Marina Cordun, Senior Creative, și Radu Pose, Art Director, lucrează în publicitate și, împreună, au făcut un proiect a cărui greutate e dată tocmai de lipsa lui de greutate. Să explic: #GROWUPNOT (un fel de #săcreștimaremaibinenu) e o serie de 10 plăcuțe comemorative ale unor personaje fictive, de la Rocky Balboa la Peter Pan, pe care Marina și Radu le-au lipit într-o noapte pe zidurile câtorva case din centrul Bucureștiului. O intervenție în spațiul public fără miză politică/socială/etc., diafană și jucăușă, care face apel la cele mai umane bucățele din noi, un pic de copilăreală, un pic de ușurătate a ființei aplicată pe zidurile orașului.
Am dat peste plăcuțe întâmplător, zilele trecute, într-o seară în care mă-ntorceam de la Universitate spre Romană. M-au cucerit actul gratuit și seninătatea lui, într-un oraș prăbușit sub propria lui greutate, într-o țară sfărâmată de radicalisme și ură, într-o lume cețoasă și neliniștitoare. Trăim vremuri suprarealiste, așa că nimic nu pare mai potrivit decât niște personaje din filmele, cărțile și desenele copilăriei&adolescenței noastre care se strecoară pe zidurile orașului ca să ne tragă de mânecă și să ne zică Hei, de ce te-ai încruntat așa de tare?
Le-am trimis Marinei și lui Radu câteva întrebări despre proiectul lor. Citiți ce-au răspuns și dup-aia plecați prin oraș, să găsiți casa în care a locuit Alice.
Când/cum a apărut ideea asta în mințile voastre? De ce n-ați abandonat-o, așa cum facem în general cu ideile care ne plac mult, dar care nu-s constrânse de deadline-uri și job?
Marina: Într-o zi cu soare, acum un an jumate, sau chiar doi deja, ne întorceam din pauza de masă, eram colegi de birou pe-atunci, și admiram case vechi pe Victoriei. Radu avea ideea în sertarul minții, probabil mai demult, nu știu, dar el a spus atunci ce mișto ar fi să facem niște plăcuțe comemorative pe case din astea faine, dar cu personaje fictive. Iar eu am zis instant: Ce tare! Hai să facem! Nu m-am gândit nici la bani, nici la de ce să fac asta. Pur și simplu, mi s-a părut o idee care, dacă aș vedea-o făcută, mi-ar plăcea. Și atunci de ce să nu o facem noi? Am fost copil, nu? Asta e și ideea! :D
Cum de n-am abandonat-o nici eu nu știu să spun exact, am îndrăgit-o și ne-am motivat reciproc. Pur și simplu am luat-o pas cu pas, no pressure, și până la urmă a ieșit.
Radu: Ideea a fost începută de aproape doi ani. În nici un caz nu voiam să renunțăm la ea și am promis că o facem. Simțeam că o să fie specială și nu voiam nici eu și nici Marina să o facem pe fugă. Ideile apar, evident, de nicăieri. Am văzut o placă comemorativă pe Calea Victoriei și gândul a fost „Ce fain ar fi dacă aș vedea o placă cu Willy Wonka sau Peter Pan.” Păcat că noi trebuia să le facem. Mi-ar fi plăcut să fiu surprins găsindu-le pe străzi. Dacă pe noi ne-ar încânta, atunci sigur și alții ar fi vrut să le vadă.
Tot în perioada când ideea apăruse, noi eram la protest. Totul era sumbru. Bucureștiul are o istorie recentă mult prea gri. Așa că plăcile cu personaje fictive aduceau un plus de culoare. Simțeam că am putea inventa o altă istorie. Așa că de ce să nu zicem că Rocky s-a antrenat în București? Poate că Alice a locuit o bună perioada și prin acest oraș. Și poate chiar este o groapă de iepure ascunsă prin Cișmigiu unde se poate intra în Țara Minunilor…
Cât a trecut din ziua z (aia cu ideea) până-n ziua în care ați montat plăcuțele? Ce-ați făcut în timpul ăsta?
Radu: A trecut mult timp. A fost genul de proiect pe care l-am păstrat pentru atunci când o să-i știm momentul lui. Acel moment a venit, ne-am mișcat și l-am făcut.
Ce am făcut noi din ziua când ne-a venit ideea și până când am implementat-o? Am găsit 10 nume de personaje fictive, am făcut poveștile lor și am făcut design-ul. Am ignorat orice părere din exterior. Am desenat multe schițe până să picăm de acord. Cei de la Fabrik au produs plăcile finale. Partea cea mai faină a fost ziua când le-am montat.
Marina: A trecut ceva, cum spuneam, cam doi ani. Am ales personajele, am gândit o poveste, un concept cum spunem noi, care să dea un sens închegat proiectului, am scris textele, unul câte unul. Apoi Radu a trecut la art direction, aici au fost muulte variante! Radu a căutat și schimbat radical stilul plăcuțelor de vreo câteva ori până să ajungă la forma actuală, una foarte mișto, jucăușă și originală, zic eu. Tot el s-a ocupat și de producția plăcuțelor, prin cunoștințele lui. A mai urmat apoi un pic de efort, texte în engleză pentru Instagram, conturi și pagini de SM, și, desigur, plasarea plăcuțelor prin oraș! Toate astea printre joburi, viață, cununii, excursii, joburi și joburi. Și cam așa au trecut doi ani.
#GROWUPNOT pare un proiect fără cine știe ce miză serioasă. Din ce e făcut el, atunci?
Radu: Exact fiindcă nu are o miză serioasă, a fost cea mai frumoasă parte. Nu a fost un proiect plătit. Nu am avut nimic de câștigat din el decât plăcerea de a-l face. Nu a fost o activare ascunsă sau vreun proiect ghost. A fost făcut din dragoste. Și sper că se vede acest lucru. Am lucrat la el cu mult drag. A fost genul de lucru pe care aș fi vrut să-l văd pe străzi.
Marina: Din entuziasm, bucurie, iubire pentru gesturile faine, dezinteresate, care ne îmbogățesc viața mai mult ca orice onorariu baban.
Cum ați ales personajele de pe plăcuțe? Sunt legate în vreun fel de copilăria&adolescența voastră?
Marina: Am convenit să fie personaje fictive larg cunoscute, nu obscure, ca să fie ușor recognoscibile pentru oricine. Am zis să fie 10 și am ales câteva mai marcante, prin profunzimea, prin farmecul lor… ah, și am mai avut o discuție, îmi amintesc, să echilibrăm cât de cât balanța feminine, masculine, căci la un moment dat erau numai băieți înșirați în listă :D
Radu: Ne-am gândit la niște personaje foarte populare, altfel riscam ca publicul să nu se regăsească în povești. Peter Pan a fost, cred, primul film pe care l-am văzut la Cinema. A fost una dintre cele mai frumoase amintiri pe care le am cu părinții mei. Magic!
Rocky a fost coloana sonoră când am slăbit 40 de kg. Willy Wonka a fost în perioada când le-am pus la loc.
Cum le-ați montat? V-a prins cineva în flagrant?
Marina: Într-o noapte de-nceput de weekend, plăcută și caldă. Ne vorbiserăm cât de cât în legătura cu zona, așa că ne-am întâlnit și am căutat case, încercând să le potrivim cu personajele. Am făcut harta mentală și ne-am pus pe treabă, una câte una. Lipiciul a fost marfă de tot, se lipeau țac pac. Cât despre prins în flagrant, nu ne-a băgat nimeni în seamă, ca să zic așa. Am fost discreți, dar nu pe panică.
Radu: Cea mai ușoară parte a fost când a trebuit să le montăm. În primul rând, mi-e greu să cred că cineva s-ar putea supăra că am pus pe casa lui o placă unde scrie că aici a locuit Cenușăreasa. În al doilea rând, ce am învățat e că, atunci când le lipești, nu atragi deloc atenție. Doar pui lipici pe placă și lipești placa unde crezi că e potrivit. Nu face nici un zgomot. Mai demult, făceam graffiti și știu cât zgomot făcea un spray când începeai să desenezi cu el. Zgomot, miros, vopsea pe mâini, câini care te latră. Și trebuia să te concentrezi să faci ceva frumos știind că poți fi prins. Acum însă doar le lipeai și plecai. Simplu.
Ce vreți să le-aducă intervenția asta în spațiul public oamenilor care o văd?
Radu: Am vrea ca acest proiect să fie un starter. Sunt 1000 de feluri în care poți crea povești în străzile Bucureștiului. Mi-aș dori să scăpăm de cinism și apatie și să ne concentrăm mai mult pe orice pozitiv. Am auzit prea des aceste vorbe - „Lasă visele. Hai să fim realiști." Eu zic „Hai să visăm și să ne facem visele reale." Și hai să încurajăm pe oricine cu vise frumoase.
Marina: În primul rând bucurie, zâmbet, clișeu, știu, dar adevărat. Apoi, ce mi-a plăcut la idee e faptul că e disonantă, te face să te oprești și să te întrebi, deci curiozitate, cugetare lejeră. Și-apoi, cine știe, poate chiar o motivație, sau o revelație! :))
Ce reacții ați avut până acum?
Radu: La o zi după ce le-am montat, 2 din 10 plăci au dispărut.
În prezent, nu știu câte au mai rămas. Poate că vor dispărea toate.
Chiar dacă au rezistat o săptămână, tot mă bucur. Dacă rezistă mai mult - Super!
Marina: Cea mai simpatică reacție pe care mi-a povestit-o cineva este că a văzut placa, a citit-o, i-a plăcut, a trecut mai departe și se întreba „o fi pe bune? ah, stai, că n-are cum!?” Hahaha, disonantă, cum spuneam.
Ce vă lipsește cel mai mult din copilărie?
Marina: Păi tocmai bucuria și curiozitatea copilului în fața lucrurilor simple, entuziasmul acela și iubirea pentru tot și toate, e greu să le accesezi ca adult. Atenție, nu imposibil ☺. Măcar din când în când.
Radu: Mirosul de praf când mă jucam cu niște plăci de gresie vechi și construiam hoteluri în miniatură în grădina bunicii. Mirosul de cauciuc ars când mă jucăm tenis cu piciorul în spatele blocului în Ploiești. Gutuiul în care mă cățărăm și credeam că este o rachetă. Mirosul de ziar. Desenăm încontinuu când eram mic. Nu aveam foi albe pe care să desenez. Așa că desenam pe marginile ziarului cu un creion. Și poate încă un lucru de care îmi e dor e că în copilărie chiar ningea de Crăciun. De foarte mult timp n-am mai avut acest noroc. În orice caz, toată copilăria mea era orice creativ. Desenam, modelam, construiam etc. Mă simt norocos fiindcă în prezent sunt Art Director și fac exact ce îmi place. Iubesc această meserie.
Dacă vreți să adăugați ceva, feel free.
Radu: Teamwork is dreamwork!
Marina: Mă bucur mult că proiectul a stârnit interes, a bucurat, a plăcut, și-a atins scopul. Iuhuu! Mulțumim!
