Citiți prima scenă din piesa „Între două pastile”, în regia lui Cinty Ionescu. Am scris despre piesă aici.
ANCA, 50 de ani
OVIDIU, 55 de ani
În bucătăria lor. Vorbesc la cameră – al patrulea perete e ecranul.
OVIDIU: Bun, începem, da? Bună seara. Suntem familia Staicovici, şi...
ANCA (îi tremură uşor vocea): în primul rând ne pare rău pentru... – scuze, sunt foarte emoţionată, am trac în faţa camerei – deci am înţeles c-o să se prezinte într-un spectacol filmarea asta şi că o să asiste şi câteva persoane care... cum să spun... ne pare rău că sunteţi... că aveţi... cei care aveţi... probleme. Înţelegem.
OVIDIU: Nu foarte bine, totuşi.
ANCA (îşi drege vocea emoţionată. Treaba asta continuă, poate puţin mai slab, o bună parte din scenă şi se pierde până la final, când reizbucneşte în forţă): Da. Adică facem tot posibilul să înţelegem...
OVIDIU: Cu toate că nu avem cum.
ANCA: Nu pentru că nu aţi merita înţelegerea noastră, ci pentru că...
OVIDIU: Nu avem experienţă cu chestia asta.
ANCA: Adică nu cunoaştem oameni cu probleme.
OVIDIU: Şi nu în sensul că nu ne cunoaştem propria fiică
ANCA: Ci în sensul că ea nu e cu adevărat... cu probleme.
OVIDIU: Din fericire.
ANCA: Nu că am avea o problemă cu oamenii cu probleme, dar..
OVIDIU: Să fim cinstiţi, ne pare bine că fiica noastră nu are.
ANCA: Şi ne pare rău că dumneavoastră aveţi.
OVIDIU: Cam asta ar fi. Mai e ceva de spus?
ANCA: De fapt – încă o dată scuze pentru emoţii – aş vrea să clarificăm de ce apărem şi noi în filmarea asta, ca oamenii să nu rămână cu impresia că...
OVIDIU: Da. Sigur, aşa ar fi bine. Începe tu.
ANCA: Noi apărem în filmarea asta...
OVIDIU: Din greşeală!
ANCA: Exact. Adică la un moment dat fiica noastră s-a întâlnit cu tine... Sinty...
CINTY: Cinty! Cu c. Cu ci, de la cicoare.
ANCA: Scuze, te rog. De la emoţii. Aşa. Şi ştiu că a zis că şi ea are depresie şi aşa mai departe, şi că dacă nu vrei să stai de vorbă cu noi.
OVIDIU: Dar a fost o greşeală!
ANCA: Da. De fapt au fost mai multe. Trebuie să ştiţi că fetiţa noastră a fost un copil foarte special.
OVIDIU: Un copil genial!
ANCA: Încă de la 4-5 ani s-a văzut asta. Cum vedea copii care se jucau, se prosteau, se murdăreau, urlau, ea imediat se ridica şi pleca. Singură, fără să-i spună cineva! Mergea şi colora. Sau citea – citeşte de la patru ani. Sau stătea şi se uita aşa pe pereţi. Se gândea, înţelegeţi? Ca un om mare. Nu suporta prostelile celorlalţi copii.
OVIDIU: Era prea deşteaptă pentru ei!
ANCA: Un copil genial!
OVIDIU: Eu am avut oameni foarte deştepţi în familie. Bunicul meu, cu toate greutăţile de pe vremea aia, a ajuns profesor universitar la Paris!
ANCA: Eu zic că la Maria noastră a fost de la uleiul de peşte.
OVIDIU: Pe care-l vomita de fiecare dată! Nu, a fost genetic, îţi zic. Din familia mea.
ANCA: Da? Familia aia a ta cu tanti Maricica internată la Predeal, pe motiv că e măritată cu Eminescu?
OVIDIU: Taci, futu-ţi... ! (la cameră) Scuze. Putem să tăiem asta la montaj?
CINTY: Vă referiţi la „futu-ţi”?
OVIDIU: Nu. Mă refer la asta cu tanti Maricica internată la Predeal. Oamenii nu se pricep la lucrurile ăstea şi-ar putea trage concluzii pripite.
CINTY: Cum ar fi?
ANCA: Oamenii judecă, asta e. Din invidie. Toată lumea ne invidia ce copil deştept avem. Şi noi i-am pus la dispoziţie toate condiţiile. Meditaţii la matematică, meditaţii la engleză, meditaţii la germană, meditaţii la... nici nu mai ştiu câte meditaţii. Gratis! Ne rugau profesorii s-o dăm la ei la meditaţii, să-i influenţeze pozitiv pe ceilalţi copii. A fost olimpică la română, matematică, istorie şi filozofie.
OVIDIU: Un singur cusur avea: nu putea să admită când greşea.
ANCA: Noi i-am spus: nu vrem să fii perfectă.
OVIDIU: Vrem doar să fii cea mai bună.
ANCA: Şi pentru asta poţi să mai greşeşti din când în când. Puţin. Dar ea nu şi nu.
OVIDIU: Ca atunci când n-a vrut să admită că s-a tăiat din greşeală pe mâini când îşi rădea părul.
ANCA: Eu i-am spus. Sunt femeie. Ştiu ce-nseamnă să te grăbeşti şi să te faci... aşa, mai neglijent. Sunt zile în care eşti mai repezită, sau, ştiu eu, mai preocupată de alte lucruri şi nu ştii cum îţi alunecă aparatul de ras. Dar ea nu şi nu, că s-a tăiat dinadins.
OVIDIU: I-am adus aminte că până şi eu mă mai tai când mă bărbieresc. N-am putut s-o facem să recunoască.
ANCA: Foarte mândră.
OVIDIU: Adevărul e că avea şi motive să fie mândră. A fost prima pe şcoală!
ANCA: Până la BAC, pe care nu l-a luat. 4 la română.
OVIDIU: Da. A făcut numai greşeli. Spre exemplu la punctul 2, „La ce personalitate marcantă te duce cu gândul afirmaţia „Câtă luciditate, atâta dramă?”” Ştiţi ce-a răspuns?
ANCA: Schopenhauer. Cioran. Sylvia Plath. Kurt Cobain. Eu – adică ea. Şi-a ţinut-o tot aşa încă două pagini.
OVIDIU: Noi i-am zis – a fost o greşeală. Răspunsul corect era Camil Petrescu, nu-i aşa?
ANCA: Şi ea nu, că cică Camil Petrescu n-a fost o personalitate marcantă.
OVIDIU: Deci atunci iar a refuzat să recunoască c-a greşit.
ANCA: Şi apoi a fost treaba cu pastilele. Dup BAC era foarte obosită şi nu putea deloc să doarmă, stătea noaptea şi se uita pe pereţi şi citea Sylvia Plath.
OVIDIU: Deşi eu cu mâna mea i-am luat Camil Petrescu! Pentru sesiunea de toamnă.
ANCA: Şi eu i-am zis, odihneşte-te puţin, reiei învăţatul peste o săptămână.
OVIDIU: Aşa că i-am adus nişte somnifere, vară-mea e farmacistă.
ANCA: Şi de la oboseală a greşit şi-n loc de-o pastilă a luat tot tubul.
OVIDIU: Şi culmea e că n-a vrut să recunoască că-i o greşeală. Că cică nu, ea le-a luat dinadins.
ANCA: În fine, a trecut mult de-atunci. Acum totul e bine.
OVIDIU: Are un serviciu foarte bun, foarte bine plătit, e foarte apreciată. La o bancă.
ANCA: Cel mai bun soţ posibil.
OVIDIU: Hmmm... Mai bun ca mine?
ANCA: Păi mulţumită ţie, dragă. Se spune că fetele cu taţi buni ştiu să-şi găsească soţi buni. (cochetă, la cameră) Eu mă pricep puţin la psihologie.
OVIDIU: Şi nu uita de gâgâlice.
ANCA: Da. Şi-o gâgâlice de nepoţel, o minune! (scoate o poză mică şi-o arată la cameră) Răducu. Uitaţi-vă ce perfect e!
OVIDIU: Nu, Maria e foarte bine! Mai bine de-atât nici nu se putea!
ANCA: Şi s-a dus la doctor cu treaba asta... că a băut într-o seară – îi era sete, era-ntuneric,
OVIDIU: Becul de la frigider era ars.
ANCA: şi a băut din greşeală, în loc de apă, un litru de vodcă. Pe nerăsuflate. A trebuit să-i facă spălături.
OVIDIU: Şi doctorul ăla... Un handicapat, că altfel nu pot să-i zic.
ANCA: Cică Maria noastră are depresie.
OVIDIU: Ei aşa sunt plătiţi, la numărul de (face cu mâna semnul de tralala), deci au tot interesul să...
ANCA: Eu zic să nu acuzăm. La urma urmei o să vadă filmarea asta şi oameni care au cu adevărat probleme. Poate că doctorii lor sunt mai bine pregătiţi. Plus că poate şi ăsta e bun, cine ştie, poate numai de data asta, numai în cazul nostru
OVIDIU: A greşit.
ANCA: Dar altfel Maria noastră e cea mai bună fată. Are un serviciu bun, o familie superbă care-o susţine... copilul, soţul,
OVIDIU: noi...
ANCA: Ce mai, e un copil foarte bun. Nu perfect, dar foarte bun!
OVIDIU: Aşa că vedeţi, suntem aici din greşeală.
ANCA (din nou ezitantă în voce): N-am venit să acuzăm, nu vrem să dăm cu piatra în nimeni. Dar e datoria noastră să vă atragem atenţia, din proprie experienţă, că în cazurile ăstea... când e vorba de astfel de... probleme... se mai fac şi greşeli.
OVIDIU (grav): Da. Mari greşeli.
ANCA: începe brusc să plângă în hohote.
OVIDIU (încurcat, fals, conştient de cameră): Ce s-a întâmplat, draga mea?
ANCA: Scuze. E de la emoţii. De la cameră...
- Final -
Fotografie de Adi Tudose
