Am ajuns în Piatra Neamț cu jumătate de oră înainte să aterizeze și extratereștrii aici.
E sâmbătă seara, aerul e respirabil (o surpriză plăcută după gunoaiele și canicula din București) și orașul are un aer de stațiune. Un fel de Eforie a Moldovei, doar că fără mare. Și cu telegondolă. Sunt în fața Teatrului Tineretului și aștept să înceapă VA URMA. Pe Planeta Oglindă, noul spectacol al Gianinei Cărbunariu. Despre spectacol știam deja că spune povestea unor extratereștri care vin pe Pământ să mai salveze ce se mai poate salva: teatru, animale, principii. Chestie care, evident, m-a stârnit încă de când am aflat. Montările cu extratereștri nu sunt chiar ceva comun în teatrul românesc.
VA URMA. Pe Planeta Oglindă nu se joacă pe scenă, ci afară, cu spectatorii așezați pe scaune, în mijlocul străzii, cu privirile îndreptate spre clădirea teatrului, și cu căștile pe urechi. Fac câțiva pași și observ că pe ușile de la intrare sunt imprimate câteva citate, scrise cu litere mari: Teatrul înseamnă a crea ocazia dialogului care altfel nu ar avea loc (Peter Sellars), Respectul față de public înseamnă a-i aprecia inteligența (Bertolt Brecht).
Nu mă surprind citatele, în condițiile în care Gianina Cărbunariu vorbea despre nevoia de a crea o legătură cu publicul și comunitatea locală încă din clipa în care a preluat mandatul de directoare a Teatrului Tineretului, în 2017. Iar VA URMA vine să confirme și mai mult această direcție. Odată scos în lume după un an și ceva de pandemie, acest spectacol se bazează pe un contact direct cu spectatorii și pe o ieșire totală în stradă, tranziție în urma căreia clădirea teatrului devine în sine un personaj.
Începe cu un monolog al Ninei Zarecinaia din Pescărușul (jucat în cheie cabotină), întrerupt brusc de venirea extratereștrilor de pe Planeta Oglindă. Ce urmează e un fel show colorat cu muzică, coregrafie și o atmosferă funky de anii ‘70, în care se amestecă piese hip-hop cu discursurile oglindienilor adresate publicului de pe trepte sau din balcoanele teatrului. Invazia lor are un scop clar: au venit aici să salveze și să ducă pe Planeta Oglindă diverse specii pe cale de dispariție, printre care și specii artistice. „Asistați la o ocupație extraterestră temporară și ne predați de bună voie arhiva emoțională a teatrului”, zice unul dintre președinții Planetei Oglindă la un moment dat.
O mare parte din spectacol are de-a face cu tema supraviețuirii teatrului în condiții vitrege: pandemie, precariat, lipsă de viziune și incompetență politică. Pe planeta noastră lucrurile stau mult mai bine decât pe Pamânt - e mesajul extratereștrilor, spus pe un ton care, evident, trădează și ceva demagogie.
E un spectacol atipic pentru Gianina Cărbunariu, mai ales prin componenta sa de teatru popular. În jurul meu sunt spectatori de toate vârstele, inclusiv copii care se distrează de la început până la sfârșit. Apoi, mai e ceva inedit în felul în care e construit: e adresat atât spectatorilor plătitori de bilet, care stau pe scaune și aud textul în căști, cât și celor care se opresc întâmplător (și nu sunt puțini), atrași de muzică, costume și proiecții. Practic, sunt două spectacole într-unul - ceea ce presupune și două forme de receptare total diferite.
A doua zi după VA URMA. Pe Planeta Oglindă, m-am întâlnit cu Gianina Cărbunariu la o cafea. Mi-a povestit despre istoria Teatrului Tineretului (și deschiderea către experiment care a existat mereu aici), despre experiența ei ca directoare la TT, despre cum se construiește dialogul cu publicul, despre tensiunile și conflictele pe plan local, dar și despre relația ei cu realitatea din ultimii 20 de ani, timp în care s-a impus ca fiind una dintre cele mai puternice figuri teatrale de la noi.
Ești directoare Teatrului Tineretului din 2017, dar legăturile tale cu acest loc sunt ceva mai vechi. Cum ai descrie relația ta cu TT de-a lungul timpului?
Eu sunt născută în Piatra Neamț și aici am fost pentru prima oară la teatru. Vorbim de mijlocul anilor '90 și de anii mei de liceu, o perioadă când vedeam multe spectacole bune aici, nu doar în stagiune, ci și în Festivalul de la Piatra Neamț, unul dintre primele festivaluri internaționale de la noi din țară. După aia, când am plecat la București, mai întâi ca studentă la Litere, și mă duceam la teatru, mi se părea că ce văzusem la Piatra Neamț era mult peste ce oferea Bucureștiul. Era mult mai conservator Bucureștiul, de fapt. În Piatra Neamț descoperisem un teatru mai experimental și o altă atmosferă.
Te-a influențat asta și mai târziu, când ai început să faci teatru?
Da, evident. Cred că am început să fac teatrul pe care îl fac având această experiență de spectator.
În ce constă tradiția Teatrului Tineretului?
Tradiția acestui teatru e inovația, cum ar spune sloganul. În momentul în care am avut aniversarea de 50 de ani de nume, în 2017, m-am dus la arhive și am dat peste mărturii mai vechi ale foștilor directori. De exemplu, Emil Mandric vorbea încă din anii '70 despre teatrul documentar și despre necesitatea unei legături cu realitatea. Erau oameni cu viziune și mai era ceva foarte important. Ei se bazau pe ideea de echipă și nu era totul gândit în jurul directorului. Și ce să zic, ca manager nu preiei doar o instituție și administrezi niște salarii. Preiei ceva mult mai important și anume publicul.
Cum e publicul de aici?
Foarte receptiv. Avem publicul tânăr, care e deschis și vrea să absoarbă tot. Apoi, mai avem un public de 60 +, care e extraordinar, pentru că nu-l șochezi nici cu limbaj și nici cu nuditate. Ei au văzut ce era de văzut și în anii '70 și în anii '80. E o mare chestie, pentru că nu toate orașele au așa ceva. Pe aici au trecut toți regizorii importanți. Să nu uităm că acest teatru s-a deschis cu un spectacol făcut de David Esrig în 1958. După aia, au venit aici să monteze Andrei Șerban, Penciulescu, Dabija, Frunză, Purcărete, Cătălina Buzoianu ș.a. Și prin prezența lor aici s-a format o trupă, și totodată s-a format și un public. Teatrul nu era doar pentru elite în Piatra Neamț. Veneau la spectacole și mulți muncitori de la Combinatul de la Săvinești, unde erau angajați oameni veniți din toată țara.
Pe ce strategie te-ai bazat în clipa în care ai venit aici ca manager și curatoare și în ce măsură ți-a ieșit ce ți-ai propus?
Eu am criticat foarte mult sistemul teatral, dar la un moment dat m-am gândit așa: acum mi se oferă această ocazie să intru în sistem și să fac ceea ce am le-am cerut eu altora să facă. Asta a fost o altă motivație să vin aici. Dorința mea era de a repune teatrul pe o hartă internațională. Spun „repune” pentru că a existat mereu această sincronizare cu ce se întâmplă în străinătate. Eu nu am venit la Piatra Neamț ca să inventez apa caldă. În perioada când director era Ion Coman, la sfârșitul anilor '60, Teatrul Tineretului călătorea prin lume și a fost chiar prezent la Bienala de la Veneția. Iar ideea de a face festivalul aici, la Piatra Neamț, le-a venit celor din echipa TT pe drumul de întoarcere de la Veneția. Festivalul a fost gândit inițial tot ca o bienală, la o scară mai mică, firește. Și mi se pare important că acum avem colaborări și invitații de co-producții cu teatre din străinătate: Piccolo Teatro din Milano, Teatrul Național din Luxemburg, Volksbühne. Ca artistă, eu circulam și înainte, dar nu puteam să intru în co-producții internaționale decât dacă aveam un partener instituțional în România. Și de multe ori mă duceam la directori de teatre și directorii nu erau neapărat interesați. Iar acum pot să fac asta mai ușor.
Cum se construiește concret dialogul cu publicul și comunitatea locală?
Am observat de-a lungul timpului cât de importante sunt discuțiile cu publicul în alte locuri din lume și cât de mult ajută așa ceva pe termen lung. Iar când am venit aici, la TT, am văzut că spectatorii vor să rămână la discuții post-spectacol și că aveau întrebări pertinente. Și îmi place în continuare mult faptul că ei se simt confortabil chiar și când un spectacol nu e pe placul lor. Felul în care își formulează obiecțiile e elegant și foarte constructiv și pentru artiști. Dincolo de aceste discuții, au fost niște lucruri pe care le-am inventat, ca să zic așa, și nu le-am preluat. Am pus bazele unui laborator de creație în cadrul căruia se lucrează pe un text destinat publicului tânăr și unde artiștii sunt tot timpul însoțiți de un asistent de regie, dramaturgie, lumini, sunet, producție, promovare, toți acești asistenți fiind adolescenți. Practic am dublat echipa artistică și tehnică cu încă 10-12 liceeni care vin la repetiții și văd cum se face teatru. Și asta se întâmplă de patru ani încoace. Și astfel avem un câștig de ambele părți. De exemplu, la textele care au de-a face cu probleme ale adolescenților, ne-a ajutat mult să-i avem pe oamenii ăia acolo și să ne spună: „păi, noi nu vorbim chiar așa, noi vorbim mai așa” sau „problema asta noi o privim așa”. Tot pentru liceeni am făcut și „Spectatorul critic”, un atelier coordonat de diverși critici și care discută cu ei chestiuni de receptare a unui spectacol. Am avut și un proiect gândit pentru mai multe sate din județul Neamț, unde am ținut ateliere creative împreună cu sociologul Valer Simion Cosma. Din păcate, a venit pandemia peste noi și nu am putut să continuăm, dar o să-l reluăm în anii care vin.
Care e istoria din spatele spectacolului VA URMA. Pe Planeta Oglindă?
Am scris prima versiune a textului în vara anului trecut și inițial a ieșit ca un fel de laborator în care voiam să vedem cum funcționează dialogul cu arhitectura interioară și exterioară a teatrului. Se numea VA URMA. Ghid performativ pentru spectator și era făcut într-un moment în care nu se putea intra în săli. Așa că am avut pe de o parte muzică din spectacolul Adei Milea, iar pe de altă parte făceam acest tur în interior, ca la muzeu. Aveam un număr de limitat de spectatori care intrau și se plimbau prin teatru, auzeau vocile înregistrate ale actorilor, iar mai apoi erau invitați în autocar, unde exista această instalație cu costumele lui Buhagiar și Irina Solomon de la spectacolul lui Dabija, Orfanul Zhao, de acum trei decenii. Tot acolo, spectatorii aveau ocazia de a depune un fel de mărturie în fața unui GoPro și de a răspune la niște întrebări: ce v-a lipsit de la teatru în pandemie? de când nu ați mai fost la teatru? Publicul a reacționat foarte bine, drept pentru care am rescris scenariul în primăvara acestui an, și a ieșit spectacolul pe care tocmai l-ai văzut. Doar că eu nu prea cred în treaba asta cu a face un spectacol în sală și a-l muta mai apoi afară. Mi se pare că trebuie să lucrezi direct acolo, afară sau în spațiul în care se va juca. Ceea ce am și făcut.
Se vorbește mult despre ideea de supraviețuire a teatrului în VA URMA. E o temă care te preocupa încă dinainte de pandemie?
Temele existau, doar că pandemia le-a pus într-o altă lumină, le-a „îmbogățit”, ca să zic așa. Iar acum nu putem să nu ne întrebăm: de ce teatrele sunt primele închise și ultimele deschise? de ce există tendința asta de comercializare incredibilă? Și asta nu se întâmplă doar în România, ci și în alte părți. Pandemia ar fi trebuit să ne pună față în față cu niște întrebări esențiale despre importanța teatrului și rolul acestuia pentru comunitate. Și noi ce facem? De ce încercăm să transformăm teatrul într-un fel de nimic?!
Crezi că această tendință comercială vine dintr-o încercare de recuperare cu orice preț a publicului și de întoarcere cât mai rapidă la ce „a fost înainte”?
Așa mi se pare. Dar nu doar directorii de teatre gândesc așa. E un discurs general: a fost război, acum oamenii tre’ să se distreze. Eu nu cred asta. Ceea ce nu înseamnă că nu apelez la umor sau (auto)ironie, ba dimpotrivă, ele sunt esențiale pentru mine, mai ales când e o temă serioasă. Dar în același timp, cred că trebuie să discutăm despre lucruri importante. Cât despre revenirea în săli și la ideea de a face toți spectacole cum făceam înainte - e o dorință firească. Însă s-ar putea să fim nevoiți să ne întoarcem altfel în săli, pentru că nici spectatorii nu mai sunt la fel cum i-am lăsat în urmă cu aproape doi ani. O să fac o paralelă - nu știu cât de potrivită - dar gândește-te că până în ‘90, mergeau mulți oameni la teatru. După Revoluție, când realitatea a devenit mai spectaculoasă, a urmat o perioadă în care publicul a părăsit teatrele. Iar atunci când s-au întors în săli, în anii 2000, limbajul teatral încă nu se reinventase. Adică a mai durat ceva, vreo zece ani. Ceea ce s-a întâmplat și în film. Ce vreau să spun e că schimbările nu au loc peste noapte. Realitatea ne va sili să facem o schimbare.
Cum ți se pare atmosfera din teatrul românesc de azi, în comparație cu anii 2000, când debutai ca independentă?
În mod ciudat, e mult mai conservatoare atmosfera în teatrul românesc de azi. Păi, dacă un politician din București iese public cu o fotografie a unui coregraf foarte cunoscut și întreabă oamenii: „asta e artă sau nu?”, ce poți să mai spui?! Eu nu aș fi văzut așa ceva întâmplându-se cu un deceniu în urmă. Și ăsta e doar un exemplu. Când am făcut mady-baby.edu, în 2004, nu am avut reacții din astea. Și nici la Sado-Maso Blues Bar, unde se sărutau doi bărbați pe scenă. Evident, are de-a face cu tot trendul conservator din lume. Că să nu mai zic că noi românii suntem destul de mimetici.
Ce poți spune despre relația ta cu autoritățile locale? Te întreb asta în contextul în care în toamna anului trecut a izbucnit un scandal în jurul unei producții TT, spectacolul 98%. Decizia corectă. Presa locală, primarul din Piatra Neamț, cei de la Coaliția pentru Familie - toți vă acuzau că promovați limbajul pornografic într-un spectacol destinat tinerilor.
În primul rând, o să spun că mi se respectă planul de management, asta apropo de finanțator. Și asta e important. Cât despre celelalte probleme, ele au început încă de când am venit aici, în 2017, și au pornit de la presa locală. Sunt și oameni corecți în presa de aici, dar sunt unii care mă atacă pentru simpatiile mele, pentru faptul că am semnat petiții LGBT și pentru alegerile repertoriale. Iar anul trecut, când a fost tot scandalul cu 98%. Decizia corectă, am apărut pe toate paginile astea ale Coaliției pentru Familiei și s-a cerut demiterea mea de către Alianța Părinților din București (parte din Platforma Împreună). În schimb, de la Asociația Părinților din Județul Neamț avut reacții pozitive. Problema era că oamenii ăștia care ne atacau se exprimau fără să fi văzut spectacolul și nici nu voiau să-l vadă. Dincolo de povestea asta, eu am avut tot timpul probleme aici, doar că nu am făcut tamtam. Am ieșit însă public după Decizia corectă, tocmai pentru că simțeam că nu e un caz izolat și că nu e doar un atac la adresa mea, ci e mult mai mult de atât.
Presiunea din asta din exterior poate să ducă și la autocenzură?
Probabil. Mai ales atunci când ai oameni care te amenință. Nu știu cum s-a văzut la București, dar dacă citeai comentariile la articolele de atunci, găseai chestii de genul: „ar trebui să mergem peste actorii ăia, să-i luăm la bătaie și să-i dăm jos de pe scenă”. Asta e o amenințare! Și ce mi s-a părut foarte grav e că politicienii au intrat în acest joc al instigării la ură. E ceva foarte periculos și nu știi unde poate să ducă.
De câte ori ai vrut să renunți?
Sincer, de multe ori. Pentru că la un moment dat zici: la ce bun? Aș putea să fac și altceva, aș putea să lucrez mai mult la spectacolele mele și tot așa. Pe de altă parte, sunt mulțumită și cam ce mi-am propus am și făcut. Doar că e iritant să ai tot timpul securea deasupra capului și să nu poți fi curator într-o situație normală în care să te concentrezi pe ce ai de făcut. Iar în pandemie a fost foarte obositor, de aia mă și enervează discursul ăsta despre actorii care, vezi doamne, „au stat acasă pe salarii de la stat”. Noi am muncit mai mult în pandemie decât în anii precedenți tocmai pentru că trebuia să găsim soluții în condițiile în care nu puteam să gândim proiectele din timp cum se întâmplă în mod normal atunci organizezi un festival și pregătești o stagiune. Trebuia să fim mult mai flexibili.
Există și o doză de misoginism în spatele atacurilor la adresa ta?
Da, și am fost chiar insultată în sensul ăsta. Ce e drept însă e că nimeni nu a contestat CV-ul meu. Articolele încep cam așa: da, știm că Gianina Cărbunariu a făcut și a dres, dar după aia mi se mai zice: ce ai văzut tu prin Europa nu se potrivește la noi și nu avem nevoie de așa ceva.
În anii 2000, când făceai parte din dramAcum, erai foarte centrată pe relația cu prezentul. Care mai e relația ta (artistică) cu realitatea de azi?
Nu s-au schimbat foarte multe din punctul ăsta de vedere. Însă pe mine nu m-a interesat niciodată să fac teatru documentar și verbatim. Lucru care se vede și în VA URMA, unde am fost preocupată să explorez granița între realitate și ficțiune. Când nu mai știi care e aia și care e cealaltă. Sunt mulți artiști care fac teatru documentar și pe care îi admir, dar eu nu fac asta. Inclusiv când am lucrat cu dosarele Securității, am evitat așa ceva. Mă interesa mai degrabă să testez limitele limbajului și ale teatrului. Dar documentarea e foarte importantă pentru mine. Sinceră să fiu, n-am fușerit niciodată o documentare. Și de cele mai multe ori la finalul documentării nu veneam și ziceam „da, dom’le, așa s-a întâmplat”, ci aveam și mai multe întrebări.
Dacă mă uit înapoi la spectacolele tale, observ că discursul metateatral e mereu prezent într-un fel sau altul. Ceea ce mă face să te întreb - pornind chiar de la finalul din VA URMA - crezi că teatrul (mai) este esențial?
Faptul că oamenii vin la VA URMA, că asistă la repetiții care au loc afară sau că stau să vadă până la sfârșit chiar și cei care se opresc întâmplător, ne arată că teatrul încă mai e relevant, nu?
Și că televiziunile și internetul nu acoperă toate nevoile. Când vezi copiii din public care dansează și se amuză, captivați de costume și așa mai departe, îți dai seama că e ceva viu, iar acest viu nu a fost surclasat. Înseamnă că pe undeva suntem și noi esențiali. Dacă s-a întâmplat ceva bun în pandemie, e că am fost nevoiți să ieșim și să ne confruntăm cu această întrebare: suntem sau nu importanți pentru comunitate? Am avut tot felul de dubii în ultimii ani, și vorbesc aici din perspectiva cuiva care face un teatru inspirat din realitate. La un moment dat, ai senzația că predici unor oameni deja convinși, că e o complicitate din asta care nu duce la nimic și că nu ajungi la un alt public. Ieșind din teatru, am reușit însă ne întâlnim cu un public care de obicei nu vine la teatru. Iar asta mă bucură foarte tare.
Foto main: VA URMA. Pe Planeta Oglindă. Foto: Mariuș Șumlea
