Interacțiunile de care au parte tinerii actori în școala românească de teatru și film sunt adesea alterate de sexism, misoginism, hărțuire sexuală, umilire, crearea unui climat de frică, șantaj emoțional, de instituirea unor ierarhii folosite de cei din vârf ca să-i manipuleze și domine pe ceilalți, de cultul personalității, între altele.
Artiștii de la Reactor de Creație și Experiment Cluj lucrează acum la proiectul Zona de siguranță, în care investighează abuzurile din lumea artelor prin crearea unui spectacol și a unei campanii de informare în trei episoade „prin care încercăm să oferim studenților câteva instrumente de recunoaștere și denunțare a abuzului în mediul universitar cu profil artistic”. Primul episod al campaniei poate fi deja vizionat, iar cel de-al doilea va fi disponibil de mâine.
Mărturiile de mai jos sunt ale unora dintre tinerii artiști, studenți sau absolvenți ai Universității Babeș-Bolyai din Cluj, care au fost intervievați în cursul documentării pentru spectacol, cărora li se alătură absolvenți ai UNATC. Numele victimelor și ale abuzatorilor au fost anonimizate. Am considerat că este mai important abuzul ca fenomen, cu identificarea tiparelor de comportament toxic și a vulnerabilităților de reacție, decât acuzațiile nominale care riscă, pe de o parte, să genereze răzbunări, iar pe de altă parte, să valideze ideea eronată că ar exista doar cazuri izolate. Pentru igienizarea mediului artistic de lucru, primul pas este denunțarea abuzurilor. Următorii țin de crearea unor proceduri clare și funcționale de sancționare a abuzatorilor, susținerea victimelor, instituirea și aplicarea unor coduri etice. Speranța unei reformări morale a lumii artelor pare să vină, după cum se vede din mărturiile de mai jos, de la tânăra generație.
Fericirea de a fi student la teatru
„La începutul anului întâi am fost nemaipomenit de fericită că am intrat la actorie”, zice A. Așa încep toate poveștile despre abuzurile din teatru, cu un idealism care va fi făcut țăndări în școală. „Zâmbeam întruna. La un curs, în timpul unui exercițiu de mers în spațiu, unul dintre profesori a aruncat brusc în mine cu un flacon de apă, pe jumătate plin. Nu-mi amintesc dacă m-a nimerit sau nu, dar mi-a spus că dacă o să zâmbesc în continuare, mă dă afară. Evident că mi-a dispărut zâmbetul. Colegii nu au reacționat, toată lumea a continuat exercițiul, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. După incident, mi-a fost frică de acest profesor, de faptul că în orice clipă ar putea zbura spre mine vreun obiect, dacă ceva nu va fi conform așteptărilor lui. Și alți colegi mi-au povestit despre obiecte care zburau spre ei la cursuri. Este o metodă „pedagogică” răspândită de instruire a actorilor”.
Metoda educației prin umilire, care include body shaming, este des invocată de actori ca fiind una dintre cauzele traumelor pe care le-au suferit în timpul facultății. „După un examen, un profesor mi-a spus că mă mișc ca o maimuță, apoi a început să se miște prin sală ca o maimuță, imitându-mă. Deși știam că nu mă mișc cum arăta el, m-am simțit umilită și nu am înțeles ce vrea să-mi comunice. Dacă mi-ar fi spus că ținuta mea este greșită sau că trebuie să lucrez la conștientizarea propriului meu corp, ar fi fost un feedback folositor, dar eu nu am fost capabilă atunci să-mi traduc „maimuțăreala” lui și am devenit complexată în legătură cu corpul și cu mișcarea mea. Tot după un examen, întreaga clasă a primit de la un profesor ca feedback îndemnul de a merge la prășit, că nu suntem buni pentru scenă. Era ultimul examen din ultimul an. Acesta a fost sfatul lui de rămas bun, atât a putut să ne ofere.”
B. a văzut cum va fi în facultatea de teatru încă de la examenul de admitere. „După ce am terminat de zis poezia, unul dintre profesori (o doamnă) m-a întrebat: «să zicem că ai intra, da? Ai putea să mai slăbești câteva kilograme? Cam 8-10 kg, nu foarte multe.» După această întrebare, a venit cel ce urma să îmi fie profesor de sport și a început să îmi pună mâna pe picioare și să îmi spună că se vede că eu fac sport pentru că am mușchi (țin să precizez că nu a fost nimic libidinos sau de natură sexuală în gestul lui, dar nu m-am simțit bine oricum, mă simțeam foarte expusă, așa, ca o bucată de carne cu prea multă grăsime în jurul ei, pe care o tai și o arunci înainte să o bagi la cuptor)”. B. are umor și nu se lasă intimidată. „I-am lăsat să facă toate astea, m-am uitat la ei preț de 10 secunde și i-am întrebat: voi mă cântăriți sau dau admitere, că nu îmi dau seama? Ei au început să râdă, un râs nervos, aș zice. (...) Părea că sunt obișnuiți să facă asta, să te atingă, să îți spună ce nu e bun la tine, să te tragă la răspundere de ce ești prea gras sau prea slab. N-aș putea spune că m-a afectat foarte tare emoțional, eram obișnuită ca lumea să se ia de aspectul meu fizic”. Iar școala de teatru pare să valideze exact stereotipurile privind corpul. „La vizionările cu examenele noastre, [profesorul] ne învăța cum distribuția e un act de creație și sub pretextul ăsta, să avem grijă pe cine distribuim — să fie fix pe fix stereotipul, să nu ne abatem. De exemplu, o fată care arată romă, nu poate să fie vreodată în viața vieții ei distribuită în rolul Ninei din Pescărușul, că aia e o fată frumoasă”, zice E. despre profesorul ei de regie de la UNATC.
„Am intrat la clasa unui om, actor și profesor minunat, atâta tot că lipsea mult, fiind foarte căutat în perioada respectivă, așa că majoritatea cursurilor le făceam cu echipa de asistenți” povestește C. „A existat un episod scurt de body shaming venit din partea uneia dintre asistente (cam neplăcut, s-a lăsat cu plâns și a fost realmente dureros și de față cu toată lumea), însă nu i-aș acorda o atenție deosebită, fiindcă și-a cerut scuze. Și a făcut-o cu sinceritate, chiar m-a întrebat dacă ea/episodul respectiv a fost pricina plecării mele din clasa respectivă, cu vizibil regret. Am apreciat acest gest, cumva privesc acest eveniment ca pe un honest mistake. Cealaltă asistentă însă... O să reproduc câteva citate (au trecut câțiva ani, le putem spune parafraze, deși mi-au rămas scrijelite pe creier). «Dacă era după mine, eu nu te-aș fi luat. N-ai fi intrat”. „Eu nu cred că tu chiar vrei să faci meseria asta». «Dacă tot iubești teatrul atât de tare și nu poți fără să joci, mută-te înapoi la București». Și alte astfel de cruzimi răsfirate. Refuzul de a da feedback dacă nu e negativ, spulberarea oricărei urme de încredere în sine, metoda asta de a te distruge pentru a te reclădi apoi după bunul plac... Chestiile astea sunt greu de subliniat exact. Multe erau contextuale, răspunsuri la anumite situații sau atitudini care, cel puțin pe mine, m-au adus în pragul de a mă lăsa cu totul de teatru. Și de viață, în general, ori nu cred că un profesor ar trebui să aibă genul ăla de putere asupra unui student.”
Ca și în cazul lui A., exercițiile de la clasă erau sursă de traume. „Ți se puneau întrebări de genul «De ce nu ai reușit? Nu e pentru că nu ești suficient de bun? Fiindcă nu meriți? De ce colegii tăi au putut și tu nu?». Și nu se termina acolo. Trebuia să repeți că «Nu sunt suficient de bun/-ă.» Era chinuitor de privit, era înspăimântător de riscat, nimeni nu voia să fie pus în situația aia, practic ne sacrificam unii pe ceilalți ca să nu ajungem acolo”.
Acest tip de învățământ bazat pe competiție și umilire este confirmat și de E., care acuză faptul că profesorul, „ca orice abuzator cinstit”, a ținut secrete examenele studenților, izolându-i de restul școlii, și a instituit o competivitate extremă. „Ne sabotam reciproc, în loc să ne ajutăm să învățăm”. E. intră în conflict deschis cu profesorul după ce câștigă un concurs pentru finanțarea unui spectacol la școală. Deși avusese acordul lui pentru acest concurs, E. nu are și ajutorul lui, căci profesorul „nu a mai venit la cursuri vreo 2-3 luni de zile, cum făcea el”. E. lucrează spectacolul cu colegii sub îndrumarea unei profesoare, ceea ce va fi considerat de către profesorul său drept un afront. Repercusiunile apar imediat: studenta este acuzată de profesor la școală că l-a sabotat și amenințată că o va trece pe lista lui neagră, iar el este „el e un om foarte important, extraordinar de important în teatrul românesc, cel mai puternic om, și că nu o să mai regizez nimic, asta a fost, gata cu cariera mea. Îmi spune cum s-au terminat carierele altor oameni pe care el i-a trecut pe lista neagră. Doamna profesoară stă neclintită în scaunul ei, noi în ale noastre. Eu vreau să-i spun să mă susțină, să mă ajute, dar știu că omul ăsta e atât de puternic, că doar mi-a tot repetat de 100 de ori, că n-are cum să mă ajute nimeni. Mi s-a terminat cariera, care nici nu începuse. Fuck.”
„La deschiderea anului universitar, „domnul rector a spus un citat memorabil: «Noi nu știm ce e teatrul, voi nu știți ce e teatrul, nimeni nu știe ce e teatrul». M-am gândit de multe ori în anii de facultate că e reprezentativ pentru facultatea asta.” — E.
E. vorbește deschis despre un învățământ toxic. „Într-un an de cursuri, tot ce am făcut a fost să vorbim de piese canonice, vestice, din anii ‘80-’90, chipurile contemporane, și să scriem despre ele. Tot ce îmi amintesc a fost că după ce am scris nu știu ce eseu, profesorul mi-a spus că am scris frumos, dar cam stângist (scrisesem probabil vreo idee radicală precum dreptul la locuință pentru toată lumea) și să am mare grijă cu părerile astea ale mele, că teatrul nu e politic. În rest, nu venea la cursuri, venea o dată sau de două ori la vizionări și când venea, nu asculta decât părerile a 2-3 colegi, că pe fruntea celorlalți lipise deja eticheta de ne-genial și nu se obosise nici să le rețină numele. Îmi promitea mie că o să-mi montez la teatrul lui licența și că o să ajung mare geniu ca el, dacă termin cu stângelile și mă pun pe artă.” O altă hibă a învățământului artistic pe care o identifică E. este cultivarea fracturii dintre actanții aceluiași domeniu. „Din când în când, în timpul cursurilor, mai lătra câte un câine pe stradă și se auzea în clasă. Atunci venea gluma recurentă cum că latră cățelele de la teatrologie. Noi toți râdeam ușor-ușor pentru că în clasă era o atmosferă de frică totală față de domnul profesor.”
Pauză. „Frica” este un cuvânt care revine obsesiv în mărturiile tinerilor artiști.
„Ne-am adunat toți la bere și am decis că vrem să facem ceva, să-l schimbăm pe domnul profesor. (...) Am decis să vorbim cu doamna profesoară. Doamna profesoară a părut pentru prima dată mai relaxată. Ne-am dat seama atunci că și ea era la fel de terorizată ca noi de domnul profesor. Am decis că vom vorbi — prin doamna profesoară — cu șeful de catedră și vom încerca să ne obținem dreptul la educație. Pentru că deja în punctul ăsta, numai educație nu era.
Prima zi de examene. Începea colegul meu cu un examen din Pescărușul. La ușa clasei așteptau 7-8 studenți, voiau să vadă dacă pot intra la examen. Știau că e secret, dar au zis să încerce. Când îi vede, domnul profesor începe să țipe. Crede că doamna profesoară și catedra au complotat împotriva lui aducând public. Își ia apa Evian și fuge. Doamna profesoară fuge după el, nu-l prinde din urmă. Domnul profesor are șofer personal. Toată scena s-a întâmplat în fața întregii comisii și a 10-15 studenți de la actorie. Domnul profesor nu s-a mai întors la noi la clasă niciodată. Nu a văzut niciunul dintre cele 6-7 examene de Cehov din sesiunea aceea. Nici nu știam pentru cine să le jucăm, că public nu era, domnul profesor nu era. El a mai colaborat cu facultatea de atunci, fără să aibă o clasă, dar lucrând tot cu studenți. M-am întristat când am văzut asta, m-a făcut să mă gândesc cât de insignifiantă a fost revolta noastră împotriva lui ca profesor și cum o acțiune a 7-8 studenți, care și-au asumat o poziție după ce au fost manipulați emoțional, amenințați și puși unii împotriva altora, n-a contat.”
Hărțuire sexuală, manipulare, viol
A. vorbește despre anul doi de facultate, când a făcut practică la teatru. „La sfârșitul semestrului trebuia să predăm documentele despre practică. Eu am avut sarcina să rog persoana responsabilă să ne semneze documentele. Această persoană făcea parte din conducerea teatrului și ne-a fost și profesor. Am stabilit o zi în care să duc documentele la teatru. Era la amiază. După ce am intrat în biroul lui, a încuiat ușa. A scos o sticlă de vin, a turnat în două pahare și a pus unul dintre pahare în fața mea. Nu am știut cum să-i interpretez gestul, dar am acceptat din politețe. Între timp, am discutat despre teatru. Apoi a început să-mi facă curte, a venit la mine și a început să mă pipăie, să mă îmbrățișeze, să mă sărute. A fost evident care îi sunt intențiile. Am încercat să-l refuz politicos, i-am spus că nu vreau asta, am încercat să-l împing, dar lui nu-i păsa. La un moment dat, m-a împins pe canapea, iar eu am sărit de acolo, am fugit spre ușa încuiată. El m-a urmărit până acolo. L-am întrebat: ce va face acum? Mă va viola? Întrebarea l-a dezmeticit. M-a lăsat să ies. Nu am spus nimănui ce am pățit. Am avut impresia că nimeni nu va face nimic în legătură cu acest caz. Mi-a fost frică de acest om, m-am temut că are puterea să-mi ruineze cariera. După câteva luni, la începutul anului trei, ne-a urat succes la examenul de licență și nu a mai venit la cursuri. Mi-am explicat acest gest prin faptul că nu vrea să mă vadă. Am anunțat conducerea facultății că acest profesor nu ne mai ține cursuri. Dar nu a fost nicio schimbare. Mai știu cazuri în care el a făcut curte studentelor de la actorie. Au fost fete care, din anumite motive, nu l-au refuzat. Ele au primit contracte la acel teatru. Eu nu.”
„Am încercat să-l refuz politicos, i-am spus că nu vreau asta, am încercat să-l împing, dar lui nu-i păsa. La un moment dat, m-a împins pe canapea, iar eu am sărit de acolo, am fugit spre ușa încuiată. El m-a urmărit până acolo. L-am întrebat: Ce va face acum? Mă va viola? Întrebarea l-a dezmeticit. M-a lăsat să ies. Nu am spus nimănui ce am pățit.” — A.
Cazul lui D. este unul dintre puținele în care profesorul abuzator a fost sancționat. „Au fost mai multe situații de hărțuire/bullying inițiate de un profesor de actorie, în urma cărora am depus o plângere și acum nu mai predă. Eu auzisem înainte de admitere de mai multe incidente în care el a abuzat verbal/fizic studente și am fost avertizată să am grijă. După prima zi de pregătiri [pentru admitere], mă duceam să mă văd cu un prieten și m-am întâlnit cu el [profesorul] pe stradă. Am mers puțin în aceeași direcție, apoi s-a oprit în fața unui local și mi-a spus „hai, te aștept”, deși nu m-a întrebat dacă vreau să vin. Mi-am rugat prietenul să vină cu mine ca să nu fiu singură. În timpul în care eram la masă toți trei nu s-a întâmplat nimic. După ce prietenul a plecat, eu am fost nevoită să stau cam un sfert de oră până mi-am găsit un Uber. Atunci când am rămas noi doi a început să comenteze în legătură cu corpul meu (că am picioare foarte frumoase, dar sunt puțin disproporționată), mi-a spus să îl iau de mână și să îl strâng, mi-a pus mâna pe picior într-un mod sugestiv și m-a întrebat în repetate rânduri dacă nu vreau să mă ducă «într-un loc frumos». Eu am rămas șocată, nu am știut exact cum să reacționez, fiindcă nu am mai fost pusă într-o astfel de situație cu un profesor. Am refuzat să merg cu el, dar simțeam că nu pot să reacționez prea agresiv la insistențele lui pentru că mă gândeam doar la faptul că mă va nota la admitere și că s-ar putea să îmi fie profesor. Mă simțeam într-o poziție de inferioritate față de el și încercam să refuz cât de politicos se putea. Îmi era frică să spun cuiva asta în perioada admiterii, deoarece mă temeam că se va interpreta ca și cum eu am vrut să mă dau pe lângă el ca să intru în facultate. În plus, mă gândeam că dacă ar fi aflat că am spus cuiva, mi-ar fi scăzut notele de la probe și nu aș mai fi intrat în facultate. Din fericire, după ce am intrat la facultate și le-am spus colegilor mei ce s-a întâmplat, aceștia au dat dovadă de solidaritate. În câteva luni de facultate, mai mult de jumătate dintre fetele din clasă au fost abordate neadecvat de către el. După mai multe evenimente neplăcute, am vorbit cu câțiva colegi și am depus împreună o plângere oficială și am vorbit cu decanul. Cel mai grav caz, după care am și luat decizia colectivă de a depune plângere, s-a întâmplat la ziua de naștere a unei colege. El nu fusese invitat, dar totuși a venit. I-a făcut avansuri sărbătoritei, i-a spus: «Lasă-mă să stau cu capul pe sânii tăi», iar după ce a fost refuzat, a insistat. Pe altă fată a luat-o în brațe, i-a băgat mâinile sub geacă și a început să o pipăie în zona pelviană. Altădată, o colegă s-a trezit cu el în fața casei, noaptea, în contextul în care ea nu îi dăduse adresa și nici nu îl chemase”.
Pauză. În cazul descris de D., profesorul a fost concediat în urma plângerii colective. Trei lucruri au funcționat aici: solidaritatea, acțiunea și sancțiunea.
Mărturiile despre abuzurile profesorului în facultate sunt confirmate și de alți studenți. B. povestește cum „odată (din multele dăți) a venit la facultate beat și a început să tragă de o colegă, să îi spună că e frumoasă și că ar vrea să îi vadă «păsărica». Sau: când stăteam la un feedback, tot el a venit random, s-a ridicat de la catedră, s-a dus în fața unei colege despre care știa că e foarte sensibilă și i-a zis să întindă mâna, iar el și-a scos guma de mestecat din gură și i-a pus-o în mână (toate astea s-au întâmplat în prezența noastră, a tuturor colegilor și a celorlalți 3 profesori prezenți la curs). Sau: el întreținuse relații sexuale cu o colegă, iar după ce a făcut asta, o umilea la cursuri, îi spunea să mai slăbească, îi spunea că nu mai e frumoasă, că nu are pic de talent, mai multe mizerii, pe care creierul meu le-a șters probabil. Îi plăcea să umilească, mai ales dacă erai de sex feminin. Eu am intervenit în multe situații, m-am certat cu el, dar atât, mai mult nu se întâmpla, nu a luat nimeni măsuri, nici ceilalți colegi, nici ceilalți 3 profesori. Cred că ar fi multe de povestit, dar nu pot cuprinde aici toată mizeria de sub preșul facultății de teatru.”
„Între noi nu s-a întâmplat nimic, până la urmă – chestiune care pe el l-a stârnit, presupun, fiindcă printre lucrurile pe care mi le-a spus se numără «am să te f*t eu la un moment dat».” — C.
C. a avut și ea o experiență cu același profesor (nu era studenta lui). „Când eram în anul I, am fost într-o deplasare la Timișoara pentru un festival. A participat și generația care era atunci anul III. Eu eram familiară cu câțiva dintre studenții din clasa respectivă. Unul dintre asistenții universitari [profesorul în cauză] a ieșit într-una dintre seri la o petrecere cu studenții săi, petrecere la care am participat și eu, singura de anul I. Am băut, s-a băut, și după ceva vreme m-a invitat la el la hostel. Am acceptat invitația. E discutabil aici – contează faptul că eram beată? Contează faptul că el era profesor? Aleg să consider că nu, și să consider că totul până aici a fost consensual. Între noi nu s-a întâmplat nimic, până la urmă – chestiune care pe el l-a stârnit, presupun, fiindcă printre lucrurile pe care mi le-a spus se numără «am să te f*t eu la un moment dat». Problema apare a doua zi dimineață. Eram în curtea interioară a hostelului cu câțiva dintre studenți și respectivul m-a întrebat foarte tare, public și nonșalant la ce oră am plecat de dimineață. [Eram de] Două săptămâni în facultate, o umilire publică. Profesorul are reputația de a fi întreținut relații sexuale cu un număr semnificativ de studente. Majoritatea, cel puțin din ce știu, ale sale. Sex: S-a culcat cu o fată în perioada admiterii! S-a culcat cu o alta în perioada facultății, dar nu știu exact ce s-a întâmplat între ei, mi se pare mai grav faptul că a avut raport sexual cu cineva în timpul perioadei de admitere. Avansuri nedorite: aproape tuturor fetelor. Pe Facebook, la facultate, la petreceri, în baruri după cursuri, non-stop. De obicei, râdeam de asta, minimalizam daunele, ca să zic așa, dar e acest caz cu o colegă care a avut o relație cu el (extrem de abuzivă, psihic și fizic, de altfel) înainte de facultate. Adică în liceu. Adică în timp ce ea era minoră. Ea se simțea urmărită de el, au fost seri când mai stătea cu noi prin oraș fiindcă îi era frică să meargă acasă ca nu cumva să o aștepte el. El, care alterna între a îi face declarații și a îi spune că n-o să fie niciodată iubită de nimeni altcineva/în același fel, amenințări... în fine. Neplăcut personaj. Generația următoare [a lui D.] i-a făcut (finally) plângere și nu mai predă.”
„Am menționat că am avut o colegă asupra căreia s-a pus presiune să se dezbrace (din partea profilor) și a refuzat vehement, apoi a fost scoasă din moment, i s-a scăzut nota și până la urmă a plecat la altă facultate?”
C. a fost și victima unui viol. „Aici e student-student, dar el era cu doi ani mai mare ca mine. Povestea e simplă, eram prieteni, eu eram certată cu colega mea de apartament, el mi-a propus să rămân la ei (el + colegii lui) și am acceptat. M-am culcat, m-am trezit cu el pipăindu-mă, m-am blocat, n-am avut niciun fel de putere de reacție și de-aici nu cred că e nevoie de detalii”. Să fi dus la asta și seximul și hărțuirea generalizate din școală, considerate „normale” în domeniu, cum zice Mircea Diaconu? Ceva despre care toți știu, toți acceptă și nimeni nu vorbește, prin urmare un comportament care poate fi reprodus pentru că face parte din profesie?
E. sintetizează fenomenul. „Cunosc multe cazuri de abuz de putere din facultatea anilor trecuți, când eram acolo. Mai mici și mai mari. Dar cred că e important ca oamenii să își spună singuri poveștile, nu să le spun eu. Pot spune doar că poveștile se întind de la abuzuri de natură sexuală - avansuri, adolescenți manipulați să se dezbrace în nu știu ce examen de la clasă de profesorii lor libidinoși, abuzuri emoționale care încep de la mici exerciții de memorie afectivă de la actorie (de care s-a dezis și Stanislavski) și până la amenințări, exerciții de umilire publică și așa mai departe”.
Urmări psihologice, sociale, umane
D.: „M-a afectat foarte tare această situație, mai ales în timpul admiterii. Am început să îmi regândesc decizia de a veni la facultatea asta, știind că el o să fie profesor. Cel mai dureros lucru a fost că nu puteam spune nimic atunci, pentru că nu se putea lua nicio măsură, eu nefiind încă studentă. Am hotărât însă să aștept și mi-am spus că dacă voi intra la facultate, voi face tot posibilul să fie scos de pe postul de profesor.”
C.: „Unele [situații] m-au terorizat, unele încă dor, altele s-au metamorfozat în furie și venin în timp. Despre unele aș putea spune că „m-au călit”, mă simt călită să reacționez acum la tipuri similare de abuz. Nu cred că ăsta e un skill de dorit, nu cred că-mi doresc să fiu înarmată ca să mă confrunt cu abuzuri fiindcă nu mi-aș dori să se pună problema. Genul ăsta de „arme” hrănesc o anumită paranoia și o viziune distorsionată a lumii. Toate poveștile astea au născut atâta nesiguranță și neîncredere, în mine, în ceilalți, în absolut tot.”
E.: „Din situația asta am învățat. Că nicio situație de abuz nu merită protejată. Că oamenii puternici nu-s atât de puternici pe cât se dau. Că poți avea profesori mult mai generoși și mult mai buni pedagogi. Că nu e nevoie să accepți orice fel de abuzuri doar ca să îți iei o diplomă. Că marile genii nu-s chiar atât de geniale și-s mai mult genial de abuzatoare. Că te faci regizor ori pentru că vrei să schimbi ceva în lumea asta social-politic, ori pentru că vrei bani sau trip-uri de putere și mi-am dat seama din ce categorie vreau să fac parte. Și că nu vreau să fac teatru în orice condiții, oricum. Nu ard pentru teatru orice valoare.”
B.: „Eu sunt un om care ripostează și care spune ce îl deranjează, lucru care m-a ajutat mult în gestionarea situațiilor de felul acesta”.
Solidaritatea uite-o, nu-i
În cazul lui D., solidarizarea studenților și susținerea lor de către un profesor le-a dat curaj să acționeze și a dus la îndepărtarea profesorului abuzator. C. a avut o experiență diferită. „S-a râs. Cred că cel mai jenant a fost să aud «stai liniștită, nu ești nici prima, nici singura», care să scuze faptul că aș fi cedat și m-aș fi culcat cu el. Surprinzător (sau nu), solidaritate cu abuzatorul și victim blaming. Ei, așa e el, așa face tuturor, trebuie tu să știi să te impui, la mine nu s-a întâmplat că am știut cum să gestionez, nu e mare lucru, s-a întâmplat, asta e, mergi mai departe, hai, împăcați-vă etc. Mi-e greu să descriu ce lovitură a fost și asta, când în sfârșit îmi adunasem forțele să vorbesc deschis despre asta. Fetele s-au arătat solidare cu mine, din fericire. Erau atât de multe victime încât ne cam aveam una pe cealaltă. Dar băieții, cel puțin unii dintre ei, fraternizau maxim cu abuzatorul. Am plecat din clasa respectivă, pur și simplu n-am mai suportat. [Problemele] noastre nu s-au rezolvat nicicum, ba o fată și-a luat și o mare palmă și tot nu s-a rezolvat nimic. Atunci. Acum, iacătă, este rezolvată situația [profesorul a fost concediat]. Mulțumită noii generații. Cred că asta spune ceva și despre ce a fost învățată generația mea (și toate cele de dinainte) să suporte.” C. are 23 ani.
Cum se pot reduce abuzurile în învățământul vocațional?
C. crede că trebuie schimbate cadrele didactice. „În UNATC, se apără unii pe alții. La Cluj, măcar condamna toată lumea în mod tacit, că nu existau hârtiile doveditoare. Poate ar trebui făcute evaluări, poate ar trebui să existe consilieri psihologici care să poată acționa în baza unui cod de etică, ținând însă cont și de un acord de confidențialitate. Cred că ar trebui să existe o formă de consiliere gratuită. Poate în acest fel, victimele vor putea să se simtă în siguranță să vorbească și poate, primind confirmarea că ce li se întâmplă este un abuz (fiindcă abuzul e însoțit de manipulare/gaslighting mai mereu), ar avea inițiativă legală.”
Și B. crede că „singura rezolvare ar fi cea a concedierii acestor oamenii care se fac „profesori” de actorie doar ca să mai vadă o carne proaspată, niște obraji roșii, să se simtă ei validați.”
„Nu trebuie reinventată roată, e destul de simplu să previi astfel de abuzuri într-o facultate atât de mică.” zice E. „Toți ceilalți care știau de situația noastră de la clasă ar fi putut interveni. Mai ales că nu era pentru prima dată când acest om de teatru venise și plecase din facultate. Celelalte cadre didactice, șeful de catedră, domnul rector. Toți ar fi putut interveni. Dar le-a fost lor mai frică de a fi pe lista neagră decât ne-a fost nouă. Lașitatea celorlalți a contribuit la abuzuri întotdeauna. Le-a protejat.
„Cred că ar trebui să existe o formă de consiliere gratuită. Poate în acest fel, victimele vor putea să se simtă în siguranță să vorbească și poate, primind confirmarea că ce li se întâmplă este un abuz.” — C.
E vorba de alegerea atentă a cadrelor didactice, de a da studenților o voce în facultate, de a pune la punct un sistem de informare imparțial - care să protejeze studenții de repercusiuni — despre abuzuri, în care studenții să aibă încredere. Asta mai ales în facultăți mai mari, unde oamenii nu sunt atât de apropiați. În facultatea noastră, să fim serioși, toată lumea știa ce vorbea la cursuri un fost profesor ultra-misogin și legionar, sau ce făcea un domn profesor cu studentele, sau ce făcea domnul nostru profesor cu clasa noastră.”
D. crede că „studenții ar trebui să fie conștienți de drepturile lor, de cum se manifestă un abuz, ce înseamnă el, și ar trebui să li se aducă la cunoștință că sunt sprijiniți de universitate și că pot fi ajutați în caz că apar probleme. Din păcate, mulți studenți nu știu la cine să apeleze în situații de felul acesta, nu cunosc procedurile și cred că nu există rezolvare, când de fapt problema este că nu sunt informați și încurajați. (..) În sistemul de învățământ românesc, elevului /studentului i se impune un sentiment de inferioritate față de cadrul didactic, iar din cauza asta se întâmplă majoritatea abuzurilor.”
