Un pictor îmblânzește iedera neagră 

Murivale mi-e prieten. Ieri la prânz, de exemplu, m-am oprit pe la el cu bicicleta. Am stat pe niște scaune de plastic în fața atelierului lui din București și am băut un pahar de vin, pe lumina de toamnă. Am vorbit chiar de asta, de lumina de toamnă. Murivale a bombănit despre Trinitas, apoi și-a amintit de Aurică, un prieten care a murit. Am vărsat niște vin în amintirea lui Aurică. Și am admirat cum roșul dintr-un tablou e trezit la viață de o lumină așa frumoasă. Ce să zic, a fost un moment dintr-o duminică blândă, între doi oameni cam singuri. 

Pe Murivale l-am cunoscut întâmplător într-o primăvară, pe Calea Moșilor, în spatele bisericii Sfântul Gheorghe Nou. Într-o parcare aproape goală am văzut niște desene cu teme religioase, pe ziduri mâncate de vreme și mirosind a urină. Mai încolo erau câteva picturi de dimensiuni mari cu Fecioara Maria cu Pruncul, așezate sub un cenușer, un copac cu o tulpină înaltă de 15-20 metri și o coroană bogată. În germană i se spune arborele lui Dumnezeu. Lângă tablouri, pictorul, un bărbat în vârstă cu barbă albă și înfățișare de apostol, dar prea vorbăreț să fie unul. Făcea un live pe Facebook. Mi-a zis din primele minute că e ateu, dar că iubește simbolurile religioase, și că plantase acolo iriși ca să nu se mai pișe lumea lângă madonele lui de pe pereți. 

„Asta e o splendoare de desen. Frust, liber, cu nerv”, și-a descris apoi una dintre picturile cu Fecioara Maria. Mi s-a părut că vorbește ca un critic entuziast, doar că despre propria artă. „Are lumini foarte frumoase pe Iisus copilul, pe chip, pe mâini”, a adăugat, apropiindu-se de tablou și urmărind linia desenului cu degetele, într-un fel aproape iubitor. Desenase madonele cu gândul la mama lui. Homosexualii în general au o singură iubire feminină, mama, iar el e homosexual, mi-a spus tot atunci. „Mama mea unică” era inscripționat pe unul dintre ziduri. 

La câteva luni după prima noastră discuție m-am postat în fața casei lui și l-am strigat la geam, cum ne strigam unii pe alții când eram copii și mergeam la joacă. Domnu Murivaleeee, domnu Murivaleee! Introdus de un cor de câini, Murivale a ieșit pe terasă. Părea un pic circumspect. Aș vrea să fac un filmuleț despre dumneavoastră, i-am zis, dar ar însemna să petrec mai mult timp pe aici. 

A coborât și ne-am așezat pe o placă de beton din fața casei, pe care era pictat un Iisus mort. „Pictez ca să mă simt mai puțin singur. Ca să nu te simți singur, lucrezi, lucrezi”, a spus printre claxoane de mașini. „De obicei, depresivii au o putere de muncă enormă. Și dacă ești și Berbec, și mai multă”. Câteva clipe nu s-au mai auzit deloc mașini. Doar liniște. Apoi Murivale a zis „Eu dimineața când mă trezesc am noroc că le cânt la cățeii ăștia. (...) trebuie să ies, să le cânt, să mă distrez cu ei, să mă binedispun. Dacă nu mă binedispun, cad în butoiul ălalalt de melancolie și pe urmă depresia te înhață. Depresia e ca un șarpe care e acolo după colț, și numai un pic ai trecut și, țac, te-a prins.”  

Voiam să fac un material despre pictor, pentru că întâlnirea cu el fusese o mică fisură în realitate. Mergi pe stradă și ești brusc absorbit într-un alt univers, ca Alice în Țara Minunilor. Un univers care sfidează imaginile standard despre artă, religie sau homosexualitate. Murivale are puterea să creeze o Țară a Minunilor a lui. 

Dar recunoașterea pe care acesta a primit-o ca artist nu a fost pe măsura pasiunii, am descoperit ulterior. Cu un picior în arta tradițională și cu celălalt în arta experimentală, nu a fost complet acceptat de niciuna dintre lumile astea. Doar două dintre miile lui de lucrări au fost cumpărate de muzee. Un tablou a ajuns în colecția Muzeului Național de Artă Contemporană din București și o pictură „foarte mică” e la un muzeu din Slatina. Lucrări de-ale lui sunt și în colecțiile private ale Băncii Mondiale și ale Deutsche Bank. Mai toată lumea artistică de la noi a auzit de Murivale, dar foarte puțini știu cu adevărat ce face el. Am început să mă întreb de ce. 

Au trecut peste doi ani de la întâlnirea noastră. Ne-am împrietenit, ideea filmulețului s-a transformat în ideea unui documentar audio, dar s-au adunat alte povești, alte picturi, alte întâmplări. Am salvat toate înregistrările, le-am ordonat pe ani, transcris. Vara asta mi-am făcut curaj și am zis că voi scrie ceva despre Murivale. Fără să fie sfârșitul documentării. Doar o mică oprire pe traseul ăsta, în care uneori stăm în parcarea însorită și bem un pahar de vin, iar alteori povestim despre asta în scris sau în câte-un live pe Facebook. (9 septembrie 2019)

Parcarea pictată

La 6.30 dimineața, sfârșit de august, parcarea lui Murivale e plină de microbuze vechi și grupuri de femei și bărbați din Republica Moldova, veniți la Autoritatea Națională pentru Cetățenie din București după pașapoarte românești. La câțiva metri de ei, e un fel de catedrală fără acoperiș. Dar oamenii sunt prea obosiți să privească iisușii sau stânjeneii pictați în albastru ultramarin și ocru pământiu pe ziduri; siluetele de păsări de pe trunchiurile copacilor; portretele de căței de pe zidurile unui fost WC public din parcare. Cumva cele două lumi nu se intersectează, deși nu sunt atât de diferite. Ambele sunt născute din sărăcie și greutăți.

Am venit să îmi beau cafeaua cu Murivale, pe terasa lui cu trandafiri, dar nu răspunde la telefon, așa că fac o scurtă plimbare. Zona are un aer de loc părăsit, deși, paradoxal, e destul de animată. Aici a funcționat Piața Decebal, dar acum este „o zonă urbană destructurată”. Așa o descriu arhitecții. Iar destructurarea înseamnă clădiri de secol 19, unele semi-abandonate, altele complet părăsite și pe cale să se prăbușească, spații de parcare sau câteva case rămase în picioare după cutremurul din ‘77. Într-una dintre ele locuiește Murivale. S-a mutat acolo la mijlocul anilor ‘90. Pentru că se afla la doar câțiva metri de locuința lui, și-a amenajat un atelier într-un depozit abandonat al fostei piețe agro-alimentare, transformate apoi în parcare. 

Mă gândesc că Murivale are suflet de anarhist. Bărbatul născut în Arcalia, un sat din Bistrița-Năsăud, într-o familie protestantă cu opt copii, a făcut squatting la finalul anilor ‘90, când la noi nici nu se auzise de cuvântul ăsta. Adică a ocupat clădirea aia plină de jeg, a curățat-o și a umplut-o cu ideile și culorile lui.

Iar la mulți ani după, a început să colonizeze întreaga zonă cu intervențiile lui artistice. Nu că atelierul nu i-ar fi fost de ajuns. Dar voia să scape de mizeria din parcare, de șobolanii care mișunau, de tristețe. În 2016, a murit chiar lângă atelierul lui un om al străzii care își făcea veacul pe acolo. Asta l-a aruncat pe Murivale într-o depresie. Așa că a apelat la metoda lui veche, deja testată, de a face față durerii: s-a pus pe muncă.  A făcut o curățenie generală în parcare, a dat zidurile cu var și apoi a început să picteze madone cu pruncul. 

Aproape că și-a luat amendă atunci. A scăpat cu ajutorul unui live pe Facebook care s-a viralizat. „Pictorul care a transformat urâtul în frumos a fost amendat”, „Cum să te amendeze, omule, că ai salubrizat cu îngerii tăi kilometrul zero al Bucureștilor?”, „Cât de astupat la minte să fii ca să îl amendezi pe Murivale pentru artă!”, au comentat mai mulți oameni pe Facebook. 

Mă uit în dimineața asta la frescele lui din parcare, care între timp au cucerit și mai mult spațiu. Pe jos a pictat portretele unor persoane LGBT care au marcat istoria omenirii. Mașini scumpe parchează zi de zi pe chipurile lui Alan Turing, Michelangelo sau Virginia Woolf. Îmi dau seama că rezistența lui a funcționat într-o oarecare măsură. Locul e mai curat, mai îngrijit acum. Arată mai mult ca o bucată din universul lui Murivale decât ca o parte de oraș uitată de autorități.

După vreo 15 minute de așteptare, apare și pictorul. „Bună dimineața”, zice vesel. Numele lui real e Vasile Mureșan, dar și-a ales pseudonimul de Murivale pe la mijlocul anilor ‘80, când și-a dat seama că mai erau câțiva artiști vizuali cu același nume ca al lui. Are 62 de ani, barbă și părul alb, dar nu pare bătrân. Sau eu nu îl văd așa. Poate din cauza felului copilăros de a se bucura de lucruri. „Eu mă trezesc ca orice băiat de la țară când apare lumina.” Alec Soth, unul dintre cei mai importanți fotografi contemporani din lume, membru Magnum, l-a întâlnit pe Murivale anul trecut, într-o excursie de lucru în România. „Avea o față atât de caldă și de deschisă. Ochii lui erau plini de lumină”, îl descrie într-un e-mail. „Și lumea lui, ce încărcată de senzații! Lătratul câinilor, artă peste tot. O explozie delirantă, în contrast cu felul lui blând și liniștit.”

Îl cunosc de mai mult de doi ani deja, dar e prima dată când Murivale mă primește la el în casă. Până acum am stat de vorbă doar în atelierul lui. Mi-a explicat că de când are câinii nu prea mai primește vizitatori. E mai greu să țină casa în ordine și nu vrea ca lumea să strâmbe din nas. 

„Hai că am făcut o cafea americană”, spune Murivale. „Hai, copilă, că nu e bau bau!” 

Iisus pe cutia poștală

În spatele unei portițe e o curte interioară pe care o împarte cu vecini. Nu are nimic din prezența lui Murivale. De aia poate trece în grabă pe acolo; ca pe lângă un detaliu care nu merită menționat, pentru că povestea e alta. Apoi deschide ușa casei lui. Acolo e povestea. 

E universul lui privat, cu patul lui, cu hainele lui, cu resturi de mâncare în bucătărie, cu boluri cu boabe pentru căței. Dar în același timp, la Murivale acasă nu e doar acasă. Pe ușa de la bucătărie e scris cu majuscule, cu un marker negru: „Dacă mor vreau să faceți muzeu aici. 17 dec. 2016. Murivale”. A scrijelit asta într-o zi când se simțea foarte rău și și-a chemat un vecin să îl ajute. Se gândea că o să moară. 

Casa e atelierul lui de iarnă, cu zeci de tablouri pe pereți și sute de lucrări depozitate în lăzi: autoportrete, portrete, lucrări erotice, desene cu cățeii lui, peisaje din satul natal. „Ce frumos e portretul ăla al cățelului!,” îi zic. „Ăla e Toulouse.” „Foarte drăguț!” „Nu mai zi așa”, mă ceartă. „Nu se zice artă drăguță!” 

Multe dintre lucrări sunt din anii ‘80, ‘90, realizate într-un stil tradiționalist, cel puțin din perspectiva temelor. La începutul carierei, făcea peisaje de tip impresionist. Era genul de pictor pe care îl întâlneai la simpozioane, printre artiști bărboși care vorbeau despre lucruri profunde și nu se amestecau cu muritorii de rând. Dar Murivale nu s-a mulțumit cu asta. 

Casa lui e și un depozit pentru obiecte strânse în zeci de ani. „Acolo e Iisus pe o cutie poștală. Era cutia mea poștală pe care nu am vrut să o arunc”, zice râzând. Asta îmi amintește de rude și cunoscuți care păstrează fiecare sacoșă, fiecare cui, fiecare mic obiect care și-a pierdut de mult utilitatea, dar de care cine știe când avem nevoie? Dar la Murivale e mai mult de atât. E o reciclare creativă permanentă. Pe un staniol care acoperea platouri de mâncare, a pictat un portret al lui Iisus. Petalele trandafirilor de pe terasa lui sunt integrate în lucrări. Asta dacă nu face cu ele dulceață. Anul trecut a pictat pe zeci de cămăși de-ale lui portrete de artiști LGBT din toată lumea și din toate timpurile, pe care le-a expus la galeria Căminul Artei din București. Niște cauciucuri vechi au ajuns ghiveci pentru un corcoduș pe care „l-a apucat înfloritul” toamna.

„Mie îmi place să lucrez pe materiale sărace pentru că asta le dă lucrărilor mai mult dramatism. [E] o zonă de asta de tip Neo Povera”, spune Murivale. Curentul Arte Povera din Italia sfârșitului anilor ‘60 punea un egal între artă și viață. Artiștii se întorceau la obiecte și mesaje simple, care să dea semnificație vieții de zi cu zi. 

Casa lui Murivale e și universul unui bărbat singur și în vârstă, un pic neglijent cu viața domestică. Dar sub stratul ăsta, mai de suprafață, descopăr treptat o altă latură al lui. Toate colecțiile lui, cu sute de DVD-uri cu filme, cu mii de albume de artă și cărți, sunt organizate pe ani, pe genuri, în dosare, cu etichete. Ai colecția de filme franțuzești, italienești, rusești, animații, documentare. „Aici îs micile mele bucurii”, spune de ele. 

Realizez că arta lui Murivale se naște între frica de nu a pierde nimic și fantezia de a salva totul. 

„Eu cred, de exemplu, în poetical data. Termenul data vine din engleză, de acumulare de date, de foldere (...) locuri în care pui, pui. De aia i se zice, poeticul unor acumulări. Și povestea asta de tip acumulare antropologică, de chipuri, mi-e foarte de bun augur”, mi-a explicat acum doi ani, când se reapucase de unul dintre proiectele lui vechi: portretul colectiv al artistului vizual contemporan. 

Timp de mai mulți ani a filmat cu o cameră digitală oamenii care veneau pe la vernisaje. Din acele filmări a extras zeci de mii de fotograme, pe care le-a organizat în foldere, pe categorii: pictori, sculptori, graficieni, colecționari, curatori etc. Apoi le-a printat și a tapetat cu aceste imagini pereții unei săli de expoziție. Voia să contureze un portret antropologic, compus din mii de chipuri, al scenei de artă din România de la începutul anilor 2000. Pentru proiectul ăsta a primit premiul Uniunii Artiștilor Plastici (UAP) în 2005. 

Pe un alt perete din casa lui e scrijelit: „Dacă răspunzi până la ora 12, înseamnă că nu ai de lucru. C-tin Noica”. De vorba asta a lui Noica a aflat de la pictorul Corneliu Baba, un faimos portretist român, care i-a fost mentor lui Murivale la sfârșitul anilor ‘80.

Mă gândesc la cele două scrijelituri din casa lui. Una e despre moarte, sau mai degrabă despre ce rămâne după moarte, și alta despre muncă. „Știi ce se întâmplă?”, mi-a explicat. „Am foarte mulți frați, foarte mulți nepoți. Câteodată mi se trântește, a, păi noi avem copii, nu ca tine. Și atunci o să am și eu copiii mei. Că poate ăsta e biletul meu de voie în eternitate. Că mă tot întorc la Dumnezeu, de care eu zic că e conștiința ta. Lui Dumnezeu îi plac două lucruri, și creația și procreația. Deci împlinește-te cu aia care crezi tu că poți mai bine.” 

Față de familia lui, a trebuit să facă două dezvăluiri dificile: că e artist și că e homosexual. Mama lui l-a acceptat mult mai greu ca artist. A durat ani de zile. Despre orientarea lui sexuală i-a vorbit mai târziu, dar a fost mai blândă atunci. „I-am povestit mamei mele și poate de aia mai mult am iubit-o pe mama. Ea zice, eu știam că ție nu îți plac fetele. Ea săraca a simțit. Mamele simt cel mai bine.”

„Cafeaua unde o bem, aici sau pe terasă?”, îi aud vocea din bucătărie, în timp ce răsfoiesc o carte despre artiști LGBT, pe paginile căreia Murivale a desenat portretele unor prieteni. 

„Pe terasă, clar! Celebra terasă!”

Iedera neagră

Urcăm scările și ajungem într-o grădină, o junglă de trandafiri înfloriți, leandri, crini și măcieși. Toate plantele au un nume, unele chiar mai multe. Îmi arată și o etichetă cu numele meu atașată de creanga unui trandafir înflorit. În fiecare dimineață și seară le udă direct cu furtunul ca să reziste căldurilor de vară.

Acum doi ani, când începeam munca foarte devreme, deschideam mereu laptopul să mă uit la live-ul de dimineață al lui Murivale. Îl vedeam vesel, povestind vrute și nevrute printre florile lui, salutându-și prietenii pe fundal de Radio România Muzical. Uneori cânta și el, în falsetto. Era reconfortant să văd pe cineva atât de binedispus, așa de dimineață. Și nu un alintat al vieții, căruia i-a mers totul strună. Din contră. Un om care s-a luptat cu deznădejdea, dar care pornește dimineață de dimineață mai multe radiouri ca să-și umple casa de muzică. Un bărbat cu voce de bariton uneori, și voce de copil alteori, încăpățânat să își creeze frumusețe în jur. 

„Sigur, la mine povestea asta cu terasa e o apărătoare anti-depresie”, spune Murivale. Depresia revine des în poveștile lui. O numește omul negru, iedera neagră, șarpele. „În iedera neagră, te înlocuiește altcineva, de care începi să ai frică. Cum se mai zice uneori, omul negru. (...) Iedera neagră e o stare de sufocare, nu mai ai chef de nimic, nici să mănânci, nici să respiri, nici să bei. Bei apă, o vomiți.” 

Depresia, în toate poveștile lui, e asociată cu moartea. Mai întâi, a tatălui, când avea șapte ani. Apoi, a unor prieteni. Momentul cel mai crunt însă a fost pierderea mamei, acum câțiva ani. „După ce a murit mama, îmi aduceam aminte de ea de la orice făceam. Când cerneam făina pentru mămăligă îmi aduceam aminte de ea. La un moment dat ziceam, mamă, da’ pleacă, nu mai veni la mine, că nu mai puteam să dorm.” 

Nu s-a tratat vreodată de iedera neagră, altfel decât prin a se înconjura de trandafiri înfloriți și de a lucra non-stop. În anul în care l-am cunoscut, picta zeci de anemone pe zi, sau în exprimarea lui, „anemoniza zilnic”. Vara aia îi muriseră mai mulți prieteni. „Bineînțeles, mi-a futut din nou depresia, mi-a accentuat-o și atunci lucrez, dă-i cu anemone.” 

În dimineața asta de sfârșit de august, Murivale ia câteva guri din cafeaua cu gust de alune, dintr-o ceșcuță verde pe care a primit-o la înmormântarea unei prietene, criticul de artă Alexandra Titu. Când a aflat că a murit, s-a dus la Obor să cumpere un trandafir în amintirea ei. 

Gustul cafelei îi readuce în memorie prima amintire din viața lui. „Aveam trei ani, eram sub un arbore de lalea, în Arcalia e unul dintre puținii arbori de lalea. Arborele e cam cât cenușerul ăsta al meu.” Murivale era cu vecinul lui Avrămuț și cu alți copii și ține minte că cineva le-a dat cafea cu lapte. Gustul acela e prima lui amintire. 

„Cum mi-a venit povestea? Ți-am spus: știi care e cea mai puternică memorie? Memoria gustativă. Pentru că aia îți trezește în corp toate amintirile. Mie mi s-a mai întâmplat să beau lămâiță și nu mai băusem de mult timp, și când am băut, dintr-o dată m-am trezit la casa de copii. Că nouă ne dădea o dată la săptămână câte-o lămâiță.”

Fluturele liber

În casă, în atelier și în parcare, sunt mai multe portrete ale mamei lui, Rafila. Vorbește cu multă milă de ea, ca și cum ar trebui să o protejeze cu fiecare cuvânt pe care îl rostește. Săraca mamă, spune mereu. 

 „Eu sunt pipirniciu, așa mic ca mama. Am ochii lui mama, un ușor rotund al feței și mâini mici, ca de țărancă”, zice râzând. Apoi adaugă: „Mama era foarte frumoasă. Eu țin minte, am surprins-o odată, ea nu se jena. La țară faci baie la lighean. Și când s-a dezbrăcat o dată pân’ la brâu, măi, era foarte frumoasă. Cu sâni frumoși. Era extraordinară pentru o lucrare.”

Rafila avea 38 de ani când a rămas văduvă și cu opt copii de hrănit. „Când a murit tata, eram la litera G, de la ghete. Și el săracul, zice, pe copilul ăsta să-l dați la școală, să facă școală.” Murivale și o soră mai mică au fost dați la casa de copii de la Prundu Burgăului, din județul Bistrița-Năsăud, pe-atunci unul dintre cele mai mari orfelinate din țară, cu peste 1.000 de copii. Fusese deschis în toamna lui 1959, în clădirea unei foste unități militare.

În dormitoarele, în sălile de clasă sau pe coridoarele orfelinatului erau tablouri cât peretele cu teme istorice, capturi din Al Doilea Război Mondial. Erau impecabil lucrate, dar cu compoziții prea elaborate pentru gustul lui Murivale. „Eu îs adeptul unei picturi ca poezia. Să o consum repede”. Tablourile acelea deveniseră, într-un fel, simbolul educației la care nu ar fi avut acces dacă nu ar fi fost dat la casa de copii. A mers în tabere prin țară, la muzee, la concerte de muzică clasică. Majoritatea oamenilor erau prea săraci ca să își trimită copiii în excursii la Bușteni sau la operă în Cluj. 

De violența de la orfelinat, Murivale mi-a povestit mai târziu. „Eu am zis partea frumoasă, dar [era] și partea dură.” Băieții mai mari erau agresivi, dar nu puteai să te plângi la nimeni, pentru că erai considerat trădător, și apoi primeai bătaie pentru asta. 

 „Îți punea seara o față de pernă în cap și nu îl vedeai pe cine. (...) La un moment dat și dascălul nostru, pedagogul, ne-a zis, mă, eu știu că voi vă jucați seara între voi prin pat. Tăceam. Cum să spui că ăla se juca, că ăla a venit la mine în pat? Astea erau foarte tăcute.” Murivale spune că el nu a trăit abuzurile astea, pentru că îl proteja Lucian, un coleg solid, sportiv și foarte bun colorist.

În lumea brutală de la orfelinat, Murivale a învățat să se detașeze de realitate și să se întoarcă spre universul lui interior, prin pictură. „Prima mea șansă a fost că am făcut o madonă cu pruncul pe sticlă, pe care am vândut-o unui coleg. Pe trei lei și de vreo cinci ori felul trei. Noi așa făceam comerțul nostru. Îmi dai de cinci ori felul trei. Și felul trei era portocale, prăjituri sau compot.”

Atunci a descoperit arta ca scăpare. Arta ca terapie personală. Arta ca un gest repetitiv care liniștește. În cei doi ani și un pic de când îl cunosc, am putut să văd că Murivale lucrează non-stop, fără concedii, fără weekenduri, fără pauze. La el nu există nicio linie care să separe arta de viață. Iar asta înseamnă că atelierul lui se umple zilnic de lucrări noi. 

Unele sunt exerciții de culoare. „E ca Tatăl Nostru. Dacă nu îl repeți, nu îl știi. Așa e și cu anemonele.” Altele, ca „Grădina din Vis”, o pictură de patru pe zece metri cu motive din arta sumeriană, la care a lucrat vara asta, sunt realizate în mai multe etape, pe parcursul a câteva săptămâni sau chiar luni. 

Dar Murivale își aruncă toate lucrările laolaltă, ca într-o găleată mare, fără nicio delimitare. Postează pe Facebook zeci de poze, din diferite unghiuri, cu fiecare în parte. Așa că e greu să ții pasul cu tot ce face, pentru că nu trasează granițe între arta pregătită pentru expoziții și arta pe care o face mai mult ca terapie personală. Spune despre el că e propriul lui promotor. 

„Nu-l valorifică piața de artă, mainstream-ul la cât ar trebui. Și el are un aport la chestia asta. Nu s-a raliat cu nicio galerie”, mi-a explicat Nona Șerbănescu, artistă și manager cultural. 
„Murivale nu acceptă să lucreze cu un curator. Totul e la fel de important/neimportant pentru el. Nu există nicio selecție.”

„Produce foarte, foarte multe lucruri”, a spus Suzana Dan, unul dintre numele feminine importante din arta contemporană de la noi. „Lucrezi foarte mult, dar e ca un ADHD al lucrului, în care nu stai să gândești foarte mult. (...) Lucrările lui uneori îmi creează senzația că sunt ca joaca unui copil, care este total exuberant, și lucrează, lucrează, lucrează, dar nu are un scop anume.” 

Suzana l-a cunoscut în anii ‘90, când era studentă. Își amintește că Murivale era foarte cald cu toată lumea și entuziasmat de artiștii mai tineri. „I se părea foarte tare că suntem ai dracului, că pictăm cum pictăm, lucru pe care nu l-am primit din partea multora. Destul de greu ca un coleg de breaslă să vină să îți spună, băi, ce tare ești.” 

L-am întrebat pe Murivale dacă a încercat să lucreze cu un curator sau galerist. „Curatorul are tendința de a te muzeifica, de a te bagă într-o nișă. Iar când te nișează alții, te fixează ca pe un fluture în insectar. Eu sunt încă în metamorfoză, nu îmi place să fiu fixat.” 

„Viața se naște din imperfecțiuni”

Deși pare că se joacă, Murivale e un artist care lucrează conștient. E mereu în căutare de soluții care să crească expresivitatea unei lucrări. Una dintre tehnicile lui preferate e monotipul. Desenează, de exemplu, cu un tub de culoare pe o folie de plastic. Apoi pune o pânză deasupra, și în felul acela se imprimă desenul. E ca o tipăritură unică. De ce nu pictează direct pe pânză și preferă tehnica asta, l-am întrebat. Pentru că desenul se copiază imperfect, iar asta sporește expresivitatea liniei. „Viața se naște din imperfecțiuni. Și din iubire”, spune zâmbind. 

La fel de preocupat este de materialele cu care lucrează. Acum câțiva ani, a pictat scene religioase pe tablă traforată. După ce le termina, le lăsa pe terasa lui, să le bată vântul, zăpada, ploaia. „Exact cum sunt troițele. Ele stau acolo, în sensul că le mai lucrează Dumnezeu. Ruginesc, și ruginite devin mate, mai suferinde de vreme. Și le accentuează un fel de dramatism”. Când le-a expus la Galeria Orizont în 2014, a adus și 50 de ghivece cu stânjenei care au înflorit în expoziție.

„Am rădăcinile în zona tradițională și nu îți poți abandona rădăcinile”, spune Murivale despre stilul lui artistic. „Dar suprapun căutările mele, iubirile din niște artiști contemporani: Kooning, Hockney, Kiefer.” Unii l-au criticat pentru că nu are un stil unitar. Dar Murivale zice că el a vrut să muște mereu bucăți din istoria culturală, să încerce și aia, și aia. 

Cele mai recente expoziții ale lui, „Rude Divine” (2013), „Ipostaze Cristologice” (2014), „Arcalia și neamul meu” (2016), „Happy happy gay day” (2018) par să nu aibă nicio legătura una cu alta, dar există, de fapt, un fir roșu. E vorba de explorarea identității, spune Murivale, prin intermediul relației cu divinitatea, cu familia, cu propria sexualitate și cu universul pe care și l-a construit ca o apărătoare anti-depresie. Un fel de mers din aproape în aproape, până ajungi la tine. 

Multe dintre lucrările realizate pentru expoziții sunt păstrate în atelierul lui din parcare. Cum acoperișul e stricat, s-a întâmplat de mai multe ori să i le plouă. Pe la începutul anilor 2000, a vândut picturi unor colecționari străini privați sau unor instituții ca Banca Mondială sau Deutsche Bank. Dar publicul obișnuit al lui Murivale sunt oameni mai în vârstă care îi cumpără peisajele și florile. 

„Pentru mine a fost o întâlnire miraculoasă”, mi-a povestit Ionel M., un medic de 58 de ani care l-a descoperit pe artist în primăvara asta. I-a cumpărat în jur de 60 de lucrări în decurs de câteva luni. Multe sunt peisaje din Arcalia, satul unde s-a născut Murivale. „Le-am luat pentru bucuria mea”, explică Ionel. „Cumpărându-le îmi fac mie un bine. Nu mă uit la ele cinci minute. Poate mă uit jumătate de oră în fiecare seară. Murivale are o putere extraordinară de a transpune în culoare emoții.”

„Îl apreciez ca artist, dar cel puțin în egală măsură ca om”, adaugă Ionel. „Parcă a pierdut prea mult. I s-ar fi cuvenit o viață mai alintătoare.”

„Hai, gata, ne-am săturat de distracția ta”

După școala profesională și după armată, Murivale s-a angajat ca electromecanic de telefonie în Bistrița. Mergea prin județ să verifice dacă rețeaua pentru teleconferințe între instituții funcționa. Timp pentru pictat avea doar duminica. 

Pe la începutul anilor ‘80 a câștigat un premiu național pentru pictură la festivalul de cultură „Cântarea României”. Directorul de la poșta din Bistrița s-a atunci gândit că tânărul electromecanic de telefonie ar fi mai util țării ca artist decât ca muncitor. I-a cerut să facă o pictură murală în poșta veche din oraș. Murivale spune că se simțea ca Michelangelo lucrând la Capela Sixtină. În paralel, mergea și la liceul seral.

 „Într-un final am făcut o pasăre imensă, care de imensele ei aripi nu se putea ridica”.

Dar pictura nu a plăcut conducerii, pentru că nu respecta realismul socialist care se cerea atunci. „Hai, gata, ne-am săturat de distracția ta”, își amintește că i-a zis directorul. Murivale și-a dat atunci demisia pentru că nu mai voia să facă artă doar duminică. Pasărea care nu se putea ridica a mai rămas pe pereții poștei câțiva ani, apoi a fost ștearsă. 

Pictorul a rămas fără niciun venit, iar mama lui nu l-a mai primit acasă. „Un pic m-a alungat. Ți-ai lăsat frumusețea aia de serviciu și acum o să te țin eu, femeie bătrână, în spate.” A încercat să supraviețuiască din pictură, iar în ‘84 s-a mutat în București, cu o valijoară la el. Era sărac, dar „flămând de artă”, curajos și cu un vis „foarte puternic, foarte puternic”. Un sculptor îi recomandase să facă studii de specialitate, dacă nu voia să rămână un „geniu de Bistrița”, adică genul de pictor talentat, dar care își ratează șansa și se îngroapă în alcool. 

Scriitorul Mircea Nedelciu, unul dintre numele importante ale generației ‘80, care lucra la Cartea Românească, l-a ajutat pe Murivale să-și organizeze prima expoziție la librăria editurii în 1985, cu peisaje realizate la Ipotești. Au urmat altele două în același an, una la Teatrul Mic și alta în rotonda Ateneului Român. Artistul din Arcalia începea să vândă și era „în al nouălea cer”. 

S-a împrietenit cu Corneliu Baba, care i-a devenit mentor. Baba avea 80 de ani și nu prea mai primea vizitatori în atelierul lui, dar pe Murivale l-a acceptat. Poate datorită entuziasmului lui. Iar tânărul a găsit în el un fel de tată. „Când l-am văzut prima dată în carne și oase, că îl știam din pictură, din fotografii, parcă l-am văzut pe Dumnezeu”, povestește Murivale. 

În paralel, a vrut să facă studii de pictură. Până atunci fusese autodidact. A dat de opt ori admitere la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, dar nu a intrat.  În cele din urmă s-a înscris la secția de pictură a Academiei de Artă Luceafărul, o universitate privată. Nu era ce își dorise, dar părea o soluție de compromis acceptabilă, care îi deschidea accesul spre lumea culturală a Bucureștiului de început de anii ‘90. Cu un picior aproape că era acolo. Cu celălalt era într-un teritoriu dominat de frică. 

Triunghiul roz

După ce terminăm cafeaua, coborâm la atelierul din parcare. Murivale ridică lacătul de pe poarta din fier forjat în dimineața asta de august. Înăuntru sunt sute, mii de lucrări, de toate dimensiunile și pe toate suprafețele imaginabile, de la pânze, la bucăți de tablă, cămăși, batiste, farfurii. 

Răsfoiește o mapă cu lucrări erotice făcute acum câțiva ani. Desenele din seria „Beau petit Ami” (Frumosul meu prieten) suprapun siluete de bărbați în erecție cu portrete masculine. Expresia oarecum tristă a chipurilor pare în contrast cu voluptatea corpurilor. Ca și cum acestea păstrează o urmă de vigilență, chiar și în mijlocul extazului. 

Arta erotică a lui Murivale era mai subtilă la început, poate și pentru că tinerețea lui a stat sub semnul articolului 200. Introdus în Codul Penal în 1968, acesta pedepsea relațiile homosexuale cu închisoare de la 1 la 5 ani. Articolul a fost abrogat în 2001. 

Murivale și-a acceptat orientarea sexuală abia după vârsta de 30 de ani. „Când eram foarte tânăr nu puteam să vorbesc despre asta. Eu ziceam dacă nu sunt normal? Nici eu nu știam ce-i cu mine. După aia mi-am dat seama că nu-s bolnav. Pentru că înainte de ‘89 nu aveai de unde să ai informații despre așa ceva. (...) Te băga la bulău dacă [erai prins]. Îți trimitea unul și te ademenea.”

După ce s-a mutat la București a început să cunoască persoane gay. Dar exista o teamă în permanență. Spune că ți-era frică de tine ca de umbra ta, dar că lucrurile se și întâmplau. A prins mai mult curaj după o excursie la Paris pe la începutul anilor ‘90, unde a văzut întâmplător o paradă pentru drepturile persoanelor LGBT. A fost ca o fereastră deschisă spre altă lume. „Vezi că în altă parte că oamenii nu au făcut pușcărie, atunci zici, bă, nene, da eu de ce trebuie să stau așa ascuns? De ce trebuie să mă ostracizez? Să n-am poftă de viață, să nu zburd.”

Dar în România articolului 200, fereastra s-a transformat peste noapte într-o ușă închisă. În ‘93, i-a povestit unei prietene din lumea artei că e atras de bărbați. Bănuiește că ea spus altora, pentru că din punctul ăla a început să vândă mult mai puțin. „În anii ‘90, până în ‘93, când nimeni nu știa ce-i cu mine, eram un artist care era cumpărat în fiecare zi. Puteam merge la Capșa în șlapi”, povestește Murivale. 

S-a simțit turnat, dar a trăit și o formă de eliberare. Până atunci făcea bani dintr-o pictură tradiționalistă, față de care a putut să ia distanță odată ce banii n-au mai venit ca înainte. Așa că și-a făcut curaj să încerce altceva. 

Pentru lucrarea de licență, a pictat cadre din filmul lui Franco Zeffirelli, Iisus din Nazaret, pe niște cămăși. „Era o aluzie foarte discretă. Două cămăși bărbătești împletite.” Erau cămăși de-ale lui, folosite, rupte, pătate de culoare. Le-a tăiat franjuri și le-a împletit. A realizat apoi o instalație cu ele, pe care a plimbat-o prin București, însoțit de câțiva colegi. 

Era nevoia de a spune cine e, chiar dacă într-un fel aproape codat, în niște vremuri în care identitatea îi era permanent chestionată. Așa cum s-a întâmplat și la finalul facultății, când a dat examen ca să fie profesor preparator la catedra de pictură. Trebuia să își susțină lucrarea scrisă în fața unei comisii. Subiectul era limbajul culorilor, dar discuția a ajuns într-un punct unde culorile erau doar un pretext. 

Unul dintre profesorii din comisie l-a întrebat ce semnificație are culoarea roz, unde poate fi găsită. Murivale i-a răspuns că rozul se găsește în natură, în carnație. Profesorul nu a fost mulțumit și a insistat. „În lagărele de concentrare cine purta triunghiul roz cu vârful în jos?” Murivale a simțit că i se urcă tot sângele în cap, dar a răspuns: „Homosexualii”. 

Bărbații gay trimiși în lagărele de concentrare de către naziști erau marcați cu un triunghi roz, pe când lesbienelor le era cusut de haină un triunghi negru. În felul ăsta, persoanele cu altă orientare sexuală puteau fi identificate și umilite public. După examen, Murivale a aflat de la un coleg că profesorul respectiv se interesase de el dacă e homosexual. 

A predat la Luceafărul trei ani. Când universitatea privată și-a pierdut licența la începutul anilor 2000, mulți dintre colegii lui au reușit să se transfere la Universitatea Naţională de Arte din București. El nu. S-a întâlnit la un moment dat cu unul dintre profesorii lui. I-a spus că ar vrea să vină și la el ca preparator la facultatea de stat. Profesorul a fost sincer cu el. „Muri, pe tine nu pe primesc, că ești cu problemele tale.”

Nu a cerut lămuriri, pentru că nu voia „să zgândărească rahatul”. Îi era clar la ce se referea profesorul și știa că e altă ușă închisă. „M-am simțit foarte prost. Și am zis, bă, nu mai îmi trebe.”

Doar că s-a trezit într-o situație complicată. Pierduse salariul de la facultate, posibilitatea unei cariere academice care oferea o plasă de siguranță, și era nevoit să trăiască doar din pictură. Voia să facă artă contemporană, dar din genul acela de artă era mai greu să supraviețuiești. Așa că a încercat un compromis. Pe de o parte a continuat să facă peisaje, anemone și picturi care se vindeau, și în paralel să lucreze la proiectele lui mai experimentale. S-a trezit prins între arta tradițională și cea contemporană. Lumea culturală consacrată îl respinsese pentru că era gay, iar cea nouă, experimentală, care se construia atunci în București, nu l-a primit pentru că făcuse compromisul cu anemonele. 

Grădinarul udă toate florile

„Grădinarul udă toate florile, chiar și pe cele ce nu înfloresc”, am văzut scris cu majuscule pe ușa atelierului lui Murivale în anul când l-am cunoscut. Nu știam dacă era un citat, la ce făcea referire. Îmi suna ca o poezie scurtă despre compasiune sau ca un proverb care mi-ar fi plăcut să existe în limba română.  

Am vorbit despre asta cu el abia anul trecut, în preajma referendumului pentru restrângerea drepturilor persoanelor LGBT. Îmi povestea despre niște anemone care i-au murit din cauză că le udase prea mult. Și-a amintit tot atunci de un leandru de pe terasa lui care timp de șapte ani nu i-a înflorit deloc. Și la un moment dat s-a întrebat dacă cumva e sterp. Și dacă da, mai merita să îl ude, să îl țină în viață. Până la urmă a zis „las că-l ud, las că-l ud.” Și s-a trezit că i-a făcut flori după șapte ani. Atunci i-a venit vorba asta, aproape ca o poezie, „Grădinarul udă toate florile, chiar și pe cele ce nu înfloresc”. 

A învățat să se accepte pe sine cu ajutorul picturii. „Când am avut depresie acută, iedera neagră, eu a trebuit să-mi revin. Altfel poți să cazi într-un dezechilibru total și te cuprinde omul negru. Și am depășit faza. La un moment dat îmi zicea o prietenă care e psiholog, Muri, tu nu ajungi la extreme grele pentru că ești credincios”. Dar credința lui nu e în Iisus. Credința lui e în artă. 

Pa, Murivale, te-am pictat

La prânz, Murivale ia o pauză de la pictat. Gătește ardei umpluți pentru doi vecini, care îi sunt prieteni. Apoi pe la cinci, când căldura e un pic mai suportabilă, se întoarce la lucru. Scoate din atelier niște haine din anii ‘80, pe care le-a regăsit de curând într-un colț al casei: un palton bleumarin închis, o beretă roșie și un fular albastru. Sunt hainele pe care le-a purtat când a mers prima dată în vizită la Corneliu Baba. Pictorul i-a sugerat atunci să-și facă un autoportret îmbrăcat așași cu un buchet de anemone în mână. L-a pictat în ‘89 și l-a vândut în același an, cu o lună de zile înainte de Revoluție, cu echivalentul a trei-patru salarii de atunci. 

Acum, la distanță de 30 de ani, vrea să facă din nou un autoportret ca cel sugerat de Baba. „Ăla e portret de tinerețe. Ăsta e un portret de maturitate, că nu-s bătrân încă.” Își îmbracă hainele tinereții și îmi cere să îi fac câteva fotografii ca să aibă o referință pentru pictură. Pozează serios, la aproape 40 de grade, fără să se plângă de căldură. După ce ședința foto din parcare e gata, se întoarce la tricou și pantaloni scurți. Cu telefonul într-o mână și cu pensula în cealaltă, începe să lucreze în fața atelierului, în aer liber.

Cred că e prima dată când stăm în liniște totală, în cei doi ani de când îl cunosc. De obicei, vorbește încontinuu. Dar acum lucrează în tăcere, cu ochelarii pe ochi, desculț, cu corpul încordat, un pic cocoșat. Șterge, corectează, reface desenul. După ce ajunge la compoziția dorită, se relaxează un pic. „Dacă nu ai compus bine, poți să ai culoarea lui Dumnezeu, că nu stă bine”.

Se înveselește când aude ciorile care zboară pe deasupra parcării. „Au venit fetele, au venit! Le iubesc de nu mai pot. Sunt foarte stabile în viața lor. Pleacă la 5 dimineața să își caute hrană, nu se abat din traseu. Și se întorc pe același drum, pe la 7, 8 seara, după ce s-a dus soarele.” 

Eu stau pe un scaun, la câțiva metri de el și îl privesc cum lucrează. La un moment dat fac o observație despre cât de frumos iese autoportretul. „Taci! E ca la moașe. Acum e pe drum.”

Îmi dau seama că frica e tot acolo, deși a mai făcut asta de mii de ori. „Nu am voie să mă gâdil înainte de vreme că mă pierd. Sunt foarte tensionat.” „E ca și când înoți și ești aproape de mal. Ți-e frică să nu te îneci.” 

Dar ajunge și de data asta la mal. 

Un Murivale serios, cu sprâncene plângăcioase și cu un buchet proaspăt de anemone îl privește de pe pânză pe celălalt Murivale, cu părul și barba albă, cu pantalonii scurți mânjiți de culoare, obosit după aproape trei ore de pictat, dar bucuros că a dus lucrarea la capăt. Pictorul îl privește și el pe cel din imagine și îi zâmbește. „Pa, Murivale, te-am pictat.”

După ce strânge totul și pune lacătul pe atelier, aruncă o privire în întreaga parcare. „Eu am venit cu o valijioară și mi-am făcut un imperiu. O piață a mea”. 

Inițial, cuvântul imperiu mi se pare exagerat. Îl pun pe seama stilulului lui teatral de a vorbi. Dar apoi mă gândesc un pic mai bine la acest imperiu. 

Imperiul pe care Murivale și l-a clădit, împotriva tuturor șanselor, e libertatea. Libertatea de a uda leandrul care nu înflorește, libertatea de a împleti cămăși când ți-e frică și de umbra ta, libertatea de a crea grădini imperfecte, în care trandafirii înfloresc de șapte ori pe an, libertatea de a mușca bucăți din istoria culturală, libertatea de a picta madone și răstigniri deși nu crezi în viața de apoi, libertatea de a face live-uri zilnic deși ți s-a spus că ești excesiv, libertatea de a îmblânzi singurătatea cu anemone. Libertatea de a înflori, în felul tău.