Harkiv, al doilea oraș ca mărime din Ucraina, situat aproape de granița cu Rusia, se află sub asediu continuu în ultimele zile. Cel puțin 136 de civili – inclusiv 13 copii – au fost uciși. Un spital local a fost lovit, un alt spital de copii s-a mutat într-un buncăr, iar o rachetă neexplodată a fost găsită pe un loc de joacă al unei grădinițe. 

Pe 1 martie, peste 10 persoane și-au pierdut viața și 35 au fost rănite când o universitate veche de peste 200 de ani, opera, o sală de concert și clădirea Consiliului Local, toate aflate în Piața Libertății din centrul orașului au fost lovite. „Nimeni nu va ierta. Nimeni nu va uita”, a declarat președintele Volodimir Zelenski după atacul asupra centrului Harkivului. 

În acea noapte am vorbit cu Oleksandra Bakun, traducătoare și trainer în vârstă de 35 de ani, care oscilează în fiecare zi între gândurile de a rămâne sau a pleca din Harkiv. Mama ei e dependentă de un aparat de oxigen și i-a fost teamă că o va pierde într-o noapte în care s-a întrerupt curentul. 

Am ajuns la Oleksandra printr-un prieten din copilărie care o cunoscuse la un training pentru tineri cu câțiva ani în urmă. În timp ce vorbeam, s-a dat alarma care le transmite locuitorilor să se adăpostească. „Trebuie să sting lumina acum”, mi-a spus ea și am continuat să vorbim în întuneric. Mă îngrozea gândul că i s-ar putea întâmpla ceva în timpul discuției noastre sau după. Mi-a povestit despre cum arată viața ei de zi cu zi de când a început războiul, cum se raportează la ideea de a-și lăsa mama la Harkiv și a fugi de acolo și cum crede că vor fi relațiile dintre ucraineni și ruși după război.

Unde ești acum, ești într-un loc sigur?

Sunt acasă, dar nu sunt în siguranță. Nu sunt în siguranță de cinci zile. Nu poți fi în siguranță în Harkiv și, din păcate, nicăieri în Ucraina.

Cum ai trecut prin ziua asta cruntă? Pentru noi e de necrezut cum a fost bombardat azi centrul Harkivului.

Și pentru mine e de necrezut. Au fost nevoiți să distrugă Consiliul Local, pentru că nu au putut să-l captureze. Dar totuși steagul ucrainean a rămas în vârf. Deci, chiar dacă ne pun la pământ, steagul ucrainean rămâne sus.

Când Rusia a atacat Ucraina, voluntarii, nu administrația locală, au dat jos monumentul lui Lenin care se afla în piața care a fost bombardată azi. 

Din Consiliul Local Harkiv au mai rămas doar zidurile, nu mai sunt podele, nu mai sunt ferestre, sunt doar pereți. Și nu e doar Consiliul Local. Este un ansamblu arhitectural format din 4 clădiri: Derzhprom, Universitatea Națională din Kharkiv, Opera și Consiliul Local Harkiv. Au distrus armonia care a fost creată și susținută de multe generații de arhitecți.

Mă dobori, dar nu cad. Bunicul meu a fost metalurgist. Ucraina este renumită pentru oțel, iar oțelul devine mai dur cu cât îl presezi mai mult. La fel e și cu ucrainenii. Devenim mai duri cu cât ne presează mai mult. Da, Consiliul Local din Harkiv a fost distrus, dar asta doar ne-a înfuriat și mai tare și ne-a făcut să luptăm cu și mai multă îndârjire.

Unde erai când a avut loc bombardamentul de azi? Cum ai aflat ce s-a întâmplat?

Am auzit despre explozie la radio. Am auzit explozia, dar când auzi o explozie nu știi unde s-a întâmplat. De cinci zile tot aud explozii la fiecare două ore.

De fapt, exploziile sunt un lucru bun, pentru că înseamnă că sistemul nostru de apărare antiaeriană funcționează. Dacă aud explozii înseamnă că rachetele nu au lovit nimic. Înseamnă că au fost distruse de sistemul nostru de apărare aeriană. Și le suntem recunoscători tuturor partenerilor europeni și partenerilor NATO și SUA care ne-au trimis sisteme de apărare, pentru că probabil fără sprijinul Occidentului am muri. 

Ce ai făcut după ce ai auzit despre bombardament la radio?

Am dat un interviu pentru radio CBC Canada și am spus că rușii și bielorușii trebuie să sufere la fel cum suferim și noi acum. Iar conturile bancare și casele fiilor oligarhilor ruși trebuie blocate, vândute și banii trimiși armatei ucrainene. Asta am făcut după ce am auzit despre explozie.

Sunt o luptătoare. Nu pot să lupt cu arme, dar pot să lupt cu informații și adevăr. 

Dar nu e vorba doar despre ziua de azi. Ieri a fost la fel. Alaltăieri la fel. S-au întâmplat multe lucruri în aceste 5 zile și înainte de asta, în ultimii 8 ani. Au bombardat o grădiniță, un spital. Ce dracu’ faci, Rusia? Ieri au bombardat mai multe cartiere rezidențiale, iar o clădire bombardată se află pe strada pe care eu și mama mea avem adresa de reședință. Astăzi au distrus turnul de televiziune. Și o grămadă de oameni își luau știrile de la televizor și acum nu știu ce se întâmplă.

Tot ieri au distrus una dintre stațiile care furnizează electricitate în Harkiv și la ora 9 dimineața, curentul a fost întrerupt. Mama e conectată la un aparat de oxigen, e dependentă de oxigen, pentru că a avut COVID și în ianuarie a fost în spital, iar spitalul ne-a dat acest aparat gratuit pentru o lună. Deci are nevoie de electricitate pentru a trăi. Din fericire, azi, la 10 dimineața a venit din nou curentul. Am fost foarte îngrijorată, pentru că exista șansa ca mama să nu supraviețuiască pe timpul nopții. Din fericire, a supraviețuit.

Și dacă nu ai electricitate, frigiderul se dezgheață, mâncarea se strică și acum e imposibil să cumperi alimente din cartierul meu. Nu e nimic deschis. Și farmaciile sunt închise.

Cât timp crezi că vă ajung proviziile pe care le aveți?

Dacă războiul nu se oprește într-o săptămână și jumătate, să zicem două săptămâni… atât îi ajunge mamei cantitatea de mâncare pe care o are. Dar clădirea poate fi bombardată oricând și nu mai contează câtă mâncare ai dacă ești mort.

Există o listă de farmacii și de magazine care încă funcționează. Și sunt voluntari care își riscă viața și aduc mâncare la casele oamenilor care au nevoie. Astăzi a fost o echipă de voluntari care i-au adus medicamente mamei. 

De asemenea, de 4 zile încoace nu știm sigur ce saturație are mama, deoarece bateria aparatului care i-o măsoară s-a descărcat și nu putem cumpăra o baterie nouă. Le putem cere voluntarilor să aducă alimente și medicamente, dar nu și baterii. Saturația mamei mele arată un număr nebunesc, 64, iar numărul minim e 90 și nu suntem siguri dacă asta e saturația ei reală sau dacă bateria e de vină.

Cum arată o zi din viața ta de când a început războiul?

Mă trezesc la 4 dimineața de la o explozie. Scriu pe Facebook că a fost încă o explozie, întrucât comunitatea internațională trebuie să știe. Verific știrile pentru a afla unde s-a întâmplat. Verific oamenii pe care îi cunosc dacă sunt în viață. Nu în siguranță. În viaţă. Și verific știrile să văd ce oraș a fost capturat noaptea, pentru că ei acționează noaptea. Apoi încerc să împachetez și să fug, dar până când mă dezmeticesc se dă deja alarma să ne adăpostim. 

Unde încerci să fugi?

Pentru început, la gară. Transportul public nu prea mai funcționează. Înainte dura 17 minute să ajung la gară. Acum mi-ar lua 4 ore de mers pe jos. Metroul funcționează doar pe post de buncăr.

Și după aceea?

Sincer, oriunde. Știu că România acceptă refugiați, Polonia acceptă. Dar pentru a ajunge în Polonia mi-ar lua 2 zile cu mașina. În fiecare zi îmi fac o strategie și în fiecare zi înțeleg că e o strategie proastă, pentru că acel oraș a fost bombardat. Și să ajungi undeva cu autobuzul nu e o idee bună, pentru că au fost distruse cel puțin două autobuze.

Timp de 5 zile am încercat să o conving pe mama să plecăm împreună. Dar e dependentă de aparatul de oxigen greu de 22kg și, de asemenea, nu are pașaport și nu-și cunoaște saturația. Nu știe dacă poate respira singură sau nu. Îi e teamă că va muri pe drum pentru că nu poate respira.

Cum te simți vis-a-vis de ideea de a pleca singură și de a-ți lăsa mama acolo?

M-am urât pentru asta. Mă urăsc pentru asta. Dar dacă nu fac asta, toată ramura familiei mele va muri. Și bunica mea a murit în decembrie și a depus prea mult efort ca să mă crească, ca eu să mor. Da, sunt devastată. I-am rugat pe vecini să aibă grijă de mama, i-am dat un smartphone și am învățat-o să-l folosească. Ea are 60 de ani.

Cum crezi că vor fi relațiile dintre ucraineni și ruși după acest război?

Pentru mine a fost important să înțeleg cum conviețuiesc oameni din diferite țări care au avut conflicte. Pe parcursul celor 9 ani în care am participat la proiecte internaționale Youth in Action, am vizitat multe țări care nu au relații foarte bune unele cu altele. Am vizitat Ciprul, care are partea turcă și partea greacă, am vizitat Irlanda și Marea Britanie și am vorbit cu irlandezi, am vorbit și cu belgieni. Am văzut oameni la granița Ciprului dintre partea turcă și greacă cum dansau și beau vin împreună. Și am vorbit cu oameni din Irlanda care au spus că pentru ei nu există graniță, că Irlanda e o parte comună.

Dar de 8 ani încoace am văzut schimbări în Ucraina în privința percepției asupra Rusiei și tot mai mulți oameni au încetat să vorbească rusă, ceea ce e fix opusul a ceea ce își dorește Rusia. În ultimele 5 zile am văzut persoane publice din Ucraina care erau susținători ai culturii ruse și care acum au trecut la ucraineană. Deci, cu cât Rusia încearcă mai mult să ne elibereze de „naziști”, cu atât devenim mai pro-ucraineni. 

Am văzut o mulțime de postări pe Facebook ale unor ucraineni care spuneau că nu vor uita niciodată ce au făcut rușii. Și mulți dintre ei vorbiseră rusă în cea mai mare parte a vieții lor. Și acum au trecut la ucraineană pentru a le arăta: Nu trebuie să ne eliberați, ok? Nu suntem națiunea vorbitoare de rusă care trebuie eliberată de „fasciști”, suntem o națiune independentă vorbitoare de limba ucraineană. Navă de război rusească, du-te dracu!

Conversația noastră a fost scurtată și editată pentru coerență. 

Cover foto: Harkiv bombardat pe 1 Martie. Fotografie de Pavel Dorogoy