În 2009, regizoarea și producătoarea Monica Lăzurean-Gorgan a făcut trei scurtmetraje documentare pe teme de mediu: unul despre dispariția spațiilor verzi din București, altul despre poluarea din Copșa Mică și situația fabricii Sometra, și un al treilea despre defrișările ilegale. Câțiva ani mai târziu, Gorgan s-a hotărât să dezvolte două dintre ele în documentare de lungmetraj. Așa a ajuns să urmărească viața unei familii din Copșa Veche timp de șapte ani pentru filmul Doar o răsuflare (Premiul pentru cel mai bun film documentar la Festivalului International de Film de la Sarajevo și Premiul pentru cel mai bun documentar românesc la Astra Film Festival 2016). Și tot pe atunci a început să lucreze la LEMN/WOOD, un documentar despre defrișările ilegale, comerțul cu lemn și investigațiile făcute de Alexander von Bismarck, directorul EIA (Environmental Investigation Agency) în România, Peru, Rusia și China.
LEMN/WOOD, o coproducție internațională realizată de Monica Lăzurean-Gorgan (împreună cu Michaela Kirst și Ebba Sinzinger), a fost deja prezentat la Copenhagen Documentary Film Festival și va avea premiera în România pe 6 august, la TIFF. Tot la TIFF va avea premieră și Acasă, documentarul de debut al lui Radu Ciornciuc, produs de Monica Lăzurean-Gorgan.
În primă fază, Gorgan a făcut ea însăși investigații, urmărind cazul Holzindustrie Schweighofer, compania austriacă (activă la noi din 2003) care încurajează defrișările în toată țara (inclusiv în ariile protejate) și cumpără lemn tăiat ilegal. A semnalat ONG-ului american EIA problema tăierilor ilegale de păduri și tot ea este cea care a reușit să-l aducă pe Alexander von Bismarck în România pentru a cerceta abuzurile făcute de Schweighofer.
Bismarck le-a făcut o vizită celor de la Schweighofer, cel mai mare procesator de lemn din România, pretinzând că este om de afaceri american, gata să vândă lemn tăiat ilegal. Boșii companiei austriece au acceptat fără să clipească oferta acestuia, fără să știe însă că erau filmați cu o cameră ascunsă.
Ulterior, filmulețul a devenit viral, fiind catalizatorul protestelor din 2015, când mii de oameni au ieșit pe străzile din București și din țară pentru a protesta împotriva tăierilor ilegale și a autorităților române, părtașe la distrugerea sistematică a pădurilor.
În urma presiunilor făcute de activiștii de mediu din România (Agent Green, Declic, WWF) și Austria, Schweighofer a rămas, începând din 2017, fără certificare internațională pentru lemnul tăiat în România. În 2018, procurorii DIICOT au deschis un dosar în cazul Schweighofer și au pus sub urmărire penală patru dintre directorii companiei. Despre acest dosar nu s-a mai auzit mare lucru și pare să fie în continuare blocat. În decembrie 2019, Holzindustrie Schweighofer și-a schimbat numele în HS Timber Group. Sloganul lor este: Perfection in Timber.
Comisia Europeană a lansat recent un ultimatum și le-a cerut autorităților române să ia măsuri urgente pentru a opri distrugerea pădurilor, în condițiile în care în România sunt tăiate în fiecare oră trei hectare de pădure (echivalentul a trei stadioane de fotbal).
Am vorbit cu Monica Lăzurean-Gorgan despre câteva dintre aceste teme, care, în LEMN, sunt puse în dialog cu probleme similare din alte locuri din lume. LEMN merge pe urmele lui Alexander von Bismarck și ale unor activiști de mediu, români și străini, și te poartă din taigaua siberiană până în nordul Chinei, SUA, Peru și prin parcurile naționale din România, aproape ca într-un film cu spioni, în care se schimbă identități, se fac planuri și se caută permanent soluții.
Încă după primele minute din LEMN, se înțelege foarte clar că e o poveste internațională. Asta a fost intenția ta de la început?
Voiam să-i dau filmului o dimensiune internațională, dar nu știam exact prin ce metode și cum o să fac asta. Am intrat în legătură cu producătorii din Austria, care au găsit-o pe Michaela Kirst, regizoare care lucrase cu Alexander von Bismarck la un material pentru Arte. Iar în clipa în care l-am cunoscut pe Alexander, mi-am dat seama că e un protagonist care merită urmărit. L-am convins să vină în România și el a zis „da, aș vrea să rămân și să vedem ce se poate face aici”.
Înseamnă că direcția filmului a fost influențată de parcursul lui Alexander von Bismarck, de traseul lui ca „personaj”?
Da, așa e. Lucrurile se așază pe parcurs într-un documentar, după ce-ți găsești protagonistul. Nu e ca la o ficțiune, și mie tocmai asta îmi place. Te adaptezi în funcție de ce ți se oferă. E un film observațional care urmărește niște investigații, dar nu e un film de investigație, cum ar tinde unii să creadă. Deși, în același timp, și eu am făcut săpături jurnalistice la început, dar asta a fost înainte să-i cunosc pe cei de la EIA. Așa am reușit să-l conving pe Alexander să vină aici, prezentându-i informații concrete. Și când m-am simțit copleșită, am colaborat și cu Adrian Mogoș, jurnalist de investigație care avea experiență pe acest subiect. Și după ce am început filmările cu Alexander von Bismarck, s-a conturat și direcția filmului. Dar tot noi am provocat multe filmări, noi îl contactam pe Alexander și îi ziceam „Sasha, e timpul să vii în România, Sasha, când ne mai ducem în Peru?”
Cei de la EIA și activiștii care apar în LEMN se confruntă cu situații periculoase. Cum a fost pentru voi, echipa de filmare, această experiență?
În România nu am vrut să duc echipa mea în nici un loc în care să-i expun la riscuri. Adevărul e că în România nu e ca în Rusia, unde e foarte periculos. Iar când Michaela Kirst și Alexander au fost la filmări în Rusia, nu s-au dus nici ei chiar în adâncul pădurii. În schimb, în România, când am fost în Borșa, cel care ne-a plimbat, Dan Mihali, a fost și cel care i-a ghidat și pe cei de la emisiunea În premieră. La o săptămână după, l-au luat pe Dan și l-au bătut bine în centrul orașului. Și l-au bătut atât de tare încât a stat trei săptămâni în spital. Asta doar pentru că a dus jurnaliști pe teren. Și cât am stat în Borșa, am fost urmăriți ba de o mașină, ba de alta, dar atât. Iar pentru filmările din Peru ne-am pregătit mult, tocmai ca să nu fie periculos pentru echipă. Comunitatea unde s-a mers era foarte adânc băgată în Amazon și s-a mers cu barca și cu elicopterul. Și oricum acolo lucrurile sunt mult mai nasoale, iar angajații de la OSINFOR, care e un fel de garda de mediu, erau expuși constant la pericole. În centrul orașului erau expuse sicrie goale cu numele lor, pe care mai apoi le ardeau în văzul tuturor, așa pe intimidare.
Se vorbește la un moment dat în film despre distincția asta între a relata (a spune o poveste) și a te implica/a rezolva o problemă. Ai simțit nevoia să te implici mai mult pe parcurs?
Da, e o distincție importantă. Și apropo de scena de care vorbești din film, Bogdan Micu [coordonatorul aplicațiilor de trasabilitate a lemnului „Inspectorul Pădurii” și „SUMAL” din Ministerul Mediului] pune o întrebare pe care și eu mi-o pun des: „Și noi ce facem aici? Venim în Peru, le promitem oamenilor niște chestii, îi expunem, îi lăsăm, după care noi plecăm înapoi în societatea noastră confortabilă.” Și, da, am simțit tot timpul nevoia de a mă implica, dar asta se întâmplă mereu când ești regizor de film documentar. Și la filmul pe care l-am făcut înainte, Doar o răsuflare, a fost la fel, m-am dus cu Denisa și Dobrin în mai multe spitale, la fel a făcut și Radu Ciorniciuc când a lucrat la Acasă și a ajutat familia Enache pe mai multe planuri. Nu prea ai cum să nu te implici.
Din câte văd în documentar, Bismarck crede în ideea de complicitate la scară mare, în care toți avem partea noastră de vină. Și tot el mai spune că nimeni nu face asta cu plăcere, nici măcar cei implicați direct în defrișări ilegale, și că ar prefera să facă altceva dacă ar avea de ales. Cum vezi tu această abordare?
Hm, sunt de acord că există o complicitate, dar nu știu cât de adevărat e asta cu the bad guys care ar prefera să facă alte lucruri. Aici depinde foarte mult de natura fiecăruia, depinde de societatea din care vine omul ăla. Cred că ăsta e genul de discurs corect, pe care Alexander și-l asumă și-l repetă, dar care ar trebui nuanțat. Dacă mă gândesc acum, eu personal mi-aș fi dorit să existe în film ceva mai multă contextualizare în cazul României, pentru că încă nu-mi dau seama dacă se înțelege din film toată drama de la noi legată de tăierile ilegale. Mă refer și la cum funcționează sistemul în toată complexitatea lui.
Strategia companiei Schweighofer, așa cum reiese și din film, pare să fie următoarea: razi pădurile și apoi te muți în altă parte, când nu mai e nimic de tăiat.
Chiar așa se întâmplă. Evident că lor nu le-a plăcut ce s-a întâmplat în ultimii ani, credeau că vor avea acces și la mai multe resurse. Iar acum Schweighofer se uită mult mai mult serios spre Ucraina. Ăsta e un model de business întâlnit în multe domenii.
Filmul are și părțile lui pozitive, în care sunt prezentate și câteva victorii. Însă pare și ca o poveste interminabilă, mai ales dacă ne uităm la ultimele știri legate de Codul Silvic (prin care se încearcă eliminarea prevederii anti-monopol, mișcare care servește interesele marilor companii) și de ultimatumul dat României de Comisia Europeană. Tu ai sentimentul că ai terminat filmul cu adevărat?
Așa e, m-am gândit de mai multe ori la lucrul ăsta, că e o poveste care nu se termină. Și mă „amuză” ce se întâmplă acum cu Codul Silvic. Noi exact pentru asta ne-am luptat în 2015, iar acum vedem cum se vrea această relaxare a Codului Silvic, ceea ce face ca o companie să aibă un monopol mai mare de 30% pentru procesarea lemnului. Istoria se repetă. Partea bună acum e că Bogdan Micu e din nou voluntar în Ministerul Mediului și a reușit să repună pe picioare Inspectorul Pădurii. SUMAL și Inspectorul Pădurii înseamnă transparență, dar normal că nu toți își doresc transparență și apar astfel tot felul de presiuni. Însă chiar dacă victoriile mici ajung să fie șterse, ele rămân niște victorii. Chiar dacă le anulezi, ai totuși niște repere la care să te întorci. Lupta nu e complet pierdută pe termen lung.
Anul 2020 pare să fie un an foarte bun pentru tine, încărcat de evenimente. Se simte ca un an bun?
(râde) Da, poate dintr-un anumit punct de vedere, dacă ne gândim la filme. Dar nu e un an bun și știi de ce... Nu știu cum s-a întâmplat că tocmai anul ăsta eu să am două filme, unul ca producător, Acasă, și unul ca regizoare. Sunt două filme foarte importante pentru mine, dar e mai complicat cu expunerea către public. Că până la urmă faci filmele pentru public, le faci ca să fie văzute. Și acum unde le arăți la oameni? Dacă le arunci în online, se pierd în acel vid, mai ales că toată lumea a pus filme în online. Plus dacă nu ai o campanie foarte puternică pentru online, filmul se pierde. O să ai 100 de oameni care văd filmul și aia e. Așa că nu știi ce planuri să faci, e cu multă deznădejde 2020.
Te-ai implicat recent în campania „Documentarul contează”. Care e miza campaniei?
A crescut mult zona de film documentar în ultimii ani, sunt din ce în ce mai mulți care aplică la CNC cu documentare, iar acum, la TIFF, jumătate din filmele din secțiunea românească sunt documentare. Ceea ce nu s-a mai întâmplat, să ai zece documentare în secțiunea asta. Plus că vin mai mulți tineri din școală care își doresc să facă mai mult documentar decât ficțiune. Cât despre campanie, m-am adresat și conducerii CNC și le-am zis: „vrem ca documentarul să fie finanțat mai bine”, pentru că mereu documentarul a fost pe plan secund. Acum se schimbă consiliul de administrație de la CNC, iar din septembrie voi relua campania, iar acum încerc să transmit acest mesaj în cât mai multe direcții.
