Dacă cineaștii verii ar forma o școală, atunci maestrul Éric Rohmer ar trebui să aibă fotografia la panoul de onoare, iar discipolul Guillaume Brac ar fi actualul șef de catedră. Pe MUBI găsim o selecție generoasă de filme ale acestui artizan confidențial, care lucrează cu corpurile bronzate, cu tinerețea, cu ușurătatea ființei estivale. L-am ales pe cel mai bun dintre ele, „L’Île au trésor” (2018) – o incursiune de neratat în miezul unei veri nesfârșite.
Uneori apare câte un cineast care ne oferă spre vizionare lumea noastră, surprinsă în coordonatele ei cele mai familiare, și totuși atât de stranie. Stranie în modul cel mai firesc cu putință, adică nu prin căutarea cu orice chip a inexplicabilului (un fel de mystery forțat), ci prin tentativa de a dezvălui o dimensiune suplimentară a sufletului, mereu la lucru în viața de zi cu zi. Guillaume Brac este un astfel de cineast, chitit, prin filmele sale, să caute starea de grație care stă să cadă în orice moment peste noi, cu condiția să știi s-o privești. Cinemaul său te atinge ca o briză. La capătul filmelor sale – modeste contribuții la o istorie mai blândă a cinemaului, care au oroare de jargon lemnos de tip „dispozitiv”, „sistem” sau „intenție auctorială” – suntem asaltați, pe neașteptate, de un ghem de emoții greu de descâlcit. Să luăm cazul acestui minunat L’Île au trésor: aproape 100 de minute de contemplație solară, pompate de plăcerea regăsită de a te situa în lume, înconjurat de prieteni. Totul culminând cu recunoștința adâncă în fața unui film care nu vrea nimic de la noi – nu ne scoate ochii cu meșteșugul său –, dar ne arată, în fond, că bucuria vieții nu e doar o lozincă. Vast proiect pentru anul 2021.
De fapt, cam asta e ideea: Brac pare să fie omul ideal prin care speranța e liberă să pătrundă din nou în sala de cinema. Ideal, pentru că n-are treabă cu dulcegăriile și self-help-ul, ci cu un mod fertil de a gândi împrejurimile prin intermediul camerei de filmat. Cel mai recent film al său, lungmetrajul de ficțiune À l’abordage (2020), tot despre vară e, și tot din delicatețea unei priviri regizorale care știe să țină aproape, dar fără a da buzna cu bocancii peste personajele sale, a luat naștere. E o experiență revigorantă să asiști la povestea acestor doi prieteni cam fără noroc – oamenii din ficțiunile lui Brac sunt, în genere, niște loseri simpatici, ce se înverșunează moale în fața zeului nedrept al iubirii de-o vară, apoi renunță –, care-și sfârșesc râvnita vânătoare amoroasă dintr-un camping făcând babysitting pentru o doamnă cunoscută din întâmplare și reînvățând valoarea prieteniei dezinteresate. À l’abordage e deja un film foarte bun, care dibuiește în miezul întâlnirilor fără consecință, al planurilor anulate în ultima clipă, al scurtelor și intenselor decepții în dragoste o morală minimă, capabilă să țină acest mănunchi de traiectorii disparate la un loc. Un film care se mulțumește să existe și să nu încurce pe nimeni, cum aș vrea să văd mai des.
Prin comparație însă, predecesorul L’Île au trésor are acest avantaj al fibrei lax-documentare, care-i permite să se muleze chiar mai fidel pe pliurile realității, storcând de la sursă epifanii răcoroase pentru zile toride. Brac ne face aici turul marelui parc de agrement din Cergy-Pontoise, un pic mai la nord de Paris: o incintă cu lacuri și ștranduri, cu pajiști și codri, cu plaje și grătare, luată cu asalt vară de vară de orășenii care n-au putut ajunge mai departe. Să ne amintim, deci, că într-una din capodoperele lui Éric Rohmer, Le Rayon vert, întâlneam o eroină romantică tristă, chinuită de calvarul unei veri pariziene, în care orice escapadă în provincie devenea imposibilă. Pentru oameni ca ea, ai crede, s-a inventat parcul de la Cergy-Pontoise, loc de întâlnire al adolescenților puși pe agățat, al bătrâneilor care stau cu burta la soare și al tuturor segmentelor sociale care intră la mijloc. Hălăduind fără țintă prin toată această nebunie umană – un furnicar de oameni care vor să se distreze și de oameni care trebuie să le asigure toate facilitățile –, Brac face ce face și ține capul la suprafață: filmul său îmbracă o formă limpede și ne aduce la mal. Ba chiar ne face să tânjim după vară și după personajele ei.
L’Île au trésor e un film foarte amuzant: mai tot ce-apare în fața camerei tinde să se răsfrângă dincolo de limitele fixe pe care Brac și le impune în spatele ei – un cadru aproape static, un decupaj minimal –, parcă tocmai pentru a potența, cu discreție, fojgăiala care vrea să ne ademenească în horă. Omul aflat în vacanță e o specie ciudată: îi trebuie foarte puțin pentru a face show. Armurile cad, măștile nu mai au niciun rost, animalul social zburdă liber, iar totul se rezumă la diverse strategii pentru a-ți reuși ziua de huzur. Așa se face că Brac dă peste niște oameni pe care, cu minime intervenții, îi e de-ajuns să-i observe în tăcere, iar ei se ocupă de restul: îmi plac în mod special secvențele, repetate, în care câțiva puști aventuroși încearcă să fenteze controlul de securitate, înotând îmbrăcați prin lacuri sau escaladând porți închise, apoi sunt prinși de agenții de pază și obligați să asiste la o tacticoasă lecție de morală. Sunt secvențe în care nimeni nu pare să se ia prea în serios, de parcă toți ar lua parte la un performance și s-ar abține cu greu să nu râdă pe sub mustăți: vezi acești paznici care trăncănesc întruna pe un ton de bunic, dintr-o plăcere aproape perversă de a speria copiii doar pentru ca mai apoi să le spună „hai, aveți noroc azi”. Brac ne oferă aici o scenetă în mic, în care motorul cinemaului – un țel minimal: să intri în parc; o țâră de suspans: vor fi prinși sau nu?; o morală încropită – ne este redat în deplinătate, cât mai concis cu putință.
Alte secvențe sunt ezoterice (un om îmbrăcat doar în slip fluieră în pustiu, iar cadrul următor ne arată niște lebede care se apropie miraculos de el); sau pilduitoare (un bătrân povestește o anecdotă irezistibilă cu o adolescentă într-un hotel de 5 stele din Croația, și nu e ceea ce credeți); sau politice (un bărbat ne povestește exodul său dinspre Afganistan către Franța); sau sociale (doi tineri simpatici tot încearcă să agațe fete prin parc); sau tandre (doi băieței descoperă parcul de unii singuri); sau pur și simplu superbe în ocheadele lor către o viață a posibilităților (o mașină părăsește parcarea, doi tineri se-agață de ușile ei călare pe trotinete, iar alți trei stau direct în portbagaj, cu picioarele bălăngănind în aer). Simplitatea filmului ne spune că, adesea, sunt de-ajuns o ureche curioasă și o privire îngăduitoare, iar cinemaul cel mai emoționant – cel mai atent cu seamănul tău – e gata să prindă viață.
Pentru Brac, ideea că vara ar fi în primul rând o stare de spirit nu e un clișeu, ci un crez. Nu degeaba acesta a ales să-și dedice filmul copilăriei eterne. Considerați așadar L’Île au trésor ca pe o invitație de a ieși la aer, către comorile ascunse ale verii. Care vară, o știe în primul rând Brac – filmul se încheie pe o notă de melancolie, pricinuită de peisajul devenit pustiu odată cu răcirea vremii –, e tot ce se poate mai efemer. Dar ce contează? În răstimpul dintre două valuri de caniculă, această filmografie subtilă ne va fi demonstrat că vorbe precum „comunitate”, „diversitate” sau „împreună” încă n-au ajuns complet golite de sens.
