Gilbert Ionuț Habet a jucat la 16 ani rolul unui sclav rom în scurtmetrajul Bilet de iertare. La 20 ani, vede rasism zilnic, dar acum știe cât de veche e rana.
20 februarie este ziua când celebrăm 168 ani de la abolirea sclaviei romilor în Țările Române, după 500 de ani în care biserica, boierii și domnitorii au stăpânit, vândut, donat și schimbat oameni, prefăcându-se că sunt mai puțin oameni. Celebrăm 168 ani de libertate a romilor și comemorăm o jumătate de mileniu de umilință și violență.
Astăzi, poți să vezi gratuit online scurtmetrajul Bilet de iertare, regizat de Alina Șerban și să te întorci în timp, cu câteva luni înainte de semnarea decretului oficial de dezrobire a romilor din Moldova. Povestea, bazată pe documentare istorică, o conduc Maria, sclavă a familiei Cantacuzino-Pașcanu, interpretată de Alina Șerban și fiul ei, Dincă, adus la viață de Gilbert Ionuț Habet.
Habet avea 16 ani când a fost invitat să dea probă pentru rolul lui Dincă în scurtmetrajul „Bilet de iertare”. Pe atunci, nu știa nimic despre sclavia romilor. S-a întâlnit cu istoria în paginile textului pe care l-a primit înainte de casting. Își dorea enorm să fie selectat și emoțiile îl copleșiseră. Jucase deja teatru cu trupa Playhood pe multe scene și primise premiul „Coca Bloos” la un festival pentru adolescenți, dar filmul era un teren necunoscut. „La preselecții mi-a fost greu să mă stăpânesc emoțional. Alina mi-a sărit în ajutor cu cuvintele: Hai că poți. De atunci îmi spun singur în minte înainte de orice hop: Hai că poți, Habet! Hai că poți”.
În Bilet de iertare, Habet joacă rolul lui Dincă, „un băiat frumos, înalt, bine făcut, oacheș, cu trăsuri fine, cu mustăți mici negre, cu bărbuța încă neatinsă de brici, cu costum curat și bine croit, cu maniere nobile și respectuoase”, așa cum este descris de către G. Sion, de la care ne-a rămas povestea lui, publicată în 1884 în volumul Suvenire Contimpurane. Cu câteva luni înainte de dezrobirea romilor, Dincă se întorsese de la Paris, unde își însoțise stăpâna, împreună cu Clementina, o cameristă franțuzoaică de care se îndrăgostise. Înapoi la Iași, când iubita l-a văzut îmbrățișându-și mama și i s-a spus că este „o roabă”, a leșinat și a refuzat să-i mai vorbească.
Alina l-a ales pe Habet pentru că a simțit că există în el nuanțele care pot duce povestea lui Dincă. „Avea toate aceste nuanțe ale personajului: vulnerabilitate, putere, revoltă, constrângerile cu care se luptă. L-am adus în prezent ca poveste, ca să se identifice cu o situație care l-ar constrânge. Trebuia să înțeleagă că oamenii de pe lângă el aveau o autoritate supremă asupra lui și că trebuia să lupte, însă fără mari șanse, din păcate”, spune Alina. „Dincă mi-a fost Oglindă”, crede și Habet.
„Mi-a dat oportunitatea sa fac ce îmi place într-un cadru profesional și organizat, să devin o variantă mai bună a mea. De la debutul meu în film și până în prezent, am simțit-o pe Alina destul de aproape încât să mă bazez pe faptul că am spatele acoperit”, povestește astăzi Habet.
Regizoarea avea la rândul ei emoții uriașe. „Și eu eram la primul meu scurtmetraj și nu a fost deloc ușor. A trebuit să mă asigur la milimetru că lucrurile sunt făcute cât puteam noi de bine. M-a emoționat cât de mult a contat și pentru el experiența asta. Când am terminat filmările, ne îmbrățișam cu toții și vedeam în ochii lui cât de mult a însemnat și pentru el. Mă bucur și astăzi să-i văd bucuria și mândria, atât ca artist cât și ca rom, că ducem povestea asta cu demnitate în lume.”
„Mi s-a părut ciudat să aflu treaba asta cu sclavia”, spune astăzi Habet. „La momentul de față, ciudat e singurul cuvânt pe care îl pot folosi ca să descriu toată treaba. Nu înțeleg în totalitate de ce și nu cred că de ce este întrebarea corectă, cât mai degrabă CUM de a fost posibil?”, spune la aproape 21 ani, când visează să reușească în muzică și speră că va fi vreodată posibil să studieze actorie.
După experiența Bilet de iertare, Habet se simte mai împăcat cu el și cu identitatea romă. „Sunt eroul propriei mele povești”, spune. „Mă simt confortabil în pielea mea, expres am făcut și o piesă care se numește Sunt mândru că sunt ț+gan”. Mândru, dar nu orb în fața rasismului care-l înconjoară.
„Văd în fiecare zi privirile”, mi-a spus când ne-am întâlnit pentru acest interviu într-o cafenea. „Știu cum s-au uitat când am ajuns. Se uită la culoare. Bine, mergeam și un pic din piept. Dar așa îmi place, ca să le dau peste nas, să le văd șocul. Dacă ne apucăm să întrebăm acum în jur câți știu că romii au fost sclavi timp de 500 ani, câți crezi că știu? Facem și un tik-tok dacă vrei să vezi”.
Trecuseră doar câteva zile de la proiecția Bilet de iertare care a umplut cinema Union din București. La Q&A, când Alina l-a întrebat cum a fost experiența rolului Dincă, Habet a spus câteva cuvinte despre cât de important este să afli această istorie, apoi s-a uitat la sala plină și a spus „Și eu sunt rom”. Patru cuvinte care adunau în ele mândria, durerea și curajul asumării. L-a bușit plânsul și a dat să se întoarcă cu spatele la public, apoi a revenit: „Nu mă așteptam să plâng în seara asta, dar asta e, toate emoțiile sunt bune. Mă bucur că pot să plâng”. Aplauzele i-au îmbrățișat emoțiile.
„Ce nu știi, nu te doare. E dureros să te gândești la asta, nu?”, m-a întrebat Habet când l-am întrebat de ce l-a copleșit acel moment. „Dacă ar fi să-mi asum eu treaba asta cu 500 ani de sclavie, să mi-o pun în spate, să mă uit în oglindă și să mă gândesc la mine așa… e greu, nu pot. Alina Șerban, da. Duce pe umerii ei micuți, asumat: 500 de ani. Și face ceva. Pentru mine ăsta e un vis nedevenit realitate, încă”.
Regretă că a abandonat liceul în clasa a XI-a și că nu a studiat actorie, așa cum și-ar fi dorit. „Am pierdut niște ani, exact când trebuia să mă ridic după film. Dacă ar fi să am hainele de acum și bănuții în buzunar, ceea ce atunci nu aveam, cu cea mai mare plăcere aș vrea să mă întorc. A venit pandemia, nu aveam tabletă, nu aveam telefon. Ce școală să faci? Sunt dornic să învăț, sunt dornic de comunitate. Trebuie să mă înscriu la seral să termin, să iau BAC-ul, ceea ce știu că pot. Și apoi da. Vreau la facultate!”.
Habet a început să joace teatru la 14 ani în trupa Playhood, coordonată de actorul Ionuț Oprea. Era elev la școala 136 din Ferentari, auzise deja de prea multe ori de la profesori că „ci&rile n-au ce căuta la școală”, strânsese din dinți de fiecare dată când copiii îl etichetaseră „căminist”. „Asta mă durea îngrozitor. Mă durea că era adevărat, nu?”, spune Habet. „Nu suportam eticheta asta. Am vrut să ascund când m-am dus la școală, mi-era rușine. Dar ce să vezi că au aflat colegii imediat, nu știu cum. Mama mi-a spus de mic adevărul: că sunt adoptat și că m-a luat din plasament la opt luni. Știu că mama mea biologică avea 15 ani. Ce copil să crești la vârsta aia? Mă bucur că m-a lăsat și nu mi-am dorit vreodată să o cunosc. Îmi iubesc enorm părinții, mai ales pe mama, care îmi este și prietenă. Ea este din neam de căldărari. Nu a purtat fuste, știu de la ea că bunicii, pe care nu i-am apucat, făceau ulcele, ceaune și din astea. A știut că ea e romă și că este defavorizată, dar mi-a spus adevărul de mic. Este femeia care la 4 dimineața îți face frigănele pentru plăcerea și bucuria ta!”.
În școala generală, Habet își făcea temele la Clubul de educație alternativă al fundației Policy Center for Roma and Minorities și ajuta la rândul lui copiii mai mici. „La școală erau profesori care vorbeau cu mine ca și cum ar vorbi cu o cârpă. La vârsta aia nu știam cine sunt. Auzeam ce îmi spunea lumea. Dacă ești o cârpă de om cu mine, sunt și eu o cârpă. Ori suntem la școală, ori în armată? La ce bun dacă profesorii stau pe telefoane și nici nu văd că ai ieșit din clasă?! Mai bine învățați-mă cum să învăț!”.
A învățat cine e prin teatru, prin tarabană, prin desen, fotografie, sport și prin familia lui. „Mama mi-a spus mereu că am un suflet curat. Acum știu și eu că pot, că sunt bun, că îmi doresc un cadru organizat și profesionist”. „Am vrut să știu din toate. Am fost curios și am vrut să încerc și să știu. Nu neapărat că simțeam, dar ca să știu”, explică.
Astăzi, Habet își începe zilele la Studiourile Ferentari, un spațiu de educație non-formală prin muzică și teatru, coordonat de Ionuț Oprea. Își face un selfie în fiecare dimineață, apoi înregistrează piesele pe care le-a scris pentru un viitor album. Primăvara aceasta, va avea premiera documentarul Imaginary Youth , regizat de Ruxandra Gubernat, în care Habet își derulează povestea ultimilor ani alături de actrița Una Toma și activista pentru mediu Ștefania Gârțu.
Ruxandra l-a întâlnit pe Habet în Ferentari în același 2019 în care tânărul debuta în film. „Am ajuns la Playhood în februarie 2019. Căutam povestea unor adolescenți cu oportunități diferite. Auzisem desigur de Nicoleta Ghiță, de Toto. Apoi l-am văzut pe Habet, incredibil de carismatic. Camera îl iubește și m-am atașat imediat de el”, spune regizoarea. „Habet este fascinant pentru că are combinația fericită de inocență, sensibilitate și aroganță. A suferit enorm forțat de contextul care-l înconjoară. E puternic și vulnerabil în același timp și face un rap foarte inspirat”.
Ruxandra ajunge în numeroase comunități vulnerabile prin proiectul Focus, al PATRUPETREI, care înseamnă ateliere de film pentru adolescenți. „E foarte mult potențial, enorm”, spune regizoarea. „Copiii au nevoie de cineva care să-i asculte, să le ocupe timpul într-un mod constructiv, să le arate că au o comunitate, să le arate că există un spațiu sigur în care poți să râzi și să înveți. Dincolo de precaritate, de droguri, de tot, copiii nu sunt cu nimic diferiți”. Despre Habet, Ruxandra spune că e incredibil de creativ – filmează cântă, joacă – și are capacitatea de a crea momente memorabile. E o scenă puternică care a rămas cu ea de la filmările pentru Imaginary Youth, când erau în parcul Tineretului. „Habet s-a urcat pe coșul de baschet și a început să cânte: Stau ca vulturul pe stâncă și restul lumii pe lângă. Ăsta este el. Vrea să fie sus. Are nevoie de audiență și merită s-o aibă. E important pentru orice artist și individ să nu se teamă să își exprime identitatea. Ca rasismul să scadă, e important să normalizăm această exprimare și expunerea publicului pe aceste teme. De-asta e foarte important rolul lui din Bilet de Iertare, munca Alinei pe această temă”, spune regizoarea.
Alina Șerban i-a spus lui Habet că nimic nu este imposibil pentru el și că își dorește să „îl mai pună la treabă”. „Mi-aș dori să nu renunțe. Totul pare greu până te apuci, contează să nu renunți, indiferent cât de greu este. Ani mai târziu de la filmări, îl recunosc pe același Ionuț. Mă bucur că nu a devenit cinic, în lumea grea și rea prin care a trecut. Nu l-a schimbat. Are o inocență care este foarte valoroasă și mă bucură că a crescut și este și același băiat valoros pe care l-am cunoscut”, spune regizoarea.
Când ne-am întâlnit pentru acest interviu, Habet mi-a spus că a scris câteva gânduri cu o seară în urmă și că ar vrea să mi le citească. Scrie mereu, pe telefon: versuri pentru piese, gânduri, o carte despre ultimii ani. Nu-i place să fie „nepregătit”, așa că își notase tot ce e important de știut despre impactul pe care l-a avut Bilet de Iertare în viața lui: „Alina mi-a fost și coordonator și prieten. M-a ținut în frâu dar am avut și o susținere puternică din partea ei. Sentimentele mele erau un platou de bufet suedez”, a scris în seara dinaintea acestui interviu. „Bufet suedez” pentru că personajul lui din film studiase gastronomia și ajunsese bucătarul cu care se mândrea familia boierească care îl stăpânea. „Nu știu deloc franceză… sper că m-am descurcat bine când am pronunțat felurile de mâncare”, glumește Habet cu gândul la profesoara de franceză care a fost una dintre cele care l-au umilit când era copil.
Bilet de iertare
Alina Șerban s-a întâlnit cu povestea care a stat la baza scenariului Bilet de iertare, încă din timpul documentării pentru piesa de teatru Marea Rușine, primul spectacol care abordează sclavia romilor. „Îmi puneam niște întrebări care sunt necesar de pus și astăzi: cum ne asumăm o identitate? de cine este spusă istoria?”, își amintește Alina. Pentru ea, scurtmetrajul Bilet de iertare „reprezintă o pagină de istorie a României care lipsește, atât din manuale cât și din mentalul colectiv și discuțiile societății contemporane”. Filmul a luat Mențiune Specială la TIFF, premiul pentru cel mai bun film de scurtmetraj la „Ake Dikhea” – Festivalul Internaţional al Filmului Romani din Berlin şi Best Narrative Director la Festivalul Internaţional „Female Voices Rock”. Alina își dorește cât mai curând să poată regiza un film de lungmetraj despre această istorie.
Povestea lui Dincă și a mamei sale, Maria Cracău, așa cum a spus-o G.Sion, membru al mișcării pașoptiste din Moldova și moștenitor a peste 40 de suflete rome de la familia sa, se petrece în vara anului 1855.
Maria, care avea pe atunci 35 ani „trecuți” și un băiat de 23 proaspăt întors de la Paris cu stăpâna lui, i-ar fi arătat scriitorului o „carte de iertare”, adică un bilet de dezrobire pe care îl avea de la răposatul boier.
Sion redă și textul hârtiei pe care Maria o ținea împăturită în patru, ascunsă cu grijă în cămăruța acoperită cu paie din spatele grajdurilor palatului boieresc din Iași ( în care slujeau peste „50 de suflete”):
„Eu, subsemnatul, declar prin prezenta că ţ*ganca Maria, fiica lui dumitru Cracău şi urmaşă a robilor moşteniţi de la părinţii mei, văduvă de la moartea soţului său, pentru că m-a servit cu devotament şi afecţiune din copilărie şi în timpul creşterii sale în casa mea, punându-şi tot sufletul în munca sa, în aşa fel încât întotdeauna şi-a atras recunoştinţa mea şi a soţiei mele: prin prezentul act pe care i-l înmânez, o absolv de robie şi o autorizez să plece unde şi când va vrea; atâta timp cât va dori să rămână în casa mea, ea se va bucura, fără cea mai mică problemă, de camera sa şi de mâncarea zilnică, ca toate celelalte roabe din această casă. Asta va servi ca exemplu şi fiului său - Dincă - care, dacă se va purta ca mama lui, va fi eliberat la timpul său. Ziua a opta, iunie 1849, Dimitrie Canta, logofăt”.
Sion descrie cu lux de amănunte în capitolul intitulat „Emanciparea ț&*anilor”, faptul că în acele timpuri boierii își sporeau numărul de sclavi romi forțându-i să se căsătorească de la vârste foarte fragede și recrutând apoi o parte dintre copii în serviciul gospodăriilor boierești:
„Cucoana, bunăoară credea că cea mai frumoasă și mai binecuvântată de Dumnezeu misiune a unei femei este aceea de a face copii; așadar, credea că cu cât va contribui a se naște mai mulți copii pe lume, cu atâta face o faptă bună. De aceea, ea avea mare stimă pe roabele cari făceau copii mulți: pe acelea care făceau șase copii, le gratifica cu ajutoare anuale; iar la acele ce treceau peste numărul de șase le da carte de iertare din robie (...). Boierul, pe de altă parte, în sentimentele lui de umanitate, nu se gândea decât la binele negrei sale turme”.
Maria era o fetiță când a ajuns la palatul din Iași (astăzi Palatul Copiilor), responsabilă cu zulufii stăpânei, cu strânsul corsetelor, cu broderiile, dar și cu sarcina de a spăla picioarele stăpânilor în fiecare seară și de a-i masa până când adormeau.
Sclavia, în descrierea lui Sion, însemna că: „Boierul dispunea de robul său cu putere nemărginită: putea să-l supună la orice muncă şi la orice pedeapsă; să-l bată, să-l închidă, să-l pună la coarne sau în lanţuri, să-l tortureze, să-l mutileze chiar; să-i ia orice va avea, chiar soţia şi copilul; să-l vânză, să-l schimbe, să-l dăruiască, să-l trimită chiar la ocnă, dar numai drept să-l spănzure sau să-l împuşte nu avea”. Mai multe date despre sclavia romilor și locurile care-i păstrează memoria până astăzi puteți descoperi în acest album de memorie semnat de Adrian Nicolae Furtună, în colecția de documente de vanzari, donații de copii, căsătorii și cereri de dezrobire a aceluiași autor, sau în volumul istoricului Petre Petcuț.
„Astea nu strică casa”, scrie Sion că ar fi spus boieroaica Profirița când a aflat că soțul ei este tatăl fiului Mariei. „E pericol atuncea când bărbatul se încurcă pe afară cu nemțoaicele sau unguroaicele cari le storc pungele, cu cucoane de-ale noastre, care-i silesc să se despartă, ca să le ia pele. Dar niște biete roabe…Eh! plăceri trecătoare, ca niște stele sclipitoare”.
Soții Cantacuzino-Pașcanu nu avuseseră copii, iar Dincă, fiul Mariei, a rămas unicul chip care să-i mai amintească boieroaicei de răposatul soț. S-a îngrijit de educația lui, l-a ținut mereu aproape și nu l-a tratat ca pe un rob, ci ca pe un sufragiu cu care se mândrea în societate.
Cu câteva luni înaintea semnării oficiale a decretului de dezrobire a romilor, Maria voia să știe de la Sion dacă ar fi fost posibil să se dea înapoi în robia boieroaicei în schimbul libertății fiului ei.
După numeroase rugăminți și intervenții, inclusiv la domnitorul Grigore Ghica, nepot al stăpânei Profirița Cantacuzino-Pașcanu, Dincă înțelege că boieroaica nu-i va da libertatea chiar dacă Vodă i-a spus mătușii: „pentru un rob eu îți dau 100”.
Pe 27 noiembrie 1855, două focuri de armă curmă viețile Clementinei și a lui Dincă și urgentează dezrobirea. Sion citează din discursul domnitorului Ghica: „Dacă aveam mai multă tărie de inimă, cu un cuvânt l-aș fi declarat liber și acuma, în loc de două cadavre, ar fi avut lumea două suflete fericite. Păcatul este al meu. Vă conjur, domnilor miniștri, să nu părăsiți palatul înainte de a rezolvi cestiunea emancipării ț&ganilor, căci consider ca o crimă de a mai suferi sclavia aceasta barbară”.
L-am întrebat pe Habet ce și-ar dori să simtă tinerii romi care se uită la Bilet de iertare. „Aș vrea să nu le mai fie frică de societate”, mi-a spus. „Pentru că atunci când ți-e frică, primești frică. Nu prea ai cum s-o dai altfel… Când eram mic, mă speria frica de necunoscut. Și neputința: când vezi un copil speriat și nu poți să-l ajuți, te cuprinde și pe tine frica. Le-aș spune copiilor romi să fie curioși, dar curioși spre bine. Să vrea să vadă ce frumos e să te bagi la teatru și să vezi lucrurile din spatele cortinei”.
Ne-romilor care se întâlnesc cu istoria sclaviei prin intermediul filmului, Habet le-ar spune: „Dacă te dai cine nu ești în viață, plătești diferența. Toți suntem oameni, asta aș vrea să vadă”. Știe și că sunt destui cei care refuză să accepte evidentul, așa că lor nu le-ar spune nimic pentru că „n-are rost”. „Eu când mă uit la iarbă, o văd de la rădăcina în sus, de acolo de jos. Asta înseamnă firul ierbii. Mulți români - și mă feresc să spun așa, că și eu sunt român, nu? - privesc invers: de sus. Deja cred că pleacă din vârf. Pentru că au învățat cum să se uite, pentru că intră undeva și se descurcă, li se deschid uși, li se cuvine. Dacă nu te cunoști pe tine suficient de mult, nu poți să cunoști cu adevărat nici oamenii din jur.”
Fotografiile de pe platoul de filmare a Bilet de iertare au fost realizate de Cornel Brad. Cele cu Habet în prezent de Petrișor Barbu.
