Puține colecții de literatură mi-au produs atâta bucurie ca seria „Scriitori de poveste”, apărută în toamna anului trecut la Editura Muzeului Literaturii Române (MLR) din Iași.

11 scriitori contemporani au scris despre cei 11 scriitorii cărora le sunt dedicate muzeele din rețeaua MLR: Ion Creangă, Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, George Topîrceanu, Otilia Cazimir, Vasile Pogor, Nicolae Gane, Constantin Negruzzi, Vasile Alecsandri, Mihai Codreanu și Mitropolitul Dosoftei. Cărțile se găsesc la Iași, în rețeaua de muzee, și online, pe site-ul editurii MLR (un volum costă 12 lei). Autorii care au acceptat să scrie despre colegii lor mai mari sunt Andrei Crăciun, Florina Ilis, Tudor Ganea, Simona Antonescu, Mihai Buzea, Bogdan Răileanu, Dan Coman, Adela Greceanu, Cristian Fulaș și Alex Tocilescu.

Pentru că e cea mai izbutită încercare de apropiere a noastră, oameni ai secolului XXI, de ei, oamenii din secole trecute și un exercițiu miraculos de empatie și cunoaștere peste timp, seria „Scriitori de poveste” ar trebui să ajungă în bibliotecile școlilor din țară și să-i împrietenească pe puști cu autorii din manualele lor. Până atunci, îi rugăm pe autorii volumelor din serie să-și aleagă câte un fragment și să ne răspundă la câteva întrebări.

Azi i-a venit rândul lui Alex Tocilescu, autorul unei sprințare biografii a poetului George Topîrceanu. (Luiza Vasiliu)

 

L-ai primit pe Topîrceanu sau l-ai ales?

Păi povestea a fost așa: într-o zi m-a sunat Florin Lăzărescu și mi-a zis, foarte entuziasmat, că vrea să-mi facă o propunere: să scriu biografia romanțată a lui Topîrceanu. Entuziasmat de entuziasmul lui, am zis „da”, după care l-am întrebat despre ce e vorba. „Păi, fix ce ți-am zis”, a zis. „Cât de lungă?”, am întrebat. „Vreo 30 de pagini”. Părea fezabil. „Până când?”. „Până prin mai”. Eram, cred, în decembrie, așa că până prin mai suna bine. „Și ce să fac?”, am întrebat, „n-am mai scris niciodată așa ceva!”. „Te descurci tu”, a zis. Și uite așa se face că am scris cartea asta, al cărei deadline nu l-am depășit decât cu trei luni.

Cum ai făcut documentarea?

Ca tot omul leneș, mai întâi am răscolit internetul în căutarea de informații. Acolo am aflat că Topîrceanu a fost un poet român care s-a născut la data de, a murit la data de și a trăit între datele respective. Cum cu chestiile astea nu puteam umple 30 de pagini, am luat diverse cărți ale omului și le-am citit, inclusiv prefațe și date biografice, după care i-am citit amintirile din războiul cu bulgarii, niște conferințe și ce am mai găsit. Cum nici asta nu era de ajuns, am cumpărat de pe OLX biografia lui Topîrceanu, scrisă de Al Săndulescu, și am citit-o și pe aia. Plus alte câteva scrieri despre poet, dar cam aia a fost sursa principală. Problema era că Săndulescu era un apropiat al Otiliei Cazimir, amanta lui Topîrceanu, motiv pentru care a tratat cu, după părerea mea, prea multă delicatețe relația dintre ei, dar na, nu scria la Click sau CanCan, așa că era cumva de așteptat să țină pentru el detaliile mai picante.

E mai mult ficțiune sau mai mult biografie?

Inițial scrisesem și o prefață a cărții, dar am scos-o, că părea că-mi cer scuze că nu am scris întocmai adevărul istoric, și de fapt sunt scriitor, nu istoric, așa că era normal să fie așa. În ea ziceam, printre altele, că „volumul de față nu e o biografie a poetului, ci o poveste a vieții sale imaginate de mine. Chiar dacă faptele corespund, cred, realității („s-a născut în anul...”, „s-a dus la război”, „a iubit-o”, „s-a îmbolnăvit”, etc), dialogurile sunt inventate, gândurile personajelor sunt inventate, unele situații sunt inventate, porumbelul vorbitor care apare la un moment dat e inventat. De fapt, am scris povestea unui om pe care-l cheamă George Topîrceanu și care a avut o viață asemănătoare cu cea a poetului George Topîrceanu”.

Ce te-a surprins cel mai mult din tot ce ai aflat despre Topîrceanu?

La cât de puține știam despre Topîrceanu înainte să mă apuc de carte, mai tot ce am aflat a fost nou pentru mine. Probabil că cel mai mult m-a impresionat (și da, și surprins) Amintiri din luptele de la Turtucaia, care e un fel de reportaj de război (și mai ales de captivitate, pentru că Topîrceanu a fost timp de vreo doi ani prizonier de război) extraordinar de bine scris, în care Topîrceanu e pe rând tragic, comic și gânditor – și dovedește că e un scriitor bun în toate ipostazele.

Cum ai convinge un puști să-l citească?

I-aș da cartea mea, că e cu femei, alcool și bătălii, și poate i se face poftă de mai mult.

Capitolul II: În care tânărul Topîrceanu scrie prima sa poezie și i-o recită la fel de tânărului său coleg Stănciuc

Copilăria micului Topîrceanu nu era cine știe ce șmecherie: în timp ce părinții se mutau de colo-colo prin țară, să mai coasă un cojoc, să mai țeasă un voal, băiatul rămase o bună bucată de timp în grija unei bunici din Văleni, unde, în lipsa unor preocupări mai interesante, își petrecu zilele jucându-se cu niște capre. Apoi veni vremea școlii: o clasă ici, alta dincolo, ba în Argeș, ba în București. Ca tot omul întrucâtva deștept și întrucâtva leneș, tânărul Topîrceanu nu-și dădea silința cu învățătura decât atunci când se apropia vreun examen, ceea ce explica și notele lui nu foarte strălucite. Prin clasa a treia, Topîrceanu realiză pentru prima oară că era menit să fie poet. Cum stătea el cuminte în pat așteptând să i se facă somn și să adoarmă, un vers i se ivi în minte. Știind că versurile nu vin niciodată singure, Topîrceanu deschise ochii și privi în tavan, dar nu găsi acolo nici un alt vers care să-l completeze pe primul. „Mi s-o fi părut”, își zise. Mai așteptă o vreme. De afară se auzea lătratul inutil al unui câine. „Hai odată cu poezia aia!”, se rugă Topîrceanu. După câteva minute, al doilea vers își făcu și el loc în mintea lui. Topîrceanu se strădui să le memoreze, apoi zâmbi fericit și adormi.

A doua zi, la școală, Topîrceanu îl trase de mânecă pe un coleg.

- Stănciuc!, șopti. Stănciuc!

Stănciuc era un elev cuminte. Deși profesorul era surd, i se părea nepoliticos să vorbească în timpul orei. În plus, îi era frică să nu carecumva să fie pocnit cu rigla în cap.

- Lasă-mă-n pace!, zise.

- Am scris o poezie!, anunță Topîrceanu. Vrei să ți-o zic în pauză?

- Nu!, zise Stănciuc, care nu numai că era un băiat cuminte, dar în plus nu avea nici cea mai mică urmă de interes pentru literatură, indiferent de genul acesteia.

- Îți dau o peniță!, îl momi Topîrceanu.

Aceste cuvinte avură darul să stârnească o urmă de interes în sufletul lui Stănciuc. Nu de alta, dar era, ca toți ceilalți copii, destul de sărac. Penița ar fi putut s-o schimbe pe o bilă. O bilă era un lucru fain.

- Nu, răspunse.

- O peniță și un nasture, plusă Topîrceanu.

De-a dreptul intrigat, Stănciuc se întoarse către el.

- Ce fel de nasture?, zise.

Topîrceanu îi arătă un nasture negru, de mărime medie. Stănciuc întinse mâna către el.

- Dă-l să mă uit la el, zise.

Topîrceanu zâmbi șmecher și-și trase mâna înapoi.

- Nu merge așa, zise. Asculți poezia, îți dau penița și nasturele. Nu o asculți, îți pui pofta-n cui.

Stănciuc căzu pe gânduri.

- Păi..., zise.

Apoi simți privirea profesorului ațintită pe el și tăcu.

- Stănciuc!, spuse profesorul.

Pierdut, Stănciuc își trase capul între umeri.

- Da, domnule, zise.

- Ai vorbit dumneata, sau s-a auzit o mierlă de afară?, întrebă sever dascălul.

- Era o mierlă, zise Stănciuc.

Pentru că era un băiat simpatic, mai mulți elevi declarară imediat că și ei auziseră mierla.

- Mda, zise profesorul, deci nu mi s-a părut.

Lecția continuă. În pauză, Topîrceanu îl trase pe Stănciuc după el în spatele școlii.

- Deci facem afacerea?, întrebă.

Un bun cunoscător al firii umane, Stănciuc realiză că atunci când cineva îți oferă un nasture și-o peniță ca să îi asculți o poezie, e atât de disperat încât e foarte probabil să poți obține mult mai mult de-atât.

- O peniță și-un nasture nu-s de-ajuns, zise.

Topîrceanu oftă și începu să se caute prin buzunare.

- Mai am o batistă, un creion rupt și încă un nasture, zise.

Ochii lui Stănciuc sclipiră. El n-avea batistă.

- Vreau batista, spuse.

- Nu, că mă omoară mama, zise Topîrceanu. Batista nu ți-o dau. Ia creionul.

- Creion rupt am și eu, spuse Stănciuc. Dă-mi nasturele.

- Păi dacă ți-l dau, nu mai am nici unul, zise Topîrceanu.

- Are taică-tău destui, zise Stănciuc.

În urma acestui argument convingător, cei doi băieți bătură palma. Topîrceanu luă poziție de drepți, își drese glasul de câteva ori, apoi declamă, cu o voce adâncă și groasă:

- Săriți cu toții, frați români, să dăm năvală în păgâni.

Stănciuc își scoase degetul din nas și întinse mâna să-și primească răsplata. Topîrceanu îi puse penița și cei doi nasturi în palmă. Palma lui Stănciuc se închise. Topîrceanu se scărpină în creștetul capului. Tăcuți, cei doi băieți porniră înapoi către clasă.

- Ce-mi dai să nu te spun la domnul?, zise Stănciuc într-un târziu.

- Poate vrei să-ți iau penița și nasturii înapoi, zise Topîrceanu.

- Bine, nu te spun, spuse Stănciuc.

A cărui părere despre primele versuri ale lui Topîrceanu nu avea să fie aflată niciodată de nimeni, pentru că trei minute mai târziu le uitase complet.