Scriitorul Mihai Radu continuă seria de jurnale imaginate ale unor personaje celebre în vreme de pandemie. După Patriarhul Daniel și Nuțu Cămătaru, acum e rândul Mariei Grapini.

Ora 7
M-am trezit într-un lan de rapiță. M-am tăvălit ca o vițică în fânul proaspăt cosit, ca o gogoșică în zahărul vanilat, ca gândacul de bucătărie în otrava pe care am cumpărat-o săptămâna trecută și-am dat cu ea prin debara, ai dracu´carcalaci... Era vis de fapt. 
M-am trezit din nou. Ca să fiu sigură că de data asta e pe bune, m-am ciupit. Cred că m-am ciupit prea tare, că a început să curgă sânge. Asta mi-ar trebui acum, cu spitalele astea pline, o hemoragie. Parcă văd titlurile în presă: „Demnitar european de marcă, sângerează masiv”. Data viitoare să-mi amintesc să mă ciupesc mai ușor sau, cel mai bine, să ciupesc pe altcineva din casă. Pe cineva de care nu depinde soarta atâtor sute de milioane de oameni din Uniunea Europeană.

Mi-am amintit că am avut un coșmar. Eram la școală și făceam adunări. Ce mă bucur că acuma nu mai sunt permise adunările de mai mult de trei.

Ora 7:30
Îmi fac planul cu lucrurile pe care le voi întreprinde azi pentru țara mea. 
Încep prin a posta pe Facebook tradiționalul: „Bună, ziua, ancepe o noo ziuă! Nu uitați sa zîmbiți.” Ia uite, nici nu am postat bine că a și apărut un comentariu.
Aș putea să-i răspund la fel: „Ba măta e vacă agramată, nu io, stricata dracu, vedeaț-aș neamu zvarcolindus-e an neajunsuri.” Dar nu mă cobor la acel nivel, am primit altfel de educație.

Ora 8
Mâncăm în familie. 
Le spun copiilor că în această perioadă trebuie să ne preocupe nu doar trupul, ci și mintea, creierul. Deci trebuie să consumăm și nuci, că nucile ajută creierul. Am citit în Formula As mai demult.

Ora 8:30
Izolarea mă deprimă. Sunt obișnuită să umblu mult printre oameni, să le împărtășesc din experiența și din cunoștințele mele. 

Ora 9
M-am apucat de treburile de demnitar european. Mi-am verificat mailul. Îl mai am. Se împlinesc 4 ani de când am uitat parola. 

Ora 10
Mi-am luat costumul popular pe mine și am intrat în video conferință cu colegii mei europarlamentari. Înțeleg perfect când se vorbește în engleză. Imediat mă prind. Azi au vorbit 37 de minute în engleză. Pe ceas, i-am cronometrat. Mi-am propus ca anul ăsta să învăț și franceza, să știu exact când un om vorbește în franceză. 

Ora 12
Profit de timpul liber să scriu la cartea la care lucrez. „Femeia, anger și demon” se numește. Este un roman cu o femeie care lucează într-o fabrică de confecții și care prin propriile forțe ajunge să conducă o țară. Știe să gătească tot ce vrei, știe să facă yoga, știe să pună murături după o rețetă străveche dacică, știe să aibă farmec irezistibil și vorbește cu două înțelesuri ca în filme, știe să scoată urmele de muștar de pe sacouri. Nu, nu cu apă minerală, cum cred multe proaste. În acest tip are o poveste de dragoste cu un bărbat misterios care o venerează. Pe bărbatul misterios îl cheamă Aurel. 

Ora 14
E timpul să citesc. Mă apuc. M-am trezit după o oră foarte odihnită. 

Ora 16
M-a sunat Viorica Dăncilă. Mi-a zis ceva care m-a pus pe gânduri:
- Măi, Maria, când eram io mică la Videle, bunica se uita pe firele mele de păr și vedea dacă avem ouă de păduchi. Le pocnea între unghii. Tu crezi că nu se poate face așa și cu virusul ăsta? Da, nu zic, e mic, dar cât de mic să fie? Dacă-l strângi între unghii tare, io zic că tot pocnește. Hai, că închid, că am o musaca la cuptor.

Ora 17
Am ieșit puțin la cumpărături. M-au oprit doi polițiști. Nu mă mai satur de vorbă cu polițiștii. Mereu a fost așa, avem atâtea să ne spunem.

Ora 18
Am ieșit în curte să fac mișcare.
Eu fac mișcare ca un adevărat creștin în preajma sărbătorilor pascale: am dat de câteva ori ocol în patru labe casei. Nu pot să zic că nu se simte vârsta. Acum cinci, șase ani, primele două ture le făceam aproape la galop. 

Ora 20
Am văzut pe internet un film foarte interesant, o dramă. Un copil din Chicago este uitat de părinți acasă în preajma sărbătorilor de iarnă. Toată familia zboară spre Franța, doar el rămâne singur-singurel în ditamai casa. Doi hoți încearcă să intre peste el pentru a fura bunurile din casă. Vă jur, nu am putut să mă uit până la final, s-a făcut pielea de găină pe mine. Chiar nu înțeleg cum domnul Joe Pesci pe care îl apreciam atâta, a acceptat să joace într-un asemena film. De-abia aștept să treacă pandemia asta ca să ridic în Parlamentul European problema copiilor uitați acasă.