Pentru oamenii de la granița României cu Ucraina, vremurile de azi sunt doar o bucățică dintr-o istorie complicată.
„La voi, în România, e mai mare panica ca la noi!”, ne spune râzând Viorica, una dintre comerciantele venite din Cernăuți să-și vândă marfa aici, la târgul săptămânal de la Vicovu de Sus, localitate suceveană aflată chiar la granița cu Ucraina.
Nu e prima dată când auzim asta în drumul nostru prin satele de lângă frontieră. Am venit aici ca să vedem ce zic localnicii despre criza ruso-ucraineană și pentru a-i cunoaște pe ucrainenii huțuli din partea muntoasă a Bucovinei.
Înainte să ajungem noi la Vicovu de Sus, se vorbea deja în presa locală despre un convoi militar al Armatei Române care a traversat județul Suceava, despre tabăra militară instalată zilele trecute în comuna Suharău, un sat din Botoșani aflat tot la granița României cu Ucraina, și despre un elicopter american Black Hawk care a survolat Vama Siret și care a aterizat pe un câmp din apropiere.
La târgul de la Vicovu însă atmosfera e ceva mai relaxată. Ca în fiecare sâmbătă dimineață, oamenii vin aici să cumpere sau să vândă mărfuri, să mănânce mici, să bea bere sau pur și simplu ca să caște ochii. Războiul nu pare să fie un subiect de mare interes, dar și asta e doar o primă impresie. Dacă te întinzi un pic la vorbă cu unii dintre ei, descoperi că poveștile lor de viață reflectă într-un fel sau altul istoria complicată a zonei. Sunt oameni care înțeleg bine consecințele războaielor și felul în care se schimbă structurile comunităților și ale familiilor odată cu granițele.
Până să fie declarat oraș în anii 2000, Vicovu de Sus era cea mai mare comună din județul Suceava. I se mai zice și „patria papucilor”, cunoscut fiind în primul rând pentru fabricile sale de încălțăminte, o mică industrie în care lucrează cam 2.000 de localnici (se spune că un ucrainean „ar fi adus secretul creării papucilor la Vicov”, în perioada interbelică). Are reputația unei localități prospere (în care „șomajul este o enigmă”), dar și a unui cuib de frontieră în care colcăie rețelele de contrabandă de țigări (dronele își au rolul lor aici).
Dacă mergi pe strada principală, ai senzația că ești în centrul unui oraș mare și nu într-un colț îndepărtat al Bucovinei; totul vibrează și lucește ca nou, de parcă un duh antreprenorial a pogorât aici odată cu dronele burdușite cu țigări. Găsești supermarketuri, restaurante și chioșcuri cochete amplasate pe trotuar, de unde poți să-ți iei cafea Flat White și burgeri cu halloumi. Dar imediat cum faci dreapta după Pepco, Burger Time și restaurantul Spartan, și te apropii de târg, nimerești într-o altă realitate.
Un spațiu viran de-a lungul căruia se întind sute tarabe încărcate cu mărfuri, mașini de teren și căruțe parcate laolaltă, plus remorci din care sunt coborâți viței, cai de rasă, porci și găini. Toată hărmălaia asta e învăluită de muzici populare și fumul grătarelor care pare că se-ntinde până în Ucraina. Pe ucraineni îi recunoști repede după mărfuri (și uneori după baticuri). Îți sar în ochii etichetele colorate de pe sticle și conserve, grămezile cu pește afumat și cele cu cârnați, cutiile cu fursecuri și biscuiți și pungile cu cașcaval împletit.
La una dintre tarabele astea vinde Natalia, o femeie plină de energie care îl liniștește pe un client suspicios în privința calității cârnaților. „Domnule, eu vând și mânc cârnați din ăștia de zece ani aici. Și uită-te la mine, arăt rău?”, îl întreabă ea făcând un pas în spate cu brațele desfăcute, ca o artistă după un spectacol. Bărbatul face ochii mari, cumpără cârnații și se retrage în liniște.
Natalia se întoarce spre noi și ne explică pe același ton cu care își pune la punct clienții: „Să știți că e tare bine situația la noi, în Ucraina. Stați liniștiți că nu vi se întâmplă nimic. Lu’ Putin îi trebuie Odessa, îi trebuie apele, acolo unde-i bogăția, nu are el treabă în partea asta.”
Natalia vorbește româna foarte bine, ca mai toți ucrainenii de pe aici. Comercianții sunt de două feluri: cei ca Natalia care locuiesc în Ucraina și vin aici doar pentru târguri, apoi sunt cei care s-au mutat în ultimii 10-15 ani și s-au stabilit de tot în Vicovu (aceștia pendulează între cele două țări, se duc în Ucraina la rude și tot de acolo își iau și marfa). Din a doua categorie face parte și Doina, o femeie de vreo patruzeci de ani care trăiește în Vicovu, dar care nu a pierdut legătura cu Ucraina. „În România e mai stresată lumea cu războiul ăsta, iar dincolo oamenii sunt mai liniștiți, nu e nicio frică. La fel o fost și când o început epidemia asta: în România oamenii erau pierduți toți, nu știu cum să zic, și în Ucraina nu aveau treabă, erau liniștiți. Cum să vă spun… Lumea nu e așa fricoasă acolo, or trecut oamenii prin multe și acum le e totuna. Și Putin ăsta, numa vorba-i de el. Și știți cum e, poți să ai frică cât de mare că tot aia pățești. Haideți să vă zic eu ce s-a schimbat: s-a schimbat situația că s-au scumpit toate, asta dinainte să vorbească lumea de război. Salarii nu dau, dar marfa tot o urcă în sus. Și acum noi ne ținem ca să nu murim de foame.”
„Noi suntem în capătul Ucrainei, nu vine nimeni acolo”, se aude o voce de la taraba alăturată.
Cu adevărat îngrijorată e Gina, pensionară dintr-un sat vecin venită aici la cumpărături. Ea s-a născut și a trăit toată viața în România, dar are doi frați în Ucraina, rămași acolo după ce familia s-a destrămat: „Am emoții pentru ei, cum să nu am?”, spune ea oftând. „Nu vedeți că rușii ăștia fac exerciții în mare, n-or fi venit ei degeaba acolo. Și să știți că eu sunt gata să-mi ajut frații. Că dacă vine invazia asta, fiecare o să fugă să-și scape viața. Și noi avem două case, iar sora mea care stă în Austria m-a sunat și mi-a zis să pregătim cheile la cealaltă casă, în caz că se întâmplă necazul.”
Undeva într-o margine de târg sunt și câțiva localnici mai în vârstă, români care vând slănină, ouă și brânză. Au un aer oarecum detașat, de observatori neclintiți. Dacă târgul ar fi o scenă pe care se desfășoară o tragedie antică, atunci ei ar reprezenta corul.
„Dom’le, nu cred că va fi război… Atât timp cât nu-și bagă coada ai noștri…”, spune unul dintre ei, Ion.
„Ne rugăm la Dumnezeu să nu se întâmple nimic”, adaugă Ecaterina, o femeie trecută de 70 de ani. „Normal că ne e frică, că doar rușii ăștia dacă vin își bat joc de noi. Îți iau găinuța, îți iau văcuța, ce, parcă te mai întreabă ceva înainte? Îți freacă și un picior în cur și gata. Dar uite că ucrainenii sunt învățați cu frica, noi suntem mai fricoși. Pace să fie, că dacă îi pace știi că te duci să prășești fără grijă, dar așa când auzi avioanele, te gândești: bun, dar eu ajung azi acasă să mai mănânc?”
„Îi destul să-ți deie o nucleară și ești terminat, mergi ca gâza”, intervine o altă comerciantă, vicoveancă get-beget. „Doar să le dea Dumnezeu minte ăstora mari din lume ca să facă pace. Lumea spune că îi greu în ziua de azi, dar eu vă spun că nu e așa greu. Poate la oraș o fi așa, dar la țară poți supraviețui. Nu te mai duci în vacanțe, că alea oricum sunt pentru tineret, dar tot te descurci. Ai în cămară un ou, un lapte, o barabulă și aia e. Pace să fie.”
Vine și replica Ecaterinei: „Oare se mai poate cu pace? Că rușii îs tare încapățânați, n-ați văzut la televizor că vor să scoată de la Deveselu toate celea. Dar până la urmă vorba aia… Bun o fost și rău era. Acum îi rău și-i bun așa.”
„Americanii s-or băgat în coastele noastre și acu se mănâncă ei între ei și suferim noi”, mormăie Ion după ce a tăcut câteva minute. „Ce caută americanii aici? Lasă-i să-și vadă de America lor.”
„Dar americanii ne apără, ne păzesc”, argumentează Ecaterina pe un ton mucalit, mai mult ca să-l enerveze pe Ion.
„Ei, un căcat ne păzesc, ce să mai păzească, că s-a furat tot de aici. Țara-i vândută deja.”
„Sufletul ni-l păzesc, Ioane”, zice Ecaterina râzând cu ochii închiși.
Suntem la spartul târgului și dăm să plecăm, nu a înainte de a schimba câteva vorbe și cu Mirela, o producătoare de lactate care locuiește într-un sat la 15 km de Vicovu. Mirela, o femeie de vreo 40 și ceva de ani, e foarte calmă și are o privire senină. Ne dă să gustăm din brânza de oaie și din cașul de vacă, după care scoate telefonul și ne face semn să mai așteptăm puțin.
„Eu am Biblia descărcată în telefon. Haideți să vă citesc ceva. Toate lucrurile astea se știau: epidemii, boli, războaie. Ne e frică, nu ne e frică, trebuie să se întâmple toate cum au fost profețite”, spune ea în timp ce scrolează ecranul. „Așa, uitați aici, la Matei, capitolul 24: Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie. Vedeţi să nu vă neliniştiţi, căci aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar încă nu va fi sfârşitul. Un neam se va ridica împotriva altui neam şi o împărăţie împotriva altei împărăţii. Va fi foamete, vor fi molime și cutremure în diverse locuri. Dar toate acestea sunt doar începutul durerilor naşterii.”
Deși cerul rămâne înnorat în dimineața asta, vremea e cât de cât plăcută. Grătarele sfârâie în continuare, oamenii se înghesuie la mese lungi de lemn, iar pe fundal pulsează o piesă săltăreață (frumoasă e iubirea cum credeam că nu poate fi). Într-o remorcă mică, dosită după niște baloți de fân, dorm cinci purceluși lipiți unul de altul. Se aude câte un pocnet scurt de biciușcă, urmat de nechezatul unui cal, câțiva puști se strecoară cu biciclete ruginite pe alei înnoroiate, un bătrân împinge o roabă în care se află o cușcă pentru câini, un nene te întreabă dacă nu vrei șosete groase, altul îți vinde urdă, iar un altul îți face o ofertă pentru adidași New Balance.
