Proza scurtă de mai jos se petrece în Ucraina, un loc către care se îndreaptă gândurile celor mai mulți dintre noi acum. Ea a apărut și în numărul 4 pe hârtie al revistei Scena9, pe care îl găsiți aici (și în Librăriile Cărturești) - un număr despre supraviețuiri de toate felurile, printre care se numără și cea a vârstnicei Olga. De asemenea, povestirea face parte din volumul „Stații”, debutul Ramonei Gabăr în proză, care a apărut în toamna lui 2021 în colecția n'autor a Editurii Nemira.
După ce se termină slujba, se ridică anevoie de pe scăunelul șubred pe care se așază de obicei, își face trei cruci largi și pornește spre ieșire, împreună cu celelalte două femei bătrâne care veniseră, ca de fiecare dată, la slujbă. Pe vremuri, biserica din centru era neîncăpătoare duminica. Familiile veneau cu mic, cu mare, trei sau chiar patru generații împreună, și numai vreo boală gravă sau vreun necaz neașteptat îi împiedica pe oameni să vină duminica la biserică. Ai lui Kravets veneau într-o vreme cu a bătrână și cu ăi mici ai Yuliei, cinci generații în total.
Când Vadym a făcut infarct și-a murit singur în casă, așa și-au dat seama că ceva e-n neregulă: n-a venit la biserică în duminica aia caldă de septembrie. După slujbă, bărbații s-au adunat și-au hotărât să meargă să vadă dac-o fi pățit ceva. Au mers alene, vorbind de altele și făcând planul pentru pescuitul de sâmbăta viitoare, până la casa lui de pe ulița dinspre izlaz și, negreșit, l-au găsit prăbușit în marchiză, lângă ușă, de parcă ar fi simțit că ceva nu-i în regulă și-ar fi pornit să caute ajutor. Câinele lui, Alioșa, un dulău galben cam bleg, mai avea putere doar să schelălăie, de foame ce-i era. Vadym murise de vreo două zile jumătate.
Când Olena plecase de-acasă în iarna lui optzeci și șapte, bietul Stepan, îndrăgostit până-n vârful urechilor, ca-n prima zi, deși a bătrână nu irosea niciun prilej s-o bălăcărească pe Olena și s-o suduie mai rău ca pe criminali, de rușine, a ținut fuga secretă vreo câteva săptămâni. Întregul sat a crezut c-or fi plecat împreună în vreo vacanță, să petreacă poate sărbătorile de iarnă în capitală, căci Olena era mândră și pretențioasă, nu s-ar fi mirat nimeni dacă l-ar fi bătut pe bietul Stepan la cap, până când omul ar fi consimțit să-și cheltuiască toată bruma de bănuți adunată peste vară ca s-o ducă pe Olena să vadă capitala. Lasă că a bătrână era cu un picior în groapă și locul în cimitir nu era încă plătit, că suferea de reumatism și visa de ani de zile să ajungă la băi, lasă că odăile lor din spatele casei părintești mai aveau nevoie de lucru. Lumea știa că Stepan nu era în stare să-i refuze Olenei nimic, că și-ar fi mâncat de sub unghii ca să-i facă ei cele mai nebunești plăceri, deși, la urma urmei, era și el aproape sărac lipit pământului, numai puterea lui de muncă îl făcea să se ridice puțin de tot deasupra celorlalți din sat, toți la fel de nevoiași și de năpăstuiți. Dar în ajunul Crăciunului, când Stepan a apărut singur la slujbă – singur, adică fără Olena, sprijinindu-și de braț doar mama bătrână – după două săptămâni de când stătuse ascuns în casă, tot satul a știut că Olena făcuse o nefăcută.
Își ia la revedere de la cele două femei care-i sunt duminică de duminică tovarășe de căință și de iluminare și se despart în fața bisericii. Ele o iau alene în jos, înspre școală, ținându-se una pe alta de braț, iar ea începe să urce încet înspre magazinul universal. Când să dea colțul la poștă, Bohdan îi iese în întâmpinare coborând scările câte două–trei odată și fluturând din mâna dreaptă:
— Olga, Olga, stai o clipă!
Olga se oprește și-l privește cu ochii ei încețoșați, temându-se să nu-l vadă dintr-o clipă într-alta căzând de-a berbeleacul pe scările poștei. Îmbătrânit prea devreme, cu o chelie care îi face fruntea să pară imensă, cu obrajii un pic prea roșii și lăsați, cu câteva kilograme în plus pe ici, pe colo, Bohdan nu e foarte sprinten, pare mai degrabă neîndemânatic, îți vine să pui o mână în dreptul lui, să-l ajuți în caz că se împiedică.
— Stai, mă, băiete, că n-o da foc! Să nu-ți rupi vreun picior, că nici n-are cine te duce la spital.
Bohdan se oprește lângă ea și-și trage sufletul, după care se îndreaptă din șale și-i zice:
— A sunat Anicika, a zis să vii la șapte, că sună din nou.
— Draga de ea! Vine mama, cum să nu vină? Și ce-a mai zis?
Bohdan încă își mai trage sufletul și înlătură orice posibilitate de stat la povești, cu un gest scurt al mâinii:
— Păi, tot ce-o avea de zis, ți-o zice matale diseară, când vii. Vezi că eu n-o să fiu aici! Mă uit și eu la meci diseară, că oricum aici nu se întâmplă nimic. O să las ușa descuiată, să poți intra, o tragi matale mai tare când pleci, că se înțepenește singură.
— O trag, mamaie, sigur c-o trag, îi zice Olga și-l bate încet pe umărul stâng. Ai grijă cum mergi pe stradă, că-mi pari cam năvalnic și mă tem să nu-ți rupi vreun picior.
Bohdan râde și o mângâie pe spate, după care se întoarce și urcă scările poștei înapoi, iar Olga își zice iar, cu uimire, că i se vede vârsta chiar și lui Bohdan, pe care îl știe de când s-a născut, de când moașa Katina alergase într-un suflet de la casa ei până la casa unde tânăra familie își aștepta primul născut, gâfâind și strigând după cum îi era obiceiul „Vin, vin acuși!“, ca să știe tot satul că se îmbogățește cu un suflet.
Olga măsoară drumul până acasă în pași mărunți și povești de-odinioară. Asta e casa unde-a stat ultima oară fata cea mai mică a lui Dimitrovici, aia care visa să se facă doctoriță. Nu ne-ar fi stricat nici nouă un doctor în sat, că, de douăj de ani, de când a murit doctorul Voloshyn – Dumnezeu să-i ierte toate păcatele! –, tare ne mai chinuim. A plecat și ea după frate-su mai mare, acum șapte ani, parcă, ea a fost ultima dintre Dimitrovici care mai rămăsese în sat.
Aici a stat Irinuca aia mică, moldoveanca pe care a adus-o Vasily după anii nouăzeci, când începuse deja să se golească satul de fete. Doamne, ce aprigă femeiuță! își zice Olga mustăcind. Parte în parte se bătea cu nebunul de Vasily: când era beat, îl bătea ea; când era treaz, nu se lăsa nici el mai prejos. A mai trăit ea vreo cinșpe ani după ce s-a dus el, în noaptea aia cu ger năpraznic, când a înghețat de frig în fața casei. Mulți au zis atunci că ea l-a dat afară din casă, fiindcă era beat și pus pe harță, dar Irinuca s-a jurat că în seara aia nici nu-l văzuse.
Aici stăteau Litovchenko, Doamne, că frumoși copii au mai făcut oamenii ăia! Pe cât erau ei de urâți, pe atât de frumoși le-au ieșit copiii toți! Olga chicotește cu un amestec de nostalgie și de maliție, care li se iartă oamenilor bătrâni. Nu degeaba se spune „a dat în mintea copiilor“, e o dezlegare care absolvă chiar și păcate mai mari decât să te miri de urâțenia unor copii.
Încet-încet, ajunge și în fața căsuței ei bătrâne. I se pare că-i obosită și căsuța asta coșcovită din mijlocul uliței, cu acoperișul ușor căzut, ca o pălărie peste fața istovită a unui bătrân morocănos, care n-are chef să fie băgat în seamă. Când deschide portița și-o aude scârțâind, îi spune cu blândețe:
— Ai obosit și tu, ce să faci…
Volya îi iese în întâmpinare și i se freacă de picioare, așa că se apleacă cu greu și-l mângâie de două ori pe spate. Volya e tărcat, are o coadă scurtă și groasă ca un cârnat, pe care o poartă tot timpul cu mândrie în sus, ca pe un steag, și niște ochi rotunzi ca niște bile, care, din verzi cum sunt peste zi, se fac negri și uriași, de parcă fiecare noapte îi produce mârtanului o mirare uriașă. Poate de faptul că-s tot aici și c-a mai trecut o zi peste noi se miră, își spune Olga, pășind cu grijă în urma lui, să nu-l calce.
— Ce-o să faci tu, mă, Volya, când m-oi duce și eu? E aproape unsprezece dimineața și se întreabă, cu o ușoară spaimă, cum are să-și umple timpul până la șapte seara, când sună Anicika. I se pare o veșnicie, dar, la vârsta ei, totul e o veșnicie. Și până la moarte mai e o veșnicie, pe care o umple cu tăceri, cu vorbe dulci pentru Volya, cu drumuri la biserică și la alimentară și cu gândul la Anicika, să-i fie ei bine acolo, în capitală, unde timpul aleargă altfel. Când ea se întreabă cu ce să-și umple timpul, Anicika sigur se întreabă dacă va reuși să termine câte are de făcut până la șapte fix, când trebuie s-o sune. Dacă poate să termine cu toate cursurile copiilor, cu mâncarea pentru săptămâna viitoare, cu scosul gunoiului, cu călcatul rufelor, cu pregătitul lecțiilor pentru luni și cu bărbatul ăla ursuz al ei, care trăiește cu nasul îngropat în cărți și formule.
— Are multă treabă, lucrează la o carte nouă. E deștept Voloda, mamă, îi zisese Anicika ultima oară când venise în sat, acum doi ani, doar cu copiii, când Olga o întrebase de ce n-a venit și el. Măcar de l-ar moșteni ăștia mici!
Măcar de te-ar moșteni pe tine, se gândise Olga, dar nu zisese nimic cu voce tare. Anicika fusese mereu descurcăreață și bună de pus pe rană. Avea un zâmbet și o vorbă pentru oricine, chiar și pentru necunoscuți. Odată văzuse în parc, stând pe marginea unei băncuțe, un om atât de trist, că-i sfâșiase inima. Copiii se jucau și el îi privea din când în când cu atât de multă tristețe, de parcă l-ar fi hăituit o mâhnire cât universul, iar apoi își punea capul în palme și stătea așa, oftând, câteva minute în șir. După care își ridica iar privirea și, privindu-i, ochii i se umpleau iar de lacrimi. I-a povestit la telefon c-a vrut să se ducă să-l întrebe dacă îl poate ajuta cu ceva, dar Voloda a oprit-o aspru:
— Cum să te bagi în viața unui om străin? Habar n-ai ce-i cu el, poate e violent, poate tocmai a ieșit din închisoare.
— Păi, și ce, dacă a ieșit din închisoare, nu-i om, n-are nevoie de o vorbă bună? îi răspunsese Anicika sarcastic. Numai oamenii care stau cu nasul în cărți sunt oameni?
— Uite ce-i, Anicika, îi spusese el pe un ton rece, faci cum vrei, dar eu am plecat în clipa în care te-ai ridicat de pe banca asta! Și dup-aia nu știu, zău, cum reparăm noi neînțelegerea asta fundamentală dintre noi!
Așa că îl lăsase pe necunoscut să sufere în tăcere pe băncuța de vizavi, privind din când în când, cu durerea a o mie de oameni, copiii care zburdau prin preajmă. Când a venit ora, s-a ridicat demnă, și-a trecut palmele peste fusta plisată, ca să-i aranjeze pliurile, i-a strigat pe băieți și l-a urmat pe Voloda, care o luase înainte pe alee, fără să zică un cuvânt.
Olga și-a făcut de lucru toată ziua, în speranța că timpul o să treacă mai repede. Dar tot i-au rămas vreo două ore bune în care nu și-a mai găsit nimic de făcut. Animale nu mai avea, că, de când începuse satul să se rărească și ea îmbătrânise, îi fusese teamă că o să moară într-o zi și nimeni n-o să-și dea seama săptămâni întregi. Nu voia să-și facă păcat cu o curte plină de animale. Îl avea doar pe Volya, căruia-i explica des cum trebuie el să se descurce singur când o fi să moară ea. Volya era tânăr, sprinten și un vânător priceput. În fiecare zi, îi aducea câte un trofeu, pe care i-l depunea mândru la picioare, uneori încă pulsând de viață și zbătându-se cu ultimele puteri. Olgăi îi părea rău pentru vrăbiuțele, șoriceii și puii de porumbel pe care i le lăsa pe prispă Volya, dar nu-l certa. Știa că vremea ei o să vină curând și spera că priceperea lui la vânătoare o să-l ajute să nu moară de foame în lipsa ei. Îl încuraja să fie independent, așa cum o încurajase pe Anicika, știind, în același timp, în fiecare secundă în care o împingea să îndrăznească mai mult, să fie mai curajoasă, și mai curajoasă, că în felul ăsta o s-o piardă. Că Anicika ei iubită, cu cât o să fie mai deșteaptă, mai liberă, mai ambițioasă, cu atât o să plece mai repede și mai departe.
Pune de ceai și se așază la masa mare din marchiză, de unde are vedere directă la ceasul albastru rusesc de pe televizor. Aproape că nu-l scapă din ochi în timp ce-și soarbe ceaiul dulceag, făcându-și în minte planul: câte minute îi trebuie ca să ajungă la poștă, cu câte minute înainte vrea să fie acolo și când e cel mai bine s-o pornească la drum. Stând așa la masa lungă, își amintește că pe vremuri era neîncăpătoare când îi veneau rudele în vizită. Satul nu fusese niciodată mare, dar toți se cunoșteau între ei, iar Alioșa se înrudea cu un sfert din sat. Avea cinci frați, vreo douăzeci de veri, mătuși și unchi în toate punctele cardinale. Olga era mai puțin norocoasă: ea avusese doar o soră, care se stinsese de micuță. Cum bărbatul îi murise în război, mama Olgăi n-a mai avut alți copii, așa că a rămas doar cu Olga, în casa în care visase să crească o liotă de copii, împreună cu bărbatul după care venise de la capătul lumii.
Crescută doar de mamă, Olga fusese o fată sfioasă, fără mare trecere la băieți și fără multe prietene. Era cea mai retrasă, și-n majoritatea zilelor de-abia aștepta să ajungă înapoi acasă, ca să-i țină de urât mamei și să o ajute la treburi. Când Alioșa a pus ochii pe ea, mulți din sat s-au cam crucit. Dar lui Alioșa i-au plăcut sfiala și cumințenia ei. În plus, Alioșa n-avea nimic al lui. Șase frați într-o casă puțin mai mare ca un bordei, ce putea el să-i ofere unei fete mai ambițioase? A știut Alioșa că Olga n-o să-și lase mama în urmă nici în ruptul capului, așa că, după cununie, s-au mutat cu toții în casa care fusese construită pentru o familie mare și gălăgioasă. Ce-i drept, casa n-a avut niciodată noroc de mulți copii: Alioșa și Olga au avut și ei numai unul, pe Anicika, pe care au crescut-o două generații de femei tăcute și blânde și un bărbat care umplea casa cu veselia lui.
Olga privește ceasul albastru și se minunează în sinea ei de cât de greu trece timpul. Parcă trecea mai ușor în tinerețe. Uneori, n-avea timp să termine tot ce-avea de făcut înainte să se întoarcă Alioșa de la muncă. O prindea cu șorțul pe ea și, cochetă cum fusese dintotdeauna cu el, fugea și se ascundea în dormitor, să se dichisească puțin, lăsându-l să aștepte pe un scăunel în marchiză, ca pe-un mire în ziua nunții. Alioșa aștepta zâmbind, știa că pentru el se dichisea. Toată viața, Alioșa a știut că alegere mai bună n-ar fi putut face, iar asta-l făcuse vesel, mai mare dragul să stai lângă el. Cel puțin așa credea Olga, și-l îndemna, atunci când îi vorbea privindu-l în poza mare de la cununie, agățată deasupra ușii de la marchiză: Să-i mulțumești tânărului Alioșa, că bine s-a gândit și înțelept a fost!
Stând la masa lungă cu ochii pe ceas, Olga simte o înțepătură în brațul stâng. Vezi că amintirile și dorul îți fac rău, își zice și hotărăște să iasă din casă. Mai sunt câteva case locuite în sat, poate s-o ia așa, agale, înspre poștă și să se oprească la vorbă în fața fiecăreia. Așa ar putea să umple ora care o desparte de telefonul Anicikăi. În plus, își pusese-n minte să ajungă la poștă cu cel puțin un sfert de oră înainte, în caz că Anicika își termina treburile și se hotăra să sune mai devreme. Se ridică oftând și se hotărăște să nu bage în seamă, pentru moment, senzația că rămâne fără aer, durerile dintre coaste și încheieturile înțepenite, care se urnesc cu greu, ca o bicicletă ruginită. Nu există leac pentru bătrânețe, își spune.
Olga înaintează încet, chinuit, pe drumul către poștă, deși sufletul ei zboară la gândul că, în curând, va auzi vocea dulce a Anicikăi. Își dă seama că timpul i se scurge monoton între zilele în care sună Anicika și se gândește cu resemnare că așa trebuie să fie: ea să rămână singură, ca un mal călduț, pe care urmele de viață aduse de valuri se usucă încet la soare. Alioșa n-ar fi putut să se descurce singur, părăsit într-un sat aproape gol, el, care fusese obișnuit cu forfota și gălăgia. Îi e mult mai ușor Olgăi să-și petreacă zilele în singurătate, cufundată în amintiri și numărându-și bucuriile trecute. A dus o viață bună, a fost iubită și a iubit, și-a îngrijit mama, a crescut un copil bun. Numai gândul că Anicika ei n-are parte de iubirea pe care o merită, alături de bărbatul ăla al ei tăcut și prea serios îi mai știrbește împlinirea.
Olga se scutură de gândurile negre: nu vrea ca acum, când se pregătește să o audă pe Anicika, să se lase copleșită de îngrijorare. Anicika știe mai bine ce o face fericită, mai bine decât ea, o femeie bătrână, dintr-un colț uitat al țării. Chiar dacă asta înseamnă un bărbat care nu pare să aibă vreodată o vorbă bună pentru cineva. Chiar dacă asta înseamnă o viață lipsită de tandrețe, așa cum i se pare Olgăi că duce Anicika. Măcar n-are niciun motiv să creadă că Voloda o lovește, deși îl surprinsese o dată, când îi vizitase atunci, în casa lor mare și rece, vorbindu-i printre dinți, ca și cum s-ar fi pregătit să o strivească. Olga vrea să creadă că nu o făcuse niciodată și că nu prezența ei îl oprise atunci. Știe că Anicika nu i-ar fi spus niciodată. Nu pentru că voia să păstreze aparențele, nu pentru că Olga ar fi judecat-o în vreun fel, pur și simplu pentru că n-ar fi vrut s-o supere, pentru că Anicika cea bună și cu inima cât tot universul n-ar fi conceput niciodată să zică sau să facă ceva care i-ar fi produs Olgăi tristețe sau îngrijorare.
De-aia Olga știe dinainte ce va auzi de la Anicika în minutele alea prea scurte: totul e bine, copiii se descurcă minunat la școală, Voloda a fost avansat, iar ea e fericită să se ocupe de casă și nu regretă nicio clipă că a renunțat la carieră. Prețuiește prea mult momentele în care poate auzi vocea Anicikăi, ca să îi pese că descrie, de fiecare dată, același tablou fals al vieții de familie perfecte. Oricum ar fi, o să-i soarbă Anicikăi fiecare cuvânt și o s-o implore să vină s-o vadă. Poate ultima oară.
— Mamă, ce mă bucur să te aud! spune voioasă Anicika deîndată ce Olga ridică receptorul.
Olga simte cum lacrimile îi umflă pieptul, ca o furtună care năvălește peste un mușuroi de furnici. Ochii i se umezesc, dar se străduiește din toate puterile să își păstreze vocea netulburată. Se sprijină de peretele poștei, își recapătă suflarea și zice blând:
— Anicika mea dragă, ce faci tu, mamă?
— Bine, ce să fac, am terminat treburile pe săptămâna asta, acum pot să mă odihnesc și eu puțin. Măi, mamă, serios acum, te rog eu, pune-ți și matale telefon acasă, să putem vorbi mai des! Parcă ai rămas în secolul trecut, bați drumul până la poștă de fiecare dată când vreau să te sun.
Olga suspină. Eh, ce n-ar fi dat ea să aibă telefon acasă! Dar mai erau doar vreo zece case locuite în satul lor și statul nu se obosea pentru o mână de clienți. Îi mai explicase asta Anicikăi de câteva ori, dar era căpoasă și tot nu voia să accepte. Zisese chiar că o să sune ea însăși la Ministerul Telecomunicațiilor, că o să îl pună pe Voloda să îi găsească un contact acolo, un om normal la cap, cu care să poată vorbi.
De data asta, Anicika nu mai zice nimic despre cum o să găsească Voloda vreun prieten la Minister, iar Olgăi i se strânge inima când întreabă:
— Voloda ce face, e bine?
Anicika nu-și dă răgaz nicio secundă înainte de a răspunde, cu vocea ei veselă, ca un ciripit, că Voloda e foarte bine, mulțumit la muncă:
— A avut rezultate excepționale. Adevărul e că pune mult suflet, iar noi facem și noi ce putem să-l ajutăm. Nu-l deranjăm, copiii știu deja că au contribuit și ei la succesul lui Voloda fiind cuminți și respectându-i nevoia de liniște.
Olga suspină iar, înăuntru, pentru sine, asigurându-se că Anicika n-o aude. Și-i imaginează pe Anicika și pe copii umblând pe vârfuri prin casa aia mare, rece și tăcută, vorbind în șoaptă, ca în preajma unui bolnav, deși Voloda nu e bolnav, sau ca în preajma unui monstru, deși Voloda nu e monstru. Își amintește casa ei în tinerețe, când Anicika era mică, plină de râsete și de gălăgie, de parcă ar fi fost locuită de o liotă de copii, de parcă și pereții ar fi vorbit și s-ar fi bucurat împreună cu ei. Nu-i spune nimic, își zice, la fel cum ea nu-ți spune ție. E o înțelegere tacită între mamă și fiică, ce le impune să nu răscolească tristețea aia care băltește ca o apă liniștită, mâloasă, în sufletul fiecăreia dintre ele.
— Vezi că ți-am trimis ieri pachet, zice Anicika. Cred că ajunge mâine la autogară. Ți-am pus ceva lucrușoare și niște poze cu noi, mai ales cu copiii. Ți-am pus multe poze, că știu că ți-e dor.
Olga dă din cap și simte iar cum lacrimile îi inundă ochii.
— Mi-e dor, mamă, cum să nu-mi fie? În fiecare zi mă gândesc la voi și dacă oi mai apuca să vă văd vreodată.
— Ei, hai, nu vorbi prostii! i-o retează Anicika scurt, cum alungi o insectă supărătoare, deși în glasul ei se simte o umbră de îngrijorare. Dacă ți-e așa de dor, vino să ne vezi! Când vii să ne vezi?
Olga oftează și se gândește că trebuie din nou să spună aceleași lucruri pe care le spusese de un milion de ori, că e prea departe și că ea, cu inima ei, obosește ușor. Că legăturile sunt proaste și, până la tren, trebuie să schimbe două autobuze. Că n-are cu cine să-l lase pe Volya, deși Volya se descurcă și singur. Că orașul o sperie și că i-ar părea așa de bine dacă ar veni ei aici, măcar ea cu copiii, că lor le e mult mai ușor, că-s tineri.
— Să nu-mi zici iar că ți-e greu și ești bătrână și bolnavă, te rog! Nu trebuie să cari nimic, îți iei o poșetă și te muți dintr-un autobuz în altul. Hai, te rog!
Vocea Anicikăi a sunat pentru o clipă ca vocea unui copil, ca vocea ei de când era copil și îl ruga pe taică-su s-o facă avionul sau când o ruga pe bunica-sa să-i facă hrișcă cu lapte și miere. Copilul ăla, care trăia încă adânc ascuns în Anicika, nu mai avea pe nimeni pe lume față de care să-și arate mutrișoara simpatică, nimeni a cărui inimă să se înmoaie la rugăminți zise cu voce subțire, nimeni care s-o răsfețe, s-o înțeleagă. Olga simte, dintr-odată, că i-a mai rămas și ei atâta rost pe lume: să fie mama acestui copil, să o răsfețe și să o iubească așa cum poate n-o mai făcea nimeni.
— Hai să vină cu adevărat căldura și vin, zice ea.
— Vezi că te țin minte! răspunde Anicika. Ai zis așa și anul trecut, dar anul ăsta nu mai scapi... Și copiilor le e dor de matale. Chiar așa, stai să-i chem, să-ți zică două vorbe.
Și Anicika pune receptorul jos și se duce grăbită să-i aducă pe copii din camerele lor. La celălalt capăt al firului nu se mai aude nimic. Nici sunete, nici pași, doar tăcerea unei case care trăiește după ritmul bărbatului pe care Olga și-l imaginează aplecat asupra hârtiilor lui, strângându-și pleoapele nemulțumit și încrețindu-și fruntea, deranjat de șușoteli și zgomote de pași, deși copiii merg în vârful picioarelor, în spatele Anicikăi și-n ritmul ei.
Olga se apropie de clădirea autogării cu o strângere de inimă. Pachetul o s-o bucure și o s-o doară în egală măsură. Până data viitoare când o s-o vadă, dacă mai apucă s-o vadă în viața asta, trebuie să se mulțumească cu obiecte pe care mâinile Anicikăi le mângâiaseră, pe care nările ei le mirosiseră, pe care ea le aranjase cu grijă și dragoste în pachet.
Olga și-ar dori să aibă aripi sau măcar să fie mai tânără și mai sprintenă. Picioarele ei bătrâne se mișcă greu și orice încercare de-a le potrivi ritmul cu nerăbdarea din sufletul ei are ca rezultat niște dureri insuportabile. Dar Olga nu se lasă: încăpățânată ca un catâr, le poruncește să se miște mai repede, să lase văicăreala, Anicika a trimis pachet și ea nu mai poate aștepta să îl deschidă.
Ușa autogării se lasă cu greu împinsă de silueta mică, împuținată de bătrânețe, a Olgăi. Scârțâie neplăcut, ca și cum ar lua-o în râs, amintindu-i Olgăi cât e de veche, cât e de bătrână clădirea autogării, cât e de bătrână ea însăși. În sala întunecoasă și largă nu mai e nimeni, băncile înșirate pe margine sunt goale și întreaga clădire ar părea părăsită, dacă n-ar fi cineva în spatele unuia dintre ghișee. E Maria, pe care Olga nu o știe dintotdeauna, așa cum îi știe pe ceilalți oameni din sat. Nu a văzut-o crescând și nu știe mai nimic despre ea. De vreo doi ani, Maria vine în fiecare zi cu prima rată, din oraș, ca să își facă treaba aici, în spatele ghișeului. Seara pleacă înapoi de unde a venit, cu ultimul autobuz.
Olga o salută, iar Maria îi răspunde cu blândețe, cum face de fiecare dată când Olga vine să ridice pachetele Anicikăi.
— Cum te mai simți, mamaie?
— Eh, ca de obicei, cu bătrânețile mele. Nu mai întinerim, gata, răspunde Olga în grabă. Ai un pachet pe numele meu?
— Am, răspunde Maria în timp ce se ridică de pe scaun și se îndreaptă către colțul unde sunt stivuite vreo două–trei pachete și niște scrisori. Ți-a trimis Anicika pachet?
— Mi-a trimis, draga de ea, răspunde Olga.
Înghite restul cuvintelor pe care le-ar mai spune dacă nu s-ar grăbi să pipăie pachetul de la Anicika. Știe că Maria își petrece zilele aici ca într-o pustietate, căci puțini mai coboară la stația lor, iar de plecat, nu pleacă nimeni niciodată. Numai vreun mare necaz mai mână oamenii să-și adune câteva schimburi într-o valiză ușor de cărat și să plece călcându-și pe inimă din casele lor, mai toți oftând și privind în urma lor pe geamul autobuzului, de parcă n-ar ști dacă se mai întorc.
Olga ar sta de vorbă cu Maria, ca să afle ce se mai petrece pe lume, cum făcea din când în când, dar acum ceva îi dă ghes: dorul îi întărâtă nerăbdarea și o face să crească în ea, ca o furtună. Apucă pachetul cu mâini tremurânde, îi mulțumește Mariei și o pornește greoi către casă, incapabilă, iar, să potrivească elanul aproape tineresc din inima ei cu realitatea oaselor bătrâne, a inimii slabe și a picioarelor aproape rigide.
La început, se gândise să deschidă pachetul acasă, în liniște, pe divanul din marchiză, unde lumina era bună. Acolo, între ghivecele ei cu mușcate și garoafe, ar fi avut răgazul să se uite la fiecare obiect în parte, să îl întoarcă pe toată părțile, să-l miroasă și să-l pipăie, în timp ce i-ar fi vorbit lui Alioșa, blând și fără grabă, așa cum îi vorbise întotdeauna. Pe fereastra deschisă s-ar fi strecurat liniștea satului, copleșitoare în îngâmfarea ei, și-ar fi trebuit să-i explice lui Alioșa că așa e satul de ceva vreme, gol și tăcut, ca un animal care trage să moară.
Dar, după câțiva pași dureroși pe marginea drumului, trebuie să pună pachetul pe temelia unui gard și, ținându-se cu mâna de zăbrelele pline de praf, să-și recapete suflarea. Inima îi aleargă de nebună, efortul nu-i face bine. Olga simte câteva înțepături și, dintr-odată, șoseaua îi apare în fața ochilor neclară, ca vara când te uiți în zare și imaginile dansează nedeslușite sub arșiță. Ar vrea să bea un pahar cu apă, dar nu are cui cere: până la prima casă locuită, mai e vreo jumătate de kilometru. Se uită în spate, întrebându-se dacă ar trebui să se întoarcă și să-i ceară Mariei un pahar cu apă, dar a străbătut deja o distanță bună și nu se îndură.
Mai rezist, își spune, încredințându-se că pauza o ajutase, că se simte deja mai bine. Înțepăturile din inimă s-au potolit, deși picioarele tot o dor, cu durerea aia ascuțită, pătrunzătoare, de parcă cineva i-ar zdrobi cu un ciocan oasele, din loc în loc. Își mai trage puțin sufletul, respiră adânc și se hotărăște să o pornească mai departe la drum, măcar până la Yana în față, unde poate să ceară o cană cu apă.
Însă de la primii pași chinuiți, durerea ascuțită revine, ca înțepăturile din inimă. Olga se sprijină de gard, încercând să deslușească drumul cu privirea încețoșată și continuând să se întrebe dacă mai are putere să ajungă până la casa Yanei. Pentru o clipă, spaima că o să moară acolo, în mijlocul străzii, departe de prima casă locuită, îi face privirea să i se încețoșeze și mai tare. Distanța până la casa Yanei, care acum câteva secunde i se păruse acceptabilă, i se pare deodată de neînvins. Gura i s-a uscat și mai tare și mâinile îi tremură, iar pământul îi fuge de sub picioare, de parcă un hău se deschide și se închide neîncetat, nehotărându-se dacă s-o înghită sau nu; nicio speranță să poată merge mai departe. Cel puțin nu acum. Resemnată și încercând din răsputeri să se liniștească și să își potolească spaima din suflet, Olga se așază pe temelia gardului de lângă ea. Pachetul de la Anicika stă în continuare acolo, cuminte și răbdător, strălucind în lumina soarelui ca o veste bună.
Doar tu mai ai răbdare cu mine, își zice Olga, mângâindu-l. Și apoi se gândește că cel mai bun lucru pe care îl poate face până își trage sufletul este să deschidă pachetul. Dintr-odată, lupta din sufletul ei se risipește: ar fi fost bine să-l deschidă acasă, în tihnă, în lumina caldă a marchizei ei, cu toate amintirile și spiritele ei protectoare alături, dar nu e așa de rău nici să-l deschidă cât de repede posibil. Rupe eticheta și banda subțire de scotch pe care o folosise Anicika pentru a sigila pachetul. Asta îi ia ceva vreme, fiindcă nici mâinile și nici privirea nu o ajută prea mult. Dar nu renunță, se chinuiește până când cutia de carton se deschide, cu o mișcare bruscă, cu un fel de bucurie și nerăbdare, de parcă ar fi așteptat și ea, de multă vreme, să-și dezvăluie secretele, de parcă ar fi mustit, umflându-se de iubire și dor. Olga chicotește gândindu-se că, uite, până și cutia asta de carton știe ce e în inima ei. Soarbe dintr-o privire conținutul pachetului și se bucură ca un copil văzând chiar deasupra fotografiile așezate într-un mic tenculeț, legat cu o bandă de satin roz, frumoasă.
Cum s-a gândit ea, Anicika, să pună pozele deasupra, să le găsesc imediat! își spune, chinuindu-se în același timp să nu se bucure prea tare, să nu-și supere inima fragilă, care a trecut deja prin destule astăzi. Dar inima, ca inima, nu se lasă îmblânzită prea ușor. Olga simte cum, în ciuda eforturilor ei, o ia deja la galop numai zărind teancul de fotografii. Îl ridică și-l apropie de față, căci ochii n-o mai ajută de mult când e vorba de lucruri mici. Prima fotografie e cu băieții, iar Olga se hotărăște să desfacă repede nodul benzii de satin, să caute o poză cu Anicika, sigur trebuie să fi pus o poză în care e și ea. După ce reușește să elibereze teancul, pune fotografia de deasupra în cutie și tresare ca la apropierea furtunii când vede că, așa cum sperase, a doua fotografie o arată pe Anicika, alături de băieți, la intrarea unui parc.
Inima Olgăi își începe din nou cursa ei nebună către niciunde, iar ea simte că rămâne fără aer și că ochii i se umplu de lacrimi. Tot corpul ei parcă s-a hotărât să-și nege zăgazurile, să se reverse și să se împrăștie, ca și cum pielea nu l-ar mai încăpea, ca și cum lumea nu l-ar mai încăpea.
Olga nu știe cum o să ajungă acasă sau dacă o să mai ajungă vreodată, căci nici să respire, nici să meargă și nici măcar să se miște nu mai e în stare. Corpul ei nu vrea să o mai asculte în niciun fel, dar acum toate astea contează prea puțin, aproape deloc. Printre lacrimi, Olga o privește pe Anicika ei dragă și frumoasă, ca un înger, cu zâmbetul ei cald, care încălzește inima oricui și face să dispară orice supărare, cu mâinile ei elegante așezate protector pe umerii băieților, Anicika cea minunată, în centrul fotografiei, asta e tot ce-i trebuie pe lume, și în sufletul ei îi mulțumește cerului că a apucat, totuși, să o mai vadă o dată în viața asta.
