la muncă, producerea imaginii, război, la fotbal. La noi, este cunoscut la noi mai mult pentru colaborarea cu Andrei Ujică, pentru documentarul Videogramele unei Revoluții.
Expoziția a pornit de la conceptul muncii, tema centrală a evenimentelor Institutului Goethe din acest an, și este curatoriată de Silke Wittig. Curatoarea este ea însăși imaginea noilor tipologii ale muncii capitaliste care reies și din expoziție. Până recent ea a fost angajată full-time al Neuer Berliner Kunstverein, o „artotecă” cu vechime din Berlin. A renunțat la jobul respectiv pentru o carieră deteritorializată de freelancer cultural, în care locuiește și muncește la Berlin, Atena și alte orașe unde e invitată.
După cum spune, sarcina de a selecta lucrările pentru expoziția de la București nu a fost ușoară, fiindcă Pavilionul 32 e un spațiu mic. Până la urmă a ales cinci documentare, proiectate neîntrerupt pe toată durata expoziției: How to Live in the FRG (1990), Re-training (1994), The Interview (1996), Nothing Ventured (2004) și A New Product (2012).
Supraviețuirea firmelor depinde în mare măsură de transformarea individului
Vizita începe în hol, unde curatoarea a amplasat instalația Muncitori părăsind uzina în 11 decenii, realizată în 2006: 12 ecrane pe care rulează imagini cu oameni care ies de la uzină. Fragmentele sunt extrase din filme care acoperă fiecare deceniu, de la începuturile cinematografiei (cu La sortie des usines Lumière al fraților Lumière), până la sfârșitul mileniului doi (cu Dancer in the Dark al lui Lars von Trier). Primele referințe cinematografice prezintă imagini colective ale angajaților, în care individualitatea se pierde în fața uniformității produse de munca industrială. Fabrica pare mai degrabă o fermă, observă Farocki. Treptat, narațiunea se pliază pe individualismul tot mai accentuat pe care societățile occidentale îl cunosc în a doua parte a secolului 20. De la grupurile de muncitori și muncitoare, imaginea se concentrează treptat pe persoane, pe rolul indivizilor în organizarea colectivă sau în alte povești cotidiene din fabrică. În ultima parte a secolului, munca industrială e tot mai deconectată de muncitori. Omul este înlocuit de tehnologie, iar la final mai vedem doar o poartă automată, care deschide și se închide fără nici o legătură cu cel care o comandă sau o trece. Individul trebuie să se orienteze spre noile forme de muncă pe care neoliberalismul post-comunist i le propune.
Expoziția prezintă o imagine brută a tuturor acestor transformări prin care ne trece viața profesională, începând cu muncitorul fabricilor din trecut, până la corporatistul prezentului. Cronologia fragmentelor și documentarelor prezentate reliefează scăderea importanței muncii industriale, caracteristică Europei Occidentale în prima jumătate a secolului 20, care lasă loc unei economii bazate pe servicii. Cele cinci documentare se concentrează pe aceste strategii de adaptare la lumea nouă. Pentru Farocki, anii '90 se învârt în jurul competiției născute după reunificarea Germaniei, dintre firmele din Vest și cele din fostul Est, care se bat pe noua piață comună. Estul, apreciat mai degrabă pentru munca și produsele sale ieftine, se chinuie să se adapteze la o lume în care talentul de vânzare devine mult mai important decât calitatea produselor. Supraviețuirea firmelor depinde în mare măsură de transformarea individului. Pentru a face față noilor realități, el trebuie să învețe să devină competitiv.
Riscul, frica sau anxietatea formează noi specialiști
How to Live in the FRG (Cum să trăiești în Republica Federală Germană), realizat în 1990, în plin proces de eliminare a granițelor dintre cele două Germanii, colecționează diferite „rețete” pe care oamenii le urmează pentru îmbunătățirea profesională. Farocki adună imagini de la diferite cursuri care îi învață pe angajați cum să-și facă treaba. Training-ul devine o parte centrală a lumii moderne, acoperind nu doar evoluția profesională, ci și viața privată. Copiii sunt testați și ajutați să se adapteze la noi roluri sociale. Asistentele învață cum să spele pacienții imobilizați la pat. Viitoarele mame participă împreună la cursuri despre naștere și îngrijirea nou-născuților. Polițiștii își îmbunătățesc tehnicile de intervenție și imobilizare a infractorilor. Șomerii își perfecționează abilitățile pentru viitoarele interviuri. Noii agenți de asigurări sunt încurajați să prezinte potențialilor clienți o realitate în care riscul devine o certitudine care poate fi eliminată doar prin produsele pe care le propun. Riscul, frica sau anxietatea sunt constante în transformarea socială și formează noi specialiști care să le traducă celor afectați. Într-o secvență, șoferilor li se arată cum să iasă nevătămați din mașinile răsturnate în urma accidentului, o metaforă evidentă a nevoii de învățare a strategiilor de adaptare, pentru a ieși în picioare dintr-o țară dată peste cap. Supraviețuirea este dedicată celor rezistenți, așa cum reiese din imaginile repetitive ale testării durabilității unor obiecte de larg consum pe care Farocki le interpune de-a lungul filmului.
Rezistența este sinonimă cu adaptarea la economia de piață. În umbra comerțului, angajatul poate ori „să se ducă cu grație la fund sau să joace după aceleași reguli ca cei cu care suntem în competiție”, după cum spune un participant la cursurile de abilități în vânzări, organizate de o antrepriză de construcții pe care Farocki o documentează în Retraining. „Nu mai concurăm prin calitatea produselor și serviciilor pe care le oferim, ci prin calitatea angajaților noștri”, încearcă trainer-ul să-i convingă pe cursanți. Pe finalul cursului cineva întreabă: „trebuie să îmi schimb felul meu de a fi dacă vreau să vând mai bine?” Răspunsul trainer-ului descrie perfect modul în care individul trebuie să încorporeze munca în propriul sine: „Totul depinde de atitudinea ta interioară față de viață. Chiar trebuie să mă schimb sau cheia stă în atitudinea mea?”. Personalitatea, capacitatea de a produce bunuri de calitate sunt subjugate rolurilor pe care individul trebuie să le învețe și să le performeze în slujba profitului.
Abilitățile de vânzare nu se mai leagă doar de rezultatele muncii noastre, ci și de propria persoană. În The Interview (Interviul), Farocki urmărește participanții la un curs unde învață cum să se comporte la un interviu de job, ca să e vândă cât mai bine în fața viitorului angajator. Limbajul verbal și non-verbal, postúrile trebuie în cele mai multe cazuri schimbate pentru a-i deschide pe oamenii și a-i face mai comunicativi. Anxietatea, încrederea scăzută în sine trebuie să dispară, să fie mascate prin felul în care individul se marketizează. Un participant spune că îi e greu să renunțe la adjectivele auto-depreciative, așa cum îi sugerează trainer-ul, pentru că ar însemna să învețe o limbă complet nouă. Din păcate, persona dezirabilă trebuie să fie pozitivă, energică și cu încredere în sine. „Trebuie să animi oamenii, iar pe mine nu m-ai animat deloc,” îi spune trainer-ul. Lipsa de încredere în propria persoană este criticată și la altă participantă, care cere un salariu fix pentru un job imaginar la o bancă. Ea este încurajată să ceară comisioane bazate pe performanță, care să confirme siguranța în propriile capacități. Dacă ceri un salariu fix, „nu arăți decât că ai dubii în legătură cu propriul succes”.
Curatoarea Silke Wittig observă că toți cursanții pe care Farocki îi documentează în cele trei filme se simt foarte inconfortabil în fața noilor adaptări. Câteodată rezistă sau critică rolurile propuse, dar până la urmă intră forțat în ele, având în față alternativa eșecului. Prin filmele sale, Farocki „testează situațiile reale în care oamenii sunt forțați să-și amelioreze calitățile, deși, într-un final, nu este vorba despre indivizi, ci despre adaptarea obligată la societatea capitalistă,” spune curatoarea.
„Nu doar locul de muncă și viața privată își pierd vechile înțelesuri, dar și ideea de timp liber”
Anii 2000 vin cu noi transformări. De la îmbunătățire, adaptare sau performare, Farocki își mută privirea spre noile structuri pe care se așază munca. Flexibilitatea, optimizarea și antreprenoriatul sunt punctele principale în jurul cărora se învârt ultimele două documentare proiectate la Pavilionul 32. Gestionarea riscului modelează în continuare activitățile profesionale. În Nothing Ventured (Nu riști nimic) ea stă la baza negocierilor dintre o mică firmă care caută să își finanțeze un produs cu ajutorul unui fond de investiții. Succesul imaginat de reprezentanții firmei este temperat de tabăra opusă, care folosește potențialele riscuri pentru a-și impune clauze preferențiale.
Imprevizibilul viitorului creează nevoia unui angajat flexibil, capabil să valseze între sarcinile, oamenii și locurile în care muncește. Flexibilitatea este încurajată, iar spațiul de lucru este regândit în acest sens. A New Product (Un nou produs) pornește de la proiectul de reorganizare a sediului unei corporații care-și propune să amestece ideea de timp și spațiu al muncii cu cel domestic, pentru a îmbunătăți productivitatea angajatului. „Trebuie ca angajații să găsească la locul de muncă o bucată din acasă”, spune unul dintre designeri. Biroul de lucru se transformă în spațiul de lucru, care comasează activități și pauze din care rezultă un timp continuu al muncii. Locurile dedicate sarcinilor specifice dispar pentru a crea open-space-uri, în care individul să îmbine munca, pauza și timpul liber. Scopul declarat ar fi, spune un alt personaj din film, să-l motiveze pe angajat să se concentreze pe sine, pentru a învăța și a se îmbunătăți de unul singur. Totul, însă, sub atenta monitorizare a firmei care urmărește ca îmbunătățirea să fie benefică eficienței și productivității. Pentru asta, altcineva propune ca evaluarea profesională să includă și atingerea unor obiective personale stabilite de angajat împreună cu firma. „Ți-ai îndeplinit sarcinile de familie? Ai reușit tot ce ți-ai propus din punct de vedere personal?” În caz contrar, este propusă reevaluarea. Succesul în îndeplinirea obiectivelor s-ar traduce prin noi beneficii. La rândul lor flexibile, ele nu se mai bazează doar pe capitalul financiar, ci includ program de muncă redus și alte pachete motivaționale care să favorizeze dezvoltarea angajatului.
Individul din filmele lui Farocki devine astfel irelevant în umbra rolurilor uniformizate la care îl obligă noile forme de muncă. Granița dintre timpul de muncă și timpul liber dispare. Cel din urmă devine o anexă a primului. Deteritorializată, munca se desfășoară tot mai puțin în fabrică sau la birou. Angajatul modern rămâne în permanență conectat prin internet la sarcinile de la job pe care continuă să le rezolve de acasă sau din vacanță. Timpul liber este structurat tot mai mult de ceea ce arată ca o serie instrucțiuni de folosire, pe care suntem constrânși să le respectăm, așa cum observă curatoarea expoziției. Tot ea adaugă că „nu doar locul de muncă și viața privată își pierd vechile înțelesuri, dar și ideea de timp liber. Fac yoga pentru că îmi face mie bine sau angajatorului meu, în contextul în care mă ajută să mă concentrez și să stau mai mult pe scaun?” Așa cum reiese și din A New Product, organizarea noilor spații de muncă structurează pauza pentru a-l face pe om productiv, nu pentru a-i permite simpla relaxare.
Adaptarea impune transformarea individului care trebuie să devină performativ pentru a fi performant. Dezvoltarea personală setată pe îmbunătățirea individuală devine o nouă formă de update profesional care urmărește, printre altele, „deprinderea anumitor abilități, cunoscute ca soft skills - vorbitul în public, managementul timpului, flexibilitate, lucru în echipă,” după cum observă antropoloaga Elena Trifan. Fără însușirea acestor calități pentru care este singur responsabil, individul riscă să fie respins de noua piață a muncii. El nu rămâne un simplu șomer, ci un inadaptat incapabil să internalizeze sau să își vândă pieței abilitățile care îi dau valoare.
Până pe 25 aprilie, Cineclub One World România, împreună cu Goethe Institut, va organiza periodic proiecții în cadrul retrospectivei Harun Farocki.
