O scriitoare și trei cronicare tinere participă la o discuție cu autoarele romanului grafic Haiku Siberian și își descriu apoi experiența. Textul cursiv îi aparțin autoarei Adinei Rosetti, celelalte intervenții fiind ale tinerelor.
Acum doi ani, proaspăt apărută în traducere românească, Haiku Siberian a ajuns la mine acasă și m-a purtat de la prima pagină într-o călătorie de-o frumusețe poetică răvășitoare, în care cruzimea și oroarea sunt contrabalansate de multă candoare. Pe scurt, autoarele Jurga Vilė (text) și Lina Itagaki (ilustrații) au creat un roman grafic care pornește de la o poveste reală de familie și vorbește despre drama universală a deportărilor. Istoria familiei lituaniene trimise (laolaltă cu un sat întreg) în 1941 de sovietici în cel mai „pustiu și aspru ungher al Rusiei” (Siberia) este narată de micul Algis, un copil de vreo 13 ani, ceea ce adaugă un filtru de căldură, speranță și umor unei felii de viață altminteri traumatice. Din punct de vedere vizual, cartea este o adevărată bijuterie, cu soluții grafice neașteptate și extrem de diverse.
Am țopăit de încântare când am aflat că, la invitația editurii Frontiera, autoarele urmau să fie prezente la București pe 14 noiembrie pentru o întâlnire cu publicul! Bucuria s-a dublat odată cu propunerea de a merge însoțită de trei tinere cititoare pasionate (cu experiență în scrierea de recenzii de cărți, în cadrul rubricii Noii cititori) care să compună împreună un reportaj.
Mara Marinescu, Mara Pădureț și Maria Cioflec și-au făcut bine temele: s-au documentat înainte de eveniment, au ascultat cu atenție, au pus întrebări și au luat notițe, au citit cartea, iar acum își scriu impresiile de la eveniment și din timpul lecturii. Mie nu-mi rămâne decât să le completez, discret, de pe margine...
Haiku Siberian
🔳 🔳 🔳
Am ajuns la Seneca Anticafe, după ce m-am plimbat pe străduţe, încercând să îmi imaginez cum va decurge lansarea. Recunosc că nu-mi e o zonă foarte accesibilă, nu mai fusesem niciodată în acea librărie. De când am intrat, m-a entuziasmat atmosfera primitoare și intimă. Părinţi şi copii curioşi şi nerăbdători au umplut locul. Copiii s-au aşezat în jurul autoarelor, aşteptând să le afle povestea şi să le pună întrebări.
Ambasadorul Lituaniei a ţinut un discurs emoţionant despre importanţa memoriei şi a poveştilor care trebuie aflate, iar publicul venise pregătit, toţi ştiau despre ce era cartea. Eram înconjuraţi de nişte nori desenaţi pe hartie şi agăţaţi din tavan, se poate spune că după ce autoarele au început să vorbească, am plutit prin povestea facerii cărţii. Jurga Vilė şi Lina Itagaki ne-au purtat prin călătoria lungă şi grea a tatălui Jurgăi, unul dintre copiii deportaţi în Siberia.
Însoţiţi de imagini, am aflat împreună cum tatăl îi povestea copilăria sa, cum totul a început când soldaţii au bătut la uşă. Cuvintele Jurgăi cădeau greu. Ne-a mărturisit cum, scriind, s-a ataşat de tatăl său, ca şi cum ar fi fost mama lui, văzând şi reamintindu-şi prin câte a trecut. O lungă şi dureroasă perioadă din istorie, văzută prin ochii unui copil. Ne-a povestit cum unica lor „gură de aer”, şansă la normalitate şi umanitate, era când, ca un refren, auzeau „scrieţi scrisori” şi li se arunca nişte hârtie. Desigur, copilăria le dădea acces la ludicul specific, copiii încercau să transforme totul într-un joc, aşa a apărut şi corul lor.
Când au trebuit să plece de acasă, oamenii n-au avut prea mult timp la dispoziţie pentru a-şi face bagajul, aşa că au luat cu ei ce le era mai drag. Micuţul Algis şi-a luat cel mai apropiat prieten, pe gânsacul Martin; mătuşa lui, Petronela, o fire artistică, liberă, creativă, a ales o carte cu haikuuri japoneze. Autoarele ne provoacă să ne gândim ce am fi luat cu noi.
Mă uit la Jurga povestind despre trecutul întregului ei popor şi văd toată suferinţa, dar mai presus de asta, responsabilitatea de-a împărtăşi poveştile, astfel încât să fie aflate de toată lumea. Lina recunoaşte că la ei în familie nu i s-a povestit aşa amănunţit despre asta – iată, deci, dovada necesităţii păstrării memoriei.
Nu e un subiect vesel, viu colorat, dar privirile curioase ale copiilor şi dorinţa lor de cunoaştere au oferit o oarecare căldură şi speranţă. Au pus întrebări cu un real interes, au ascultat fascinaţi răspunsurile şi au alcătuit un public educat, pregătit, care a venit cu lecţiile făcute, pe care cred că orice autor de literatură pentru copii şi l-ar dori la o lansare. (Mara Marinescu, 13 ani)
Într-o seară friguroasă de noiembrie, Jurga Vilė și Lina Itagaki se îndreaptă spre librăria Seneca Anticafe, unde le așteaptă cititorii cărții Haiku Siberian. Jurga este îmbrăcată într-o rochie gri, pe când Lina are un hanorac roșu.
Când ajung, se așază pe două scaune din mijlocul camerei și încep să vorbească cu Ileana Achim, directorul editorial al editurii Frontiera. Ușor-ușor, încăperea începe să se umple. La șapte și zece, publicul devine mai tăcut.
Ambasadorul Lituaniei începe să vorbească. Lina se uită spre Jurga și amândouă zâmbesc. Ochii Linei încep să sclipească, privind împrejur. Peste tot se văd fețe nerăbdătoare. La finalul discursului ambasadorului, Jurga deschide laptopul și începe să ne povestească despre copilăria ei, în care tatăl îi povestea, la rândul său, despre aventurile sale din Siberia. Despre cartofi degerați, sâmburi de mere, albine, gâscani și fantome care îl înconjoară.
Când se termină prezentarea Jurgăi, Lina vine în față râzând. Ne arată următorul slide și istorisește cum a desenat cartea. Cu un creion grafit, multe foi și multă răbdare, așa se naște un roman grafic. Explică și de ce a râs: fiind prima ei carte, în Haiku siberian a făcut o greșeală. Pe măsură ce desena, introducea în desen și textul din manuscrisul Jurgăi. Neanticipând că romanul grafic va fi atât de popular, urmând să fie tradus în peste 15 limbi și câștigând nenumărate premii, nu și-a dat seama că editurile vor trebui să șteargă textul și să-l rescrie în limba traducerii.
După aceea, urmează întrebările. Autoarele râd și glumesc alături de noi. Când cineva întreabă dacă va mai exista o continuare, Jurga răspunde că i-ar plăcea mult să mai lucreze cu Lina, fiind foarte bune prietene. La sesiunea de autografe, amândouă vorbesc cu fiecare cititor în parte, Lina desenându-l pe Algis, personajul principal, iar Jurga scriindu-i fiecăruia câte un autograf diferit.
O stare de calm și relaxare le înconjoară, făcând pe toată lumea să se simtă bine și plină de speranță. Cred că aceasta este magia lor, chiar dacă povestesc o întâmplare atât de tragică, cum ar fi deportarea lituanienilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, o fac cu încredere și convingere că lumea învață din greșelile anterioare. (Mara Pădureț, 12 ani)
Dialogul celor două autoare cu publicul a fost extrem de viu – Jurga și Lina au răspuns cu multă sinceritate și căldură la toate întrebările pe care le-au primit, de la cele naiv-simpatice ale copiilor („Cum reușiți să desenați întotdeauna un personaj la fel? Mie nu-mi iese…”) până la cele serioase ale adulților, privind receptarea cărții în Rusia, în contextul războiului actual. Am aflat astfel că au fost nevoite să facă unele modificări pentru ediția în limba rusă, dar volumul a fost un succes. Din 2017, de la apariția Haiku-ului, Jurga și Lina s-au plimbat prin toată lumea, însoțind povestea în drumul ei către public – la final de noiembrie urmează să ajungă la târgul de carte de la Guadalajara, Mexic. Nu au mai colaborat la un alt proiect, fiind fiecare prinsă cu multe alte proiecte personale. Iar declarația ilustratoarei că s-a apucat să învețe desenul abia după vârsta de 25 de ani, ajungând să ilustreze prima carte spre 40 de ani ne-a dat tuturor speranță că niciodată nu e prea târziu.
„Lovituri surde în ușă ne-au smuls din așternuturi. Nu visam, afară chiar lătrau câinii ca turbați. Ne-am ridicat înghețați de spaimă: Mama, Tata, Dalia și cu mine.” Așa începe Haiku siberian. Personajul principal este Algis, un băiat de treisprezece ani din Lituania. Când soldații ruși le bat la ușă, informându-i că vor fi deportați în Siberia, Algis are timp să-și ia cu el doar un album de poze și pe gâscanul Martin, înainte să fie urcat într-o căruță, împreună cu familia și vecinii. Povestea urmărește lunga lui călătorie spre Siberia, greutățile inimaginabile pe care le întâmpină acolo, dar și abilitatea lui de a vedea lucrurile bune din jur, care îl ajută să treacă cu bine de aceste dificultăți. Prin ochii unui copil, povestea are un ton optimist – Algis vede deportarea ca pe o aventură pe care o parcurge împreună cu prietenii și familia lui și nu resimte întotdeauna evenimentele tragice prin care trec.
Algis este inspirat de o persoană reală – tatăl autoarei, Jurga Vilė. Multe dintre personajele din carte sunt persoane din viața lui Algis cel real, iar întâmplările din carte sunt bazate pe amintirile tatălui ei și pe jurnalul mamei lui Algis, bunica autoarei. Cartea poate fi văzută și ca un mod de a răspunde întrebărilor următoarelor generații despre ce s-a întâmplat în Lituania în al Doilea Război Mondial, un subiect despre care încă nu se vorbește ușor.
Un alt lucru care face această poveste specială este faptul că nu este scrisă sub formă de proză, ci sub forma unui roman grafic mai neobișnuit. Haiku siberian este un amestec de ilustrații, semințe de mere, text, cocori origami și scrisori reale scrise de către Algis și familia lui. Multe dintre ilustrații sunt făcute după poze vechi, ceea ce face cartea să semene, pe alocuri, cu un album de fotografii întocmai ca cel care l-a însoțit pe Algis în călătoria sa.
Haiku siberian este o poveste despre umanitate și rezistență, despre deportări și oameni care nu-și pierd speranța. Chiar și în întunecata Siberie aceștia cântă, se îndrăgostesc, scriu și găsesc motive pentru care să fie fericiți. Este o carte potrivită, cred eu, pentru toate vârstele – atât pentru copii, care vor aprecia stilul inspirat de banda desenată, cât și pentru adulții care vor să afle mai multe despre această perioadă din istoria Lituaniei. (Maria Cioflec, 13 ani)
Cartea se încheie într-o notă optimistă („Nu un sfârșit, ci un nou început”) și cu o invitație către cititori de a-și imagina propriul haiku. Nu știu ce încheiere ar fi mai potrivită pentru acest articol decât haiku-ul pe care l-a scris Mara M., inspirată de întâlnirea cu cele două autoare:
Copii şi adulţi
Pe ieri revizitându-l
Cu ochii larg deschişi.
Emoţia lor
Amintindu-ne ce-a fost,
Înălţătoare.
Epocă ternă
Memoria-i vie,
Lumină din noi curgea.
Neuitare.
Sursa fotografiilor: Seneca AntiCafe.
