La Arad începe azi ediția a șasea a festivalului de film documentar fARAD. Tema de anul acesta este „Harta și teritoriile”. Filmele selectate vorbesc despre relația dintre spațiu și societate, despre orașe și sate, dar și despre teritoriile private în care oamenii își duc existența. „Parafrazând celebra sintagmă a lui Le Corbusier, care vedea casa ca pe o mașină de locuit, am putea spune că și orașul este, la rândul său, o mașină de locuit; întrebarea este cum îl ocupă oamenii și cum intră în relație cu el și, mai ales, cum acest habitat specific modelează mentalități, valori și moduri de gândire?", spune Dimitris Kerkinos, directorul artistic al festivalului.
Am selectat câteva filme din programul de acest an, pe care vi le recomandăm din toată inima.
-
Hamada (Suedia, 2018), de Eloy Domínguez Serén
Cuvântul hamadă există și în limba română - înseamnă o întindere plină de pietre colțuroase. În Republica Arabă Democrată Sahrawi, un stat parțial recunoscut în lume, înseamnă și un tărâm al lui nicăieri. Țara există din 1976, de la desființarea Saharei Spaniole, al cărei teritoriu a fost disputat de Maroc și Mauritania; liderii săi actuali controlează doar o cincime din pământul despre care zic că e al lor, iar restul e administrat de Maroc. ONU nu recunoaște oficial țara, dar acordă ajutor umanitar.
Pe fundalul acestei povești, încă una dintre prea multele puțin cunoscute din Sudul Global, trei tineri, Sidahmed, Zaara și Taher, încearcă să ducă o viață cât mai obișnuită - într-o tabără de refugiați, despărțită de Sahara Occidentală de un câmp minat și de al doilea cel mai mare zid militar din lume. Știu că acolo e acasă, dar doar din ce le-au povestit părinții. Între timp, în deșertul pietros, se îndrăgostesc, învață să conducă și-și caută de muncă. Peisajul e dominat de mașini vechi, pe care le repară, deși n-au unde să meargă cu ele. Cântă, beau ceai și visează la lumea mare - care, pentru ei, începe din Spania. Reconstruiesc case distruse de condițiile extreme de climă, se uită la meciuri și-și trimit clipuri pe net.
E dulce-amară povestea din Hamada, dar documentarul cu siguranță bifează poate cel mai important criteriu al acestui gen: deschide o poartă cinematică către o lume distantă (geografic, cultural). O lasă să respire și să viețuiască fără judecăți, în ciuda condițiilor de sărăcie extremă și lipsă de orizonturi din tabăra de refugiați. (Ioana Pelehatăi)
-
Havana, From on High (Cuba, 2019), de Pedro Ruiz
Havana, From on High cuprinde o serie de interviuri cu locatarii de pe acoperișurile Havanei, un oraș suprapopulat, în care multe clădiri stau să cadă și în care se trăiește mai ales din turism. Pedro Ruiz ne oferă un tablou viu al traiului unei comunități puțin cunoscute chiar și de ceilalți havanezi. Cubanezii de sus și-au format o comunitate distinctă față de cea de pe pământ, cu care interacționează destul de greu. Tita suferă de o boală de tiroidă și coboară de pe bloc o dată pe an. Își câștigă existența spălând rufele vecinilor. Arturo, care repară electronice, spune (fără urmă de remușcare) că face mai puțini bani decât colegii lui de breaslă de la parter, fiindcă deseori e nevoit să plătească diverși indivizi să care aparatele clienților lui până mai sus de ultimul etaj.
La finalul lui 2014, relațiile dintre Statele Unite și Cuba s-au îmbunătățit, după 54 de ani de embargo. „Cel mai recent, l-am văzut pe Obama [după Papa și Fidel Castro] de la balcon. Cu tot convoiul lui. Toată lumea striga entuziasmată Obama!.”, se mândrește Juan. Narativa filmului e întreruptă de mesaje scurte de la Radio Reloj, stația națională din Cuba, care comentează re-răcirea legăturilor dintre cele două state, odată cu începutul președinției lui Donald Trump. Momentele astea te trezesc din senzația de liniște pe care ți-o dă documentarul în rest, prin imagini care curg lent, plăcut, pe lângă poveștile de viață uimitoare ale acoperiștilor.
Panoramele cu Havana și coloana sonoră contribuie la închegarea atmosferei de pe blocuri. Deși avem în fața ochilor niște persoane care trăiesc vieți precare, la marginea societății, ele reușesc totuși să se bucure de ce le oferă acoperișul, adică intimitatea, liniștea și cerul liber. O să-nchei cu niște versuri, interpretate cu suflet de Reynol, unul dintre personajele filmului: „Azi/ O strig fără teamă/ Ușile dragostei/ S-au deschis pentru mine” și „Cerul cenușiu s-a-nseninat/ Și raiul e din nou cu mine”. (Maria Persu)
-
Timebox (România, 2018), de Nora Agapi
Mă așteptam să văd portretul cinematografic al unui tată, realizat de fiica lui, dar filmul e mult mai mult. Unul dintre firele narative e despre locuire și despre nedreptatea din jurul acestui subiect. Ce se întâmplă când istoria îți bulversează complet felul în care te-ai raportat la ideea de casă? Ce faci când trebuie să pleci din locul unde ți-ai construit întreaga existență, deși ești cel mai important fotograf al orașului? Ioan Matei Agapi, personajul principal al filmului, spune la un moment dat, cu o naivitate aproape dureroasă: „Mi se părea că să ai casă era o chestiune atât de simplă.” Dacă sunteți prin Arad, vă recomand să mergeți să îl vedeți. E un film la care s-a lucrat șase ani și asta se vede. E construit perfect, din toate punctele de vedere: poveste, personaje, emoție. Puteți citi mai multe despre el aici. (Diana Meseșan)
-
O lume în continuă mișcare (SUA, Coreea de Sud, 2019), de Bo Wang, Pan Lu
Construit sub forma unui film-eseu, O lume în continuă mișcare (r. Bo Wang și Pan Lu) urmărește transformările prin care trece HongKong-ul, o regiune cu o istorie complicată și cu un prezent la fel de turbulent. Doar că focusul nu e pe un context politic anume (filmul a apărut chiar înainte să izbucnească protestele din ultimele luni), ci mai degrabă pe mutațiile peisajului urban (atât cele vizibile, cât și cele invizibile). Pornind de la observații „mici”, de zi cu zi, se ajunge gradual la un tablou amplu, în care se vorbește despre colonialism, muncă, locuire și consumerism. Ce mi-a plăcut foarte mult la film e felul așezat (aproape zen) în care naratorul îți descrie Hong Kong-ul în toată complexitatea lui, e ca un poem vizual în care se suprapun lumini, ape, clădiri, mall-uri, mașini & oameni, totul într-o continuă mișcare. (Ionuț Sociu)
-
Piazza Vittorio (Italia, 2017), de Abel Ferrara
Filmul lui Ferrara (care, prin filmele lui de ficțiune întunecată, și-a căpătat etichetă de bad boy al cinemaului) e o lupă pusă deasupra uneia dintre piețele istorice ale Romei. Piazza Vittorio Emanuele, cu ruinele și memoria ei, fostă groapă de gunoi și fost târg plin de gusturi și forfotă, e azi una dintre cele mai intens multiculturale zone din capitala Italiei. Iar Ferrara, în documentarul lui gândit ca o zi petrecută cu oamenii din Piață, scoate la lumină tocmai noua viață de Babel a acestui loc, cu oamenii lui adunați din mai toate colțurile lumii. De la vânzătorii chinezi ajunși deja la a doua generație și măcelarul egiptean care-a prins transformările ultimelor trei decenii, până la refugiații africani care-au traversat Mediterana în bărci și au reușit să scape cu viață. Ferrara stă de vorbă cu ei, la fel cum o face cu extremiștii de dreapta din gruparea CasaPound, care ocupă o casă din apropierea Pieței, sau cu bătrânica rasistă care târăște un troller. Dincolo de a fi o explorare a unei comunități ad-hoc de marginali, refugiați, expați și singuratici, și o radiografie a dinamicilor lumii, Piazza Vittorio e o revizitare a agorei, varianta lui 2019. (Andra Matzal)
-
Sabaudia (Austria, 2018), de Lotte Schreiber
Sabaudia este povestea localității cu același nume care, în vremea lui Mussolini, a fost supusă planificării urbane de către patru arhitecți și reconstruit în numai opt luni. Documentarul încearcă să recupereze contextul mai puțin vizibil în discursul istoriei, adică tradiția locuirii țăranilor italieni în acel spațiu și ura dictatorului fascist față de fenomenul urbanismului, despre care credea că distruge autenticitatea sufletului italian, care își are locul în mediul rural. Mussolini se pare că a făcut o excepție de la ură pentru această localitate și celelalte incluse în planul arhitecților: Littoria (acum Latina), Pontinia, Aprilia și Pomezia. Povestea de aproape 30 de minute este și o lecție vizuală de arhitectură, cu ajutorul căreia poți să-ți plimbi privirea printre clădiri și oamenii care le locuiesc. (Venera Dimulescu)
