Am rugat un poet suprarealist, Dan Stanciu, să scrie despre o expoziție dedicată unui alt poet suprarealist, Gherasim Luca. Dan Stanciu trăiește și scrie în Bucureștiul de azi, Gherasim Luca a rulat fin pe valul mișcării avangardiste europene. A murit în 1994 la Paris, aruncându-se în Sena. O expoziție găzduită de Muzeul Național al Literaturii din București în colaborare cu Centrul Pompidou din Paris aduce pentru prima dată publicului de la noi opera vizuală și poetică a lui Gherasim Luca, autorul, printre altele, al răvășitorului poem „Passionnément”, „șaman geometru în fața limitei deschise”:
Poate (într-un moment cînd vi s-a părut că anumite socoteli ar trebui încheiate) v-ați întrebat cîte perechi de picioare are disperarea. E o întrebare pe care nu o poți ocoli, iar dacă nu v-ați pus-o pînă acum (fie pentru că n-ați avut timp, fie sub presiunea de neînvins a nepăsării), poate n-ar strica să v-o puneți chiar azi, cît încă nu e prea tîrziu, fiindcă mîine s-ar putea ca disperarea s-o rupă la fugă și să dispară definitiv, cum dispare uneori o disperare. E o întrebare pe care Gherasim Luca pare să o fi pus la încercare (pentru a vedea ce se întîmplă cu ea cînd îi răspunzi) într-un poem din cartea lui Erou-limită:
„disperarea are trei perechi de picioare / disperarea are patru perechi de picioare / patru perechi de picioare aeriene vulcanice absorbante simetrice / ea are cinci perechi de picioare cinci perechi simetrice / sau șase perechi de picioare aeriene vulcanice / șapte perechi de picioare vulcanice / disperarea are șapte și opt perechi de picioare vulcanice / opt perechi de picioare opt perechi de șosete“.
Erou-limită este și titlul expoziției Gherasim Luca de la Muzeul Literaturii Române (Calea Griviței 64-66), pe care o puteți vedea (și auzi, voi spune mai la vale de ce) pînă pe 14 iulie 2019. Acolo nu sînt expuse cele opt perechi de șosete ale disperării (deși ar fi fost frumos), dar veți putea privi o serie de cubomanii. Și de ce v-ați uita la așa ceva? Simplu: deoarece (așa cum scria Luca în 1946) „cubomania neagă“, ea este „o adevărată fosilizare a epocii noastre“. În același text, Prezentarea unor grafii colorate, cubomanii și obiecte, Luca descrie procedeul prin care se obține o cubomanie: „Alegeți trei scaune, două pălării, cîteva pietre și umbrele, mai mulți copaci, trei femei goale și cinci foarte bine îmbrăcate, șaizeci de bărbați, cîteva case, vehicule din toate epocile, mănuși, telescoape etc. Tăiați-le în bucăți mici (de exemplu, 6/6 cm) și amestecați-le bine în piața mare a orașului. Reconstituiți după legile hazardului sau ale capriciului și veți obține un peisaj, un obiect sau o femeie foarte frumoasă, necunoscute sau recunoscute, femeia și peisajul dorințelor voastre.“
Pentru cubomaniile prezente aici, Luca nu a ales trei scaune, două pălării, cîteva pietre etc., ci reproduceri după tablouri ale unor maeștri ai picturii universale pe care, cumva alchimic, le-a dizolvat (prin decupare) și apoi le-a coagulat (rearanjînd fragmentele) în „precipitate ale dorinței“, potrivit formulei lui André Breton. Astfel, dintr-un tablou de Piero della Francesca, „Fecioara cu pruncul, înconjurați de patru îngeri“, Fecioara a dispărut complet, n-au mai rămas decît faldurile veșmintelor sale albastre pe care plutesc trei perechi de picioare ale pruncului și un picior solitar aparținînd, la origine, aceluiași prunc. E limpede, cred, ce neagă cubomania: o anume încremenire a privirii în știut, iar Luca propune o repaginare a știutului spre a-l reda surprizei. Dacă pictura este una cosa mentale, cum a zis Leonardo, atunci dezarticularea structurii ei inițiale (care și-a trăit traiul), urmată de o rearticulare pe alt plan a elementelor eliberate, o va dinamiza. Negînd, gîndim.
Ar mai fi de privit cu atenție seria Brésil (1960-1970), compusă dintr-o suită de imagini fotografice realizate de un pionier al fotografiei braziliene de la sfîrșitul veacului al XIX-lea, pe nume Marc Ferrez, cărora Luca le-a deturnat caracterul documentar către unul poetic, prin adăugarea cîtorva desene de mici dimensiuni extrase dintr-un vechi Larousse ilustrat ori din alte surse. Așa, de pildă, în „Spălarea cafelei“, unde imaginea unei instalații servind acestui scop este însoțită, printre altele, de imaginile a două sfredele, a unui cadran solar, a unui hexaedru, a unei mîini care arată litera T în alfabetul surdo-muților și a literei T în alfabetul Braille, a unei sfere tăiate oblic de o axă. Comentariu mai profund lămuritor sau dezvelire a esenței ascunse, aceste desene incluse pe suprafața fotografiei-suport își pierd înțelesul imediat explicativ și devin un soi de hieroglife actuale, apte să transmită într-un limbaj nou, degrevat de constrîngerile comunicării utilitare, ceva ce nu s-a mai spus.
N-aș vrea să înșir tot ce cuprinde expoziția, pentru a-i da privitorului prilejul s-o descopere cu ochii lui, nemijlocit și îndeaproape. (A o rata ar fi o eroare de nereparat, fiindcă prezența în lumea românească de azi a lui Gherasim Luca apatridul, cel care scria în poemul Niciodată destul, din 1947, „proporporporporporc un porc de popor“ e aproape o anomalie, cu șanse minime de a se repeta prea curînd.) Aș mai aminti doar ecranul pe care este proiectat filmul de televiziune din 1988 al lui Raoul Sangla, Comment s’en sortir sans sortir: aici, Luca (în negru pe un fond alb, aspațial) își scandează scandalos poemele, efigie care se zbate și deopotrivă glas împleticit, despicînd consoanele cu o secure de silex verbal și infuzînd un sînge înghețat vocalelor, șaman geometru în fața limitei deschise.
