Lea Rasovszky și Megan Dominescu sunt artiste. Lea pictează, desenează și crede că trashiness-ul din România este fascinant. Megan pictează și țese covoare pe care nu-ți vine să calci, ci să le agăți pe pereți să te uiți la ele. Nu se știau prea bine, dar se admiră. Le-am dat teren liber pentru un dialog fără intervenții, fără editări.
Interviul face parte din numărul de vară Glamour, care explorează granița dintre izolare și adaptarea la o nouă normalitate. Dacă vrei să citești mai multe, îl găsești aici.
Lea Rasovszky: Nu-i așa că nu vrei să vorbim despre Covid-19?
Megan Dominescu: Dacă mă mai întreabă cineva cum e viața de artist în pandemie, o să înnebunesc. Pentru mine, a fost o perioadă destul de low, fără multe idei. Cu siguranță m-a afectat toată experiența asta, dar cred că efectele (artistice și non-artistice) o să se vadă mult mai târziu. În timp ce scriu, mă uit pe site-ul tău și văd că l-ai updatat. Arată super, stay flexin!
Lea: Glad u dig it. Sunt super mândră de mine că, după doi ani, mi-am luat și eu timp să îl updatez. În pandemie, hahaha. Atunci să începem cu: unde ai crescut și cum a fost?
Megan: M-am născut în Olanda (destul de întâmplător, dar tata lucra acolo atunci), puțin după, ne-am mutat în Washington D.C., unde am stat până la 17 ani. Am avut o copilărie frumoasă și multă libertate de mică fiindcă părinții m-au crescut fără prea multe reguli, cu toate că D.C. nu e chiar cel mai sigur oraș. Mai târziu, am înțeles că genul acesta de parenting m-a ajutat să mă descurc în tot felul de situații. Tatăl meu a murit în urmă cu șase ani, era din Texas el, vorbea multe limbi străine. A fost cel mai cool dude pe care l-am cunoscut vreodată. Mama mea locuiește în continuare în D.C., dar vine și în România în fiecare an, îi place mult aici, ne înțelegem bine. Oare am zis prea mult? Prea puțin? Sper că ți-am răspuns la întrebare măcar.
Megan: Spune-mi și despre tine, tu unde ai crescut? Cum a fost pentru tine?
Lea: Ce mișto. Evident că nu știam all this. Cred că adolescența ta în US te-a format într-un mod major. Poate de acolo ai curajul ăsta extra. Aplicat aici unde, deși nu pare, efectiv se poate întâmpla orice, haha. Eu m-am născut și am crescut aici, în București. În Berceni, yo, până pe la șapte ani, de unde și thugness-ul meu, haha. Mai târziu, ne-am mutat pe lângă Hala Traian. A fost mișto, am avut și eu o copilărie foarte liberă, ai mei au fost și sunt foarte open minded și m-au cam lăsat să aflu chestii despre mine și să nu îmi fie frică să descopăr ce e acolo. Desenam încontinuu, era o stare naturală, dar inițial am vrut să mă fac veterinar, apoi am vrut să devin soția lui Nick de la Backstreet Boys, dar m-am întors, inevitabil, la arta vizuală. Era clar și părinții mei știau asta, dar m-au lăsat să explorez.
Lea: Ce e mai hot pentru arta ta, ce ai văzut în US sau ce vezi în România?
Megan: Pentru arta mea de acum, mă inspir mai mult din contextul românesc decât din ce-am trăit înainte, cât am stat în America. De cele mai multe ori, îmi găsesc subiectele direct pe stradă, uneori chiar aruncate la gunoi, mă refer aici și la spațiul virtual fiindcă ador să scotocesc prin cele mai dubioase colțuri ale Internetului. Sunt mereu în căutare de subiecte bizare, pe care, în mod surprinzător, le găsesc mai mult aici decât în SUA. Firește că, dacă aș fi locuit în continuare în State, le-aș fi găsit și acolo. Dar cred că fascinația mea pentru estetica locală vine și din faptul că încă nu m-am obișnuit aici, poate că nu s-a încheiat perioada de tranziție. În orice caz, când o să se întâmple trecerea către o nouă etapă, o să simt. Deocamdată mă simt bine aici și nu mă gândesc prea mult la asta. Artă hot cred că e peste tot, trebuie doar să o cauți.
Megan: Și tu ai mult umor în arta pe care o faci, pe tine cine sau ce te-a inspirat recent?
Lea: Da, trashiness-ul din România e cam fascinant. Și știu la ce te referi, e mixul ăsta de naivitate și insuficiență cauzat de lipsa de deschidere prin care am trecut în comunism. Și mai e și nevoia de a ține pasul cu lumea și de a inventa tot felul de chestii care cică sunt europene, toate pe un fundament uman foarte special, încă destul de sălbatic, care nu a avut tot ce îi trebuie să se dezvolte complet și liber, dar care are foarte multă poezie. Pe mine mă interesează oamenii ăștia care scapă printre crăpături. Cei greu de băgat în categorii, aproape invizibili (deși vizual nu ai spune asta) și inadaptabili. Produsul erelor acestora, deși nu mă interesează aspectul formator politic în mod direct. Schema umană e mai mare de atât. Îmi plac și paradoxurile astea, cum își confecționează oamenii tot felul de ecosisteme interioare și exterioare, umorul involuntar și gingaș al situațiilor. E super ofertant în România, nimic de zis, dar și cam apăsător. Mă mai trezesc că somatizez aiurea diverse experiențe sociale cotidiene. Umorul e super important pentru mine, e un traducător de încredere între lucruri foarte heavy și complicate și estetica dezarmantă, pregătind un teren mai relaxat pentru înțelegere și empatie.
Lea: Ce ți se pare interesant zilele astea?
Megan: Petrec mult timp uitându-mă la filme, ore în șir, prefer documentare și mockumentare. Am dezvoltat o obsesie pentru accente și, în ultima lună, am încercat să-mi perfecționez accentul australian. În rest, aș vrea să-mi cumpăr un război de țesut second hand și să învăț să-l folosesc. Mă uit zilnic la tutoriale pe YouTube cu femei din toată lumea care explică diferite tehnici. Și încerc să o dresez pe Kara, cățelul meu, doar că nu prea îmi iese.
Megan: Tu ai mai descoperit ceva pe net în ultimul timp?
Lea: Abia aștept să văd ce o sa faci cu războiul de țesut! Also, lumea tutorialelor e super liniștitoare, nu crezi? Foarte mișto câinele tău, îl admir pe Internet, e ca un dingo micuț și prețios. Pare nedresabil pentru că e prea cute dar na, e bine să încerci. Eu am două pisici, Kimi-Fey și Cecil, care sunt awesome, vorbesc cu ele prin casă imitând weird voices, mă aud și vecinii, dar se pare că jena pe care o simt nu e suficient de mare ca să mă oprească. Să știi că și eu mă uit la documentare, mereu mi-au plăcut, chiar acum am iar un moment când sunt foarte into it. Altfel, Internetul pentru mine e un mix suav de serii despre criminali în serie + experimente culinare (Jamila <3) + tutoriale de gardening + tutoriale de skin care (deși mi-e, de fapt, prea lene) + gabber + femei care fac tatuaje din alea haos de sprâncene. Cam așa ceva.
Lea: Ce ți se pare absolut insuportabil zilele astea?
Megan: Rasiștii în primul rând, dar nu mai pot nici cu manifestațiile anti-vaccinare, conspirațiile mi se par cele mai insuportabile. Ție?
Lea: Same! Absolut. Aș adăuga și imixtiunea bisericii sau a conservatorilor și a retrograzilor de diverse tipuri în situații despre care nu au habar, cum ar fi educația sexuală, arta contemporană, alegerile personale etc. Ah, și refuzul de a accepta că vremurile nu sunt și nu vor mai fi la fel și asta e super în ordine. Mergem înainte și ar trebui să facem din asta o experiență marfă, substanțială.
Lea: Ai vreun idol? Cineva mișto în mod esențial și fără efort în viziunea ta?
Megan: Nu cred că am vreun idol, mi-am dat seama că I tend to root for the underdog. Pentru mine, cei mai mișto artiști sunt cei care nu se forțează să facă artă și în niciun caz nu o fac pentru validare virtuală, care e cam păcăleală. Dacă ar fi totuși să aleg, aș avea un alt idol în fiecare zi, haha. Am observat că și tu te joci mult cu personajele tale, uneori pare că vă știți, că ați avut un trecut împreună. Mi se pare un mod de lucru foarte personal, vulnerabil aș spune.
Megan: De unde îți vin idei?
Lea: Vin din aceeași sursă ca cea despre care spuneai și tu. Sunt mici tributuri aduse oamenilor poate nespectaculoși sau neperformanți. Oameni prost înțeleși sau care nu sunt în conformitate cu standardele astea dubioase mainstream. Simt afecțiune sinceră pentru ei, sunt personaje-compozit formate din multe portrete pe care le văd des sau doar o dată. Mi se întâmplă și mie să fac câte o pasiune inexplicabilă pentru câte o figură bizară, felul în care cineva își combină sandalele cu șosetele, niște ochi superbi flancați de un ten cu probleme etc. E super multă frumusețe out there, dar niciodată nu e aia previzibilă.
Lea: Cum vezi scena de artă din București?
Megan: Scena de aici e destul de mică, dar se întâmplă mereu câte ceva. Suntem destul de mulți artiști, totuși oportunitățile reale de a expune sunt limitate. Mă refer la spații de expoziție, granturi sau rezidențe artistice. Mă gândesc foarte des la asta, plus că mai e și lipsa de finanțări cu care ne confruntăm în București. Am observat și un soi de fenomen local, se închide un loc, se mai deschide un altul, oamenii rămân aceiași, doar spațiile se schimbă în mod constant. Sunt multe situații de compromis în viața de artist la București, trebuie să te adaptezi din mers. În afară de galeriile de artă cunoscute, mai sunt câteva spații de expoziție la care țin foarte mult, cum e Cazul 101. O galerie într-un garaj din Cotroceni, la inițiativa unor colegi de facultate de la UNArte, mi se pare amazing. Dacă ar exista mai multe spații DIY, ar putea să expună mai mulți artiști.
Megan: Care sunt spațiile tale preferate din București? Se va schimba oare ceva în viitor?
Lea: Sper să nu rămână așa că ar fi tragic. Potențialul e huge, sunt mulți oameni care fac chestii amazing, dar, exact cum spuneai, nu există spații unde să se manifeste și unde să poată fi văzuți. Lipsa spațiilor artist run este foarte gravă. Mereu am fost de părere că acolo e nucleul și energia vitală de fapt. Dar e foarte complicat să menții din bani proprii un spațiu. Cazul 101 e forță și one of my fav, fără îndoială! Mai sunt câteva, dar bănuiesc că e o existență complicată și pentru ei. Când eram eu în facultate și imediat după, parcă mai apărea câte o casă bizară, un proiect într-o scară de bloc, un spațiu incert, era un undercurrent care se mișca cumva, against all odds, dar văd că în ultima vreme chestia asta se întâmplă din ce în ce mai rar. Poate sunt și restricțiile post Colectiv, dar cu siguranță principalul factor este lipsa acută de fonduri și oportunități, spații subvenționate, granturi pentru show-uri sau artiști etc. Lista e cam lungă și spune enorm de multe despre cum se mișcă azi cultura în România. Mai e și tot contextul ăsta cam corporate, în care totul e reprezentare, online și offline. Mediul cultural a devenit atractiv și fetish și diverși oameni și entități vor să se afișeze ca fiind amatori și susținători de artă și chestii de genul ăsta, noi încă nu primim fee-uri pentru apariții în diverse contexte, fie că e vorba de lucrările noastre sau de noi ca artiști. Normal că există situații și situații, dar per total, niciodată nu se pune problema asta. Încă funcționează acest mit al „promovării“. Dar pe bune, cu promovarea e cam greu să îți plătești chiria pentru atelier sau materialele de lucru. Sper că se va schimba situația asta, aș vrea să fac și eu ceva mai consistent în sensul ăsta. Nu poate rămâne așa, e un scenariu pe care nu îl accept.
Lea: Spune-mi despre Moxa și despre ce se întâmplă pe acolo.
Megan: Moxa e atelierul unde lucrez, pe care îl împart cu încă trei colegi, ocupăm etajul al doilea dintr-o clădire veche care a funcționat ca orfelinat demult. În jur, sunt blocuri și case noi, aproape totul s-a gentrificat, mai puțin clădirea noastră. Pentru mine, Moxa e mai mult decât un spațiu de lucru. Simt că am reușit să creăm un mini underground, crucial pentru scena de artă. Jos e un bar demodat, unde se mai fac petreceri. Anul trecut, parterul a fost ocupat de Corp., care au transformat locul într-un safe space pentru scena de muzică, promovând diversitatea în ce privește DJ-ingul. Încă nu știm ce se va întâmpla cu clădirea fiindcă circulă tot felul de zvonuri, dar sperăm să putem sta acolo cât mai mult și să se întâmple evenimente și activități artistice de tot felul.
Lea: Da, Moxa a devenit rapid un landmark și dacă dispare, o să fie o pierdere uriașă. Nu știu ceva similar în București. Sper să se rezolve sau să găsiți un alt spațiu măcar dacă va fi nevoie să vă mutați de acolo.
Lea: Ce ai fi vrut să faci dacă nu făceai artă? Any weird but dreamy jobs?
Megan: Visul meu era să fiu actriță de filme proaste. Dacă aș putea să fiu D level celebrity, ar fi super. Rolul ideal ar fi cel al unei femei divorțate, care vorbește cu accent din New Jersey, într-o telenovelă low budget. Îmi exersez skill-urile în fiecare zi, vorbesc singură în oglindă fără să-mi dau seama uneori. La un moment dat, visam să livrez mâncare pe bicicletă ca să am acces în casele oamenilor, speram să ajung în cartiere pe care nu le știam și să cunosc personaje ciudate. Am și avut o experiență similară în București, am făcut asta vreo trei-patru zile, dar n-a fost la fel de exciting cum mă așteptam și am renunțat.
Megan: Tu ce joburi ai avut? Ce-ai fi vrut să faci dacă nu făceai artă? Crezi că arta e full-time job?
Lea: Să știi că visul tău încă poate deveni realitate. Poate nu ai găsit încă regizorul de D movies potrivit. Poate și el te caută. M-aș ocupa personal să îți fac pagina de Wiki și fanpage pe FB.
Am avut niște joburi efemere și weird înainte de facultate și pe perioada studiilor. Unul destul de notabil ar fi că am făcut face painting în Herăstrău și făceam o tonă de bani (ceva aproape absurd pentru momentul respectiv), până când s-a prins șefa, o scorpie slabă și înaltă, îmbrăcată veșnic în clown, cu face paint cu tot (în acele luni am văzut-o doar așa și îmi imaginam că așa există ea prin lume). În fine, s-a prins că a negociat prost comisionul nostru. Țin minte doar că am plecat aruncând burețeii în sus, ca pe confetti. Arta e full-time, absolut. Am decis să fac doar asta deși vine cu instabilitate financiară majoră, haha, ăsta e un mesaj bun pentru un tramp stamp. Asta îmi place cel mai mult pe lume și e ce simt că fac cel mai bine. Ar fi fost și faza cu medicina veterinară dar mă sensibilizează prea mult animăluțele și aș fi riscat să fiu the vet that constantly cries, cu 20 de câini și 30 de pisici, niște arici, un măgar și, mă rog, ce mai poți aduna într-o astfel de carieră.
Lea: Ai vreun ritual personal?
Megan: Mi-aș dori atât de mult, dar nu chiar. Mi se schimbă programul de la o zi la alta, uneori devine foarte frustrant. Doar când lucrez simt că am un fel de ordine în viață. De multe ori lucrez până spre dimineață sau mă trezesc foarte devreme ca să lucrez. Cățelul meu mă ajută cel mai mult să am un program, măcar atât cât ține de ieșirile afară. Poate ritualul meu personal e să nu am niciun ritual, nu știu.
Megan: Pentru tine care sunt activitățile preferate când nu lucrezi?
Lea: Pare utopic să ai un program strict pentru o zi, I know. Oricât încerci, ceva parcă îți scapă. Nu cred că e ok să trăim sub presiunea unui lifestyle organizat, doar nu suntem influenceri, hahaha. Îmi place să plec din București atunci când nu lucrez. Oriunde. Doar să mă duc. Și eu și Vlad, partenerul meu, suntem foarte călători din fire și deseori plecăm random către orașe total non-turistice, unde găsim comori pur și simplu. Umane, arhitecturale, de design. E genial. Unul dintre tripurile noastre memorabile a fost în Scornicești, iar cel mai recent, în Buzescu.
Lea: Dar faza cu textilele de unde e? Te mai tentează vreun alt mediu?
Megan: De mică îmi plăcea să lucrez cu textile. Bunica și mama obișnuiau să croșeteze și m-au învățat și pe mine. Pe la doișpe’ ani, făceam păpuși tricotate și le vindeam. După, n-am mai lucrat la nimic textil mulți ani, în schimb începusem să pictez. În urmă cu un an, m-am gândit că vreau să fac un covor pentru mine și am început să caut și să testez tehnici de țesut de pe Internet. De atunci, am renunțat să mai lucrez cu alte materiale. Mă bucur că am găsit ceva ce-mi place și-mi place foarte mult. Plus că sunt atât de multe tehnici pe care nu le-am încercat, încă e mult loc pentru experimentare.
Megan: Știu că și tu folosești materiale și tehnici diferite în practica ta, de la desen, la modelaj, la alte crazynesses. Ai perioade și perioade? Tu cum ai început să lucrezi? Cum vezi evoluția ta ca artist?
Lea: Știam ce pictezi și când ai trecut la textile mi s-a părut ceva fantastic. A fost atât de natural și un level up total. Din ceva marfă, ai făcut ceva și mai marfă, how is that even possible? Ți se potrivește și you own it total. Iubirea vieții mele este desenul, acolo e my safe space, nu aș înțelege nimic din nimic fără filtrul ăsta. În timp, s-au mai adăugat instalația, ca extindere a spațiului vital a ceea ce se întâmplă în desen, și ceramica, ultima mea obsesie, care a venit absolut neașteptat. Aș juca la păcănele să câștig suficienți bani ca să-mi iau cuptor de ceramica, ăsta e visul. Deciziile tehnice sunt în funcție de perioade, cam așa se întâmplă, dar mult e dictat și de subiectul pe care îl abordez. Simt din prima, băi, aici trebuie desen sau ceramică, sau mă întreb what would make it fun and perfect? Uneori mai bag în schemă chestii complet noi, cum ar fi material textil cu latex (chiar într-un proiect recent) sau chestii sudate, tapet, neoane. Nu prea văd limite. Îmi place să colaborez cu oameni dacă e ceva ce mă depășește tehnic fiindcă nu mă feresc să învăț, din contră. În visele mele cele mai sălbatice, aș avea un atelier super mare cu tot felul de chestii, rasteluri cu materiale și aparate. Dar wtf, de ce mi se pare chestia așa a wild dream? Așa ar fi normal, de fapt.
Lea: Hmm, ce ai putea să mănânci forever?
Megan: Îmi place extrem de mult varza murată. De fapt, orice legumă murată. Mănânc aproape în fiecare zi. Bunica face niște murături extra picante, cu mult usturoi. Mă gândesc la ele des. Până acum vreo doi ani, am avut o obsesie cu dulciurile, mâncam multă ciocolată. S-a schimbat ceva brusc și nu mai pot să mănânc dulce deloc #picklesforlife.
Lea: Am experimentat și eu (mai mult Vlad, dar eram lângă el ca să aprob ce făcea, deci se pune) cu niște castraveți murați care au ieșit amazing. Două borcane mari, le-am mâncat în două săptămâni. Next time, iți pun un borcan just 4 u <3. Există oare o bienală a murăturilor? If not, avem o problemă culturală la nivel mondial care trebuie adresată de urgență.
Lea: Revenind, care ar fi o lucrare făcută de tine, care îți place cel mai mult și care te face să zici „da, frățică!”?
Megan: Am făcut o icoană cusută și brodată cu fața lui Dorian Popa. Nu prea aveam bani atunci și am făcut-o din niște haine vechi, dar mi se pare că a ieșit super drăguț. Fix după ce am terminat lucrarea, așteptam la un semafor pe Calea Victoriei și în mașina din fața mea era chiar Dorian Popa, care aștepta și el la roșu. Îmi place mult icoana fiindcă a fost prima lucrare exclusiv din textile și a fost chiar un turning point pentru mine. Îmi plac și alte lucrări, dar asta a adus o schimbare în viața mea artistică. Aș zice „da, frățică!“ și la seria cu fete și masaj erotic, dar n-am neapărat o lucrare preferată.
Megan: Pentru tine care e lucrarea preferată? Poți să alegi doar una? Mi se pare cam dificil.
Lea: E imposibil să alegi doar una, așa e. Știam că e ciudat să te raportezi așa la artă, dar am zis să te întreb oricum, haha. Cred că au un loc super special lucrările care marchează un moment anume, greu de descris de fapt. Cele în care simți că e un gest foarte natural, care concluzionează perfect. Și da, Dorian Popa este superb. Apreciez enorm dinții lui.
Lea: Unde te vezi peste cinci ore?
Megan: În cinci ore cred că o să fiu ori în pat ori afară cu prietenii, la o bere. Încă nu m-am decis, dilema clasică.
Megan: Ești la Mega și ai 23 de lei. Ce cumperi?
Lea: Cireșe de toți banii.
