Trebuie să recunosc că mi-a fost peste mână să scriu despre artă; mă gândeam că, dacă n-ai raftul de cărți de critică citite, n-ai nici instrumentele necesare pentru a scrie un text mai de doamne-ajută. În afară de ceva Kant despre estetică, și așa citit vite fait, altceva nu prea am băgat. Așa că m-am aruncat cu capul înainte, am mers la vernisaje unde mă ascundeam mai ceva ca un pisoi speriat de teamă că nici să mă uit cum trebuie la lucrări nu știu.
Dar de Gorzo știu de când eram în liceu, când arta era ultima mea preocupare. Așa că m-am dus cu sufletul ușor la vernisajul expoziției lui, La adăpostul unor plante invazive, de la galeria H’art Appendix. Nu aș putea să spun de ce îmi place Gorzo, dar coconii roz pe care-i „plantase” pe ziduri și prin cotloanele orașului, de s-au alertat unele televiziuni c-au dat năvală „sataniștii”, mi-au rămas în minte de la prima vizită în București.
Gorzo îmi pare că are o hiper-forță și ușurătate în a arăta într-un mod relaxat – deși unii zic c-ar fi agresiv – unele dintre cele mai acute tare sau tabuuri ale societății. Nu trăiește într-o lume a ideilor în care muza îl mai mângâie din când în când, dându-i impuls să creeze ceva dincolo de puterea umană de înțelegere, ci e prins în același talmeș-balemș ca și noi, non-artiștii sau cum ne-om numi, iar în unele dintre lucrările lui vezi aceleași probleme care te sâcâie și pe tine. De exemplu, Gorzo a fost finuț când a îmbrăcat Catedrala Mântuirii Neamului în slănină (în lucrarea Biserică de Jumări). Lucrarea mea preferată, o față de pernă pe care e reprezentat un gigant care se sprijină în penis (Pillow), mi-a adus aminte de Viscolul lui Sorokin, unde personajele astea chiar existau într-o Rusie bântuită de iarnă. Gorzo mi se pare sincer, direct și plin de forță. Mai ales când aruncă în spațiul public lucrări de care unii lipesc ultragiați eticheta „pornografic”.
În spațiul oarecum mic de la H’art Appendix, la intrare, ai un mic avertisment, +18, ceea ce indică faptul că Gorzo n-a devenit între timp într-un purist. Lucrările nu au nume, dar toate sunt așezate ca un timelapse al unei explozii care te lovește abia atunci când ieși din galerie. Lucrările mari, supra-dimensionate, un fel de oglindă în care îți vezi difuz cele mai reprimate gânduri și instincte, te îndeamnă să deslușești falusuri, trunchiuri de femei și sâni, toate adunate ca într-un ghem al erotismului și acceptării celor mai de bază activități umane. Pe latura de jos a uneia dintre lucrări am văzut chiar o frunză prinsă de vopsea, un indicu pentru descifrarea titlului expoziției. Probabil că Gorzo și-a făcut lucrările într-o grădină, iar plantele invazive și-au jucat și ele rolul. Când am căutat pe net despre expoziție am găsit în primele căutări despre cum poți combate plantele invazive. Dar se pare că Gorzo a reușit să le integreze în procesul creator. După toate etapele prin care a trecut pictura lui Gorzo, La adăpostul unor plante invazive se întâmplă un fel de eliberare de propria istorie, iar lucrările - toate abia terminate - revizitează impulsul primar de a pune pensula pe pânză, înainte ca Gorzo să devină Gorzo.
„Dincolo de viață și accidentele ei inefabile, arta poate atinge astfel de ecouri sufletești și Gorzo le vizează și le dorește în practica de atelier. Femeile cu pulă, coconii roz, carcalacii zîmbitori, masca celui de-al treilea sex sau totemurile întunecate sunt obiecte ce au o utilizare sufletească dincolo de explicații, indicații și alte complicații. Ele sunt dispozitive de accesat mormăiala ancestrală a lumii,” scrie galeristul Dan Popescu în textul expoziției pe care o găzduiește.
Vernisajul a avut loc la H’art Appendix, de pe Calea Victoriei 91-93. Pentru a vedea până când poate fi vizitată expoziția La adăpostul unor plante invazive, dar puteți consulta cu încredere pagina de Facebook sau site-ul galeriei, unde poate veți vedea update-uri.
