Cel mai bun film horror românesc este fără îndoială „Gorient Express” (2004) regizat de Sergiu „Spooky” Nicolaescu, în care se îmbină o recuzită comic-grotescă, de factură Grand-Guignol, cu scene bucolice descriind frumusețile Munților Carpați.
Începutul filmului ni-l prezintă pe tânărul prinț Andrei Pan (Dan Bittman) stând în fața oglinzii, în castelul Troaca Domnului, turnându-și flacoane de pudră parfumată în cap și umplându-și buzunarele redingotei cu săpunuri. Prințul se pregătește pentru o întâlnire romantică cu Bennybelle (Ioana Moldovan), fiica inginerului feroviar creștin Orceanu (Dan Puric). Ne este dezvăluit, prin flashback-uri, că în spatele comportamentului bizar din fața oglinzii se ascunde o dramă de proporții: în ziua în care s-a născut, o ursitoare i-a prevestit prințului că va muri dacă se va spăla. Și nu doar dacă, ci și doar, a avut grijă să adauge criptic ursitoarea.
Zilele trec la castelul Troaca Domnului. Prințul e nemuritor, dar duhnește. E hidrofob și leșină la vederea chiuvetelor sau a vanelor, transpirația și actul micțiunii îi provoacă stări de panică, iar când îl cuprinde melancolia și îi vine să plângă, își extrage lacrimile cu ajutorul unor seringi speciale pe care le aruncă apoi în foc. Familia, ajutorul domestic se țin de nas când îi cântă la mulți ani. Pe scurt, Andrei Pan are o viață grea. Nu vrea să moară, dar nici nu vrea să fie nemuritor. Așa că trăiește.
Între anii 1911-1916, adolescentul Andrei o urmărește de la fereastra camerei sale pe Bennybelle, care s-a născut fără nas, cum le poruncește unor roboței lângă calea ferată a tatălui său. În 1917, prințul își ia inima în dinți și încearcă să o facă pe Bennybelle să se îndrăgostească de el, așa că se aruncă pe fereastră, ca să o impresioneze, rupându-și piciorul. Știe că nu va muri, pentru că e nemuritor. Piciorul se bălăngăne în aer ca o rufă murdară. Fata aleargă spre Andrei Pan, să-i dea primul ajutor, însă, petrecându-și copilăria și adolescența mai mult în preajma roboților decât printre oameni, își închipuie că și prințul e un robot, așa că îi stropește încheieturile cu ulei, pe urmă scoate diverse unelte din trusa ei mecanică și îi căsăpește piciorul, înlocuindu-l cu unul făcut din tije metalice, șuruburi, piulițe etc.
- Ce fel de robot ești tu? întreabă Bennybelle, ștergându-și fruntea de sângele ce țâșnea din piciorul zdrelit.
- Sunt un priiinț șiii te iubeeesc! strigă de durere Andrei Pan.
- Bine, o să te iubesc și eu, dar cu o condiție, îi zice Bennybelle.
- Ce condițiiieee!? strigă cu răsuflarea tăiată Andrei Pan.
- Să mă lași să-ți meșteresc piciorul, îi spune Bennybelle foarte serioasă.
Povestea de iubire dintre Andrei Pan și Bennybelle se desfășoară în felul următor - în fiecare dimineață, Mustață Zepelin (Gheorghe Dinică, rol secundar magistral), confident al prințului, fost balerin la singurul cabaret aerian din București, o aduce pe Bennybelle într-o trăsură la castelul Troaca Domnului ca să meșterească piciorul lui Andrei Pan, prințul urlă de durere și plăcere, îi spune că o iubește, ea îi spune că îl iubește, are lacrimi în ochi, el vrea să o sărute, ea își dă o palmă peste cap și spune bip bip, el o întreabă de ce zice bip bip, ea zice bip bip, ieșind din cameră, lăsându-i piciorul și sufletul pradă celor mai uleioase zvâcniri.
Într-o zi, pe Andrei îl vizitează inginerul Orceanu, prilej de discuții filosofice despre românism. Prințul află că, în urmă cu o sută de ani, un meteorit căzuse în locul unde se află Podișul Ardelean, iar acum zona e centrul de operațiune al unui grup de extratereștri care fac trafic de droguri. Această uniune păgână de rocă și praf stelar e ca un fruct putrezit în carnea sfântă a pământului românesc! Îl auzi cum bolborosește?!, strigă plin de patimă inginerul Orceanu. Ca iubirea mea pentru fiica dumitale, domnule inginer!, îi răspunde înflăcărat Andrei. Îți dau mâna lui Bennybelle dacă mă ajuți să construiesc primul tren creștin ortodox din lume, Orient Express, cu care să propovăduiesc Cuvântul lui Dumnezeu în mijlocul extratereștrilor păgâni care corup Podișul Ardelean și pe urmă în lumea întreagă, îi zice sumbru Orceanu lui Andrei Pan. La moartea părinților săi, prințul investește toată averea moștenită în proiectul inginerului Orceanu.
Suntem în anul 1935. Peste 6.000 de ședințe de meșterit piciorul. Prințul, la fel de nemuritor, dar mai bătrân (Sergiu „Spooky” Nicolaescu), încă nu a sărutat-o pe Bennybelle. Orient Express este gata de plecare. Scaunele trenului sunt ocupate de moaștele sfinților și ale sfintelor. Inginerul Orceanu e în vagonul cu veceuri, luptându-se cu o indigestie. În fața trenului, Andrei Pan are buzele țuguiate spre Bennybelle, care mângâie o cheie multifuncțională. Dintr-odată, explozie! Un nor de praf stelar, ca un mușuroi de furnici albe, strălucitoare, se apropie de eroii noștri, iar din el coboară extratereștrii conduși de regina opiului intergalactic, Zetti Amaliza (Maia Morgenstern). Urcați în tren, este timpul să ne întoarcem în spațiu, să răspândim fărădelege în univers, zice Zetti Amaliza. Trenul acesta sfânt nu va încăpea pe mâini extraterestre cât sunt eu în viață!, strigă hotărât inginerul Orceanu, ieșind cu pantalonii în vine din vagonul cu veceuri. În acest timp, Bennybelle deșurubează piciorul lui Andrei Pan, care are un orgasm, și îl îndreaptă spre tatăl ei. Acesta, tată, nu este un picior, ci un motor de propulsie spațială infinită la care am meșterit 16 ani în secret pentru sindicatul opiului intergalactic!, strigă Bennybelle plină de mândrie. De-azi, fiica mea, nu te mai numești fiica mea!, strigă inginerul Orceanu, cu pantalonii în vine. Iar tu, tatăl meu, nu te mai numești tatăl meu!, strigă Bennybelle lovindu-și tatăl cu motorul de propulsie spațială infinită în cap.
Dar am crezut că mă iubești, plângeai când îmi meștereai piciorul!, se aude vocea văităreață a lui Andrei Pan, prăbușit la pământ, cu capul sfărâmat de o piatră. I se pare că din ciotul piciorului său au început să crească niște ciuperci. De fapt, chiar le aude cântând - Bennybelle, oh, Bennybelle, cu suflet pur de ghiocel… Cântă și el odată cu ele. Bennybelle, oh, Bennybelle, cu suflet pur de ghiocel… Nu te iubesc, și plângeam că puți, îi zice Bennybelle, întrerupând cântatul. Dar nu ai nas, îi zice spasmodic Andrei Pan. Doar pentru că nu am nas nu înseamnă că nu am miros, prostule!, îi strigă Bennybelle din camera de control a trenului, instalând motorul de propulsie spațială infinită. Deznădăjduit, uitând că e nemuritor, Andrei Pan se aruncă în fața trenului, care se înalță la cer, iar corpul său sfredelit, ciopârțit și batjocorit, lipit de locomotivă, pare un fel de acrostol grotesc al unei vieți neîmplinite, al unei iubiri neîmpărtășite, spintecând norii și stelele, ochii țâșnindu-i din orbite, lovind ștergătoarele locomotivei, încâlcindu-se în ele, probabil pentru totdeauna, în timp ce Bennybelle ia mâinile lui Zetti Amaliza în ale sale și îi șoptește - Ce frumos e în spațiu, iar deasupra tuturor se aude vocea Margaretei Pâslaru cântând - Lasă-mi, toamnă, pomii verzi, Uite, ochii mei ţi-i dau.
