Anii ’90 și toată nebunia lor sunt decorului noului volum a lui Vasile Ernu, Generaţia canibală. O dată cu dizolvarea URSS sălbaticii copii dingo pleacă în toate direcţiile plini de speranţă, entuziasm şi o poftă nebună de viaţă. Unii pleacă pentru prima dată la studii în „noua Patrie” România, alţii rămân în statul proaspăt înfiinţat, Republica Moldova, iar alţii fug clandestin spre „noul paradis”, „afară”, în Occident. Tinerii studenţi basarabeni, ultimii copii ai Imperiului, veniţi în noua Patrie, descoperă o lume total diferită de a lor. Români sau bararabeni peste toți însă vine un tăvălug cu o mulţime de tentaţii, ce le aduce tot ce le-a lipsit – libertate nelimitată şi mărfuri fără număr, dar și inflaţie, şomaj, dezindustrializare.
Vasile Ernu s-a născut în URSS în 1971. A fost redactor fondator al revistei Philosophy & Stuff şi redactor asociat al revistei Idea artă + societate. În ultimii ani a avut rubrici de opinie în România liberă, HotNews, Timpul, Adevărul, CriticAtac şi Libertatea, precum şi rubrici permanente în revistele Noua literatură, Suplimentul de cultură şi Observator cultural. A debutat cu volumul Născut în URSS (Polirom, 2006, 2007, 2010, 2013, 2020), nominalizat la numeroase premii şi distins cu Premiul pentru debut al României literare şi cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. A mai publicat: Ultimii eretici ai Imperiului (2009); Ceea ce ne desparte (în colab., 2010); Intelighenţia rusă azi (2012); Sunt un om de stânga (2013); Sectanţii (2015, 2017, 2020); Intelighenţia basarabeană azi (2016); Bandiţii (2016, 2017, 2021); Jurnal la sfârşitul lumii, I (2019); Războiul pisicilor (2019); Izgoniţii (2019, 2022); Sălbaticii copii dingo (2021, 2022); Jurnal la sfârşitul lumii, II (2023); Centrul nu se mai susţine (în colab., 2023). A coordonat: Iluzia anticomunismului (în colab., 2008); Ucraina live (în colab., 2014); Republica Moldova la 25 de ani (în colab., 2016). Este unul dintre fondatorii şi coordonatorii proiectului www.criticatac.ro.
Căminul 16 din „Hasdeu” era de departe cel mai faimos din Cluj. La nivel de ţară intra în top cinci, după calculele mele. Mai era botezat şi „butoiul cu spermă“ şi stătea cocoţat sus, în capătul celei mai cunoscute străzi studențești, pe care gura lumii o poreclise Strada Vomei.
Căminul 16, care era cel mai mare, semăna cu un hotel de două stele cu zece etaje de la Mamaia şi devenise un soi de citadelă a masculinității transilvane. Aici se adunau băieţi din toate cotloanele Transilvaniei – dar şi ale Bucovinei, Moldovei, Banatului şi chiar ale Basarabiei. Era un fel de casă temporară – de tranzit : ca o cetate în oraş în care erau cazaţi temporar tinerii studioşi.
De la intrare locul semnala insistent că e de băieţi: căminele tinerilor bărbați miroseau altfel decât cele de fete. Mirosul lor aducea mai degrabă a grajd, a grotă sau a unitate militară scăpată de sub control unde transpiraţia şi gunoiul fac atmosfera prezenţei masculine. La căminele de fete era un miros domestic – avea ceva din aerul de casă părintească. De aceea, când intra un băiat în căminele de fete, devenea un mieluşel sfios, chit că în 16 răgea ca un leu. De ce? Căminele de fete îi aminteau de mama, de bunica şi asta făcea din orice brută violentă, din orice mascul feroce un mieluşel firav care trezea spontan milă. Fetele preluau aceşti mieluşei şi îi umpleau de inimioare şi sentimente materne.
Profesorul Codoban, care avea să‑mi fie coordonatorul unui doctorat pe care nu‑l voi termina niciodată, preda cel mai faimos curs de la UBB la acea vreme – hermeneutica iubirii –, la care se stătea la coadă; la cursul ăsta celebru în epocă spunea: bărbatul este o scrisoare ce circulă de la mamă la soţie. Iar în aceste cămine se simţea din plin asta. Ok, tinerii bărbaţi nu erau chiar nişte scrisori ca în filosofia structuralistă şi poststructuralistă franceză la modă pe atunci, ci mai degrabă un soi de animale de companie – erau în tradiţia transilvăneană prima sau cel mult a doua generaţie de români la oraş – pe care nu era bine să le laşi de capul lor, că fac din orice, chiar şi din viaţa lor, un cămin 16 ca în „Hasdeu”.
Astăzi despre Căminul 16 s‑ar zice că era templul masculinităţii toxice – dar pe atunci aceşti termeni nu existau şi perspectivele erau diferite. Lumea era toxică prin natura ei, dar la acea vreme nici prin cap nu ne trecea asta: noi eram convinşi că trăim cea mai mare libertate şi epoca tuturor posibilităţilor, iar fericirea ni se părea că era undeva la doi paşi mai jos de Strada Vomei – şi va apărea în cinci minute.
Când am intrat în camera prietenilor, m‑am speriat. Am văzut multe camere de cămin – aveam deja peste opt ani de stat în cămin. Dar ce am văzut în Templul studenţilor de la Cluj m‑a speriat. Era o mizerie cum numai în câteva filme americane şi ruseşti mai văzusem.
Peste tot erau aruncate haine nespălate de multe luni. Vedeai câte un ciorap nepereche pierdut pe jos, pe masă sau pe pervaz. Ciorapii de mult trecuseră de faza nevoii de a vedea apă – dezvoltaseră un microunivers complex care te avertiza printr‑un miros hotărât. Bagajele stăteau desfăcute şi înşirate prin toată camera, ca un simbol al haosului total. Pe masă erau borcane desfăcute, brânză împuţită, slănină tăiată la ultima sărbătoare de acum câteva luni şi lăsată în durerea ei să se topească şi să se năclăiască, bucăţi de ceapă descompuse. Dacă le dădeai la o parte, găseai straturile tuturor sărbătorilor sau venirilor de acasă, cu toate meniurile posibile, dar având deja straturi geologice de mucegai aşezate pe ele, ca un demers estetic al unei ordini fireşti, naturale într‑o cultură a descompunerii. Peste tot zăceau aruncate sticle, în special de bere, ce dominau numeric şi‑ţi creau o idee despre preferinţele alimentare ale celor cazaţi acolo (asta dacă ţinem seama că, până una, alta, în Germania berea e considerată aliment). Trebuia să fii atent cum şi pe unde calci, ca să nu aluneci pe vreo sticlă sau să‑ţi înfunzi piciorul în vreo scrumieră plină ochi, improvizată dintr‑o farfurie sau o cutie de conserve. De fapt, scrumierele alea nu că erau pline, ci de cele mai multe ori dădeau pe dinafară, ca nişte munţi rezultaţi prin încreţirea scoarţei.
Printre toate aceste straturi şi forme geologice compuse din sticle, şosete şi resturi mai vedeai cărţi, caiete sau foi A4 xeroxate sau cu însemnări de la cursuri. După cărţi puteai deduce la ce facultăţi sunt locatarii fiecărei camere.
Cele patru paturi – care după ’90 deveniseră aproape obligatoriu şase –puse în cele patru colţuri nu mai fuseseră aranjate de la „primirea“ camerei, care se făcea pe la sfârşt de septembrie : albiturile nu se mai foloseau de mult îtrucât ar fi fost un semn de lipsă de respect pentru această stare de lucruri. Albul nu era o culoare care să se vadă prin fumul dens al atmosferei Căinului 16.
- Eu unde o să stau? am zis speriat şi îgrijorat.
Adi s‑a uitat la mine lung, cu un ochi puţn îchis, şi a zis flegmatic :
- Nu te speria, e vorba doar de masa critică de jeg. Dacă jegul din cameră a depășit masa critică e descurajant să te mai apuci să pui ordine în haos, aşa că jegul creşte exponențial. Teoria masei critice corelează de asemenea cu teoria cercurilor vicioase ş virtuoase a lui Putnam. Din punctul ăla poţi să ieş din el doar prin intervenţa unui factor din afară care să rupă cercurile vicioase, precum vizita unor rude sau parteneri sexuali.
Adi, un tip flegmatic căuia îi era lene şi să vorbească, avea un foarte bun spirit de observaţe şi chiar dacă vorbea rar, intervenea la subiect ş cu un umor sofisticat şi enervant de smart ass, de‑ţi venea să‑i întorci buzele la spate. Asta, fireşte, când era treaz.
Era, cred, student la Psihologie, cu toate că eu eram convins că e la Filo, căci umbla cu un cârd de la Filologie – iar noi, cei de la Filosofie, dispreţuiam din tot sufletul găştile literare şi filologice. Ni se păreau nişte proşti cu ifose de genialitate care credeau în inspiraţie ca în ceva divin şi cu care nu prea aveai ce discuta. În teoriile din gaşca noastră, literaţii au cam stricat tot ce ţine de reflecţie şi gândire critică în cultura română. La rândul lor, ei ne dispreţuiau pentru ifosele noastre de filosofi sofisticaţi şi complicaţi inutil. Cele două triburi se priveau reciproc cu un dispreţ profund până ajungeau la o bere sau în Căminul 16. Mă rog, studenţii de la Litere şi de la Filosofie nu aveau nicio vină, dar noi aveam de dus o luptă. Mai târziu Adi avea să se răzbune pe grupul nostru Philosophy & Stuff ironizându‑ne în romanul său pe bune/pe invers. Dar într‑o altă viaţă.
La un moment dat auzisem că plecase la muncă în Noua Zeelandă – a fost printre primii care au plecat. De foame a plecat, căci salariul de profesor de şcoală era atât de mic, încât nici pâinea nu o asigura, iar Clujul devenea tot mai scump.
Era, ca şi mine, copil de intelectuali de ţară, de undeva de pe lângă Sibiu, pompat cu meditaţii, multă educaţie şi carte ca să scape de sărăcie. În vechiul regim aşa se scăpa de sărăcie şi de viaţa la ţară cel mai uşor: prin educaţie. Doar că a venit 1990 şi noi nu ştiam decât să citim, să gândim, să scriem şi să comentăm – să bombănim regimurile, oricare ar fi fost ele. Dar pe asta nu mai dădea nimeni doi bani în noua orânduire. Toată investiţia părinţilor în noi, toată educaţia, se întorsese împotriva noastră: era un balast mai degrabă decât o valoare de schimb. Acum se cereau alte aptitudini, pe care noi nu le aveam. Aşa că pe noi scria „şomeri“ sau „carne de tun“. Adică: pe noi să nu contaţi în construirea noii orânduiri capitaliste, aşa cum nici cei vechi nu au contat prea mult. Aveam să devenim însă nişte luzări profesionişti de mare clasă: a trebuit să ne adaptăm la noul regim precum gândacii de bucătărie – norocul nostru că în capitalism nu exista criză de gunoi.
Adi avea însă dreptate aici. Aceste camere nu aveau cum să se mai schimbe din proprie iniţiativă. Fiecare, când sosea în cameră, dădea la o parte de pe masă strict cât să‑i încapă borcanul sau cartea şi mai adăuga un strat nou de jeg acelor multe straturi deja acumulate.
Existau doar două momente care făceau să apară revoluţia – adică să se facă o curăţenie totală care să schimbe din temelii aspectul camerei.
Cel care funcţiona repede şi sigur era sosirea părinţilor unuia dintre locatari. Asta genera o mobilizare rapidă şi eficientă a tuturor. Familia încă funcţiona într‑o formulă ancestrală. Oricât de îngălat şi de leneş, studentul clujean rămânea bântuit, confucianist, de ruşinea faţă de genitori şi de pietatea filială. Toţi înţelegeam asta, nu aveam cum să nu înţelegem, în definitiv eram parte din aceeaşi schemă. Mai ales că mulţi eram copii din rural sau din urbanul mic, unde ierarhiile acestea funcţionau perfect încă. Faptul că vin mama şi tata să mă vadă putea face minuni din camerele acestea aparent condamnate pentru totdeauna la mizerie.
Era o mobilizare totală, chiar dacă precară şi de scurtă durată: era ca un examen formal care trebuia luat şi uitat a doua zi. Nu schimba nimic consistent în evoluţia camerei de cămin : era o chestiune de zile până ce entropia, transformările biologice complexe şi putoarea se înstăpâneau din nou.
În sfârşit, al doilea caz capabil să aducă schimbarea – dar de data asta una de durată – era apariţia unei fete care se muta cu unul dintre locatari. Asta schimba radical situaţia. Ca prin minune, acel grajd, acea grotă sau acea unitate militară de o mizerie violentă, cu un grad de haos exploziv, se transforma şi devenea un spaţiu amenajat şi curat: dispărea mizeria, lucrurile căpătau o ordine şi o logică. Unitatea militară demobilizată, grota bărbatului, se transforma imediat în ceva domestic care‑i amintea de mama. Şi asta dura atâta timp cât fata locuia alături de cei patru bărbaţi scăpaţi de mama lor.
Schimbările în acest caz erau de durată – consistente. Nu mai era examen, ci un soi de educaţie sentimentală executorie constantă. Dar, când cuplul se destrăma şi fata dispărea din cameră, normalitatea masculină revenea în toată splendoarea ei. Mizeria şi haosul puneau din nou stăpânire pe cameră şi revenea vechea ordine mondială a Căminului 16, cu urlete războinice în noapte ca semn de eliberare şi înstăpânire masculină totală.
Ţin minte că, în prima dimineaţă după ce am dormit în această cameră, m‑am trezit sufocat şi cu ochii înlăcrimaţi de atâta putoare. Era musai să plec de acolo.
Mizeria de cămin are uneori o melancolie aparte şi ceva profund care te apropie de gândul morţii. Mizeria aceea ne sugera că şi noi ne vom descompune aşa cum se transformau straturile de mâncare rămase pe masă şi acoperite de mucegai: oare eram oameni sau ciuperci ?
Începusem să citesc un poet pe care‑l mai vedeam la Iaşi prin Copou: aducea puţin cu Esenin în tinereţe. Avea părul creţ – sau cel puţin aşa părea de la depărtare – şi nişte ochi limpezi şi naivi, dar care, chiar dacă luminoşi de sinceritate, ascundeau o suferinţă ce încă nu era lăsată să iasă.
Poate doar în versuri se mai simţea. Mai mereu îşi trăgea capul între gulerele hainei de parcă ar fi vrut să se ascundă şi umbla pe Copou gârbovit ca un semn de întrebare, de parcă ar fi vrut să întrebe revoltat, dar timid: eu ce caut în lumea asta ?
Amestecul lui de timiditate, sinceritate şi revoltă tihnită, dar foarte inteligentă părea să fie ca un refuz de a participa la lumea noastră. Pe Copou, tânărul poet, pe care eu îl îndrăgisem, părea ca un predicator ratat, mereu alcoolizat sau mahmur, care predică în noua lume a unui western sălbatic sfârşitul lumii în care deja trăiam, dar numai el ştia. Nu ne chema la pocăinţă, ci la refuzul de a trăi fericiţi ca nişte idioţi în tragedia şi descompunerea lumii noastre. Era precum un mic proroc drag mie – Osea, care voia să trăiască toate păcatele lumii pentru a arăta, ca un adevărat proroc, decăderea lumii în care trăim.
Umblam prin Căminul 16 şi recomandam tuturor să‑l citească pe acest poet de care nu ştia nimeni şi despre care eu eram convins că e noul Bacovia şi Eminescu împreună: era unul, Sociu – acest Osea de Copou. Iar poemul lui „Fratele păduche“ era imnul anilor ’90 :
în fiecare seară mă întorc în cămin abătut
pentru că nu e nici unşpe
şi eu aş mai fi rămas
eu aş mai fi băut
cu prietenul meu eugen care a alergat după ultimul troleibuz
deschid uşa
rugându‑mă să nu fie nimeni în cameră
să fie plecaţi la discotecă sau oriunde că
îi urăsc nici măcar
şi e ciudat dacă e camera goală
parcă parcă încep puţin să‑i iubesc
din clipa‑n care îmi scot bocancii
mă simt condamnat
ceva ireversibil ca o vasectomie
pentru că până dimineaţă nu mai am putere
să mă mişc
şi de‑afară se aud muzici
mă întind în pat mă gândesc la vechii mei prieteni
la un crăciun fără zăpadă
la cheful de la costel
când ne‑am culcat fiecare cu cine am apucat
şi ne‑am trezit a doua zi cu păduchi
credeam că numai eu am şi mi‑era ruşine
şi ceilalţi la fel
mihaela credea că a molipsit‑o pe soră‑sa
şi eu credeam că i‑am luat de la daniel
care ieşise din puşcărie
paula i‑a spus mihaelei
şi laura a zis că am fost şi eu la un
chef de‑al vostru
şi m‑am umplut de păduchi
marcel s‑a ras în cap
eu m‑am tuns
fetele s‑au dat cu gaz
după câteva luni
la o bere
ne‑am luat mâinile‑n dinţi şi‑am mărturisit
astfel am aflat că nu daniel era vinovatul
că el ieşise din puşcărie doar cu ploşniţe
că povestea pornise de undeva
din afara noastră
şi în fond totul se explica prin dorinţa
simplă
omenească a unui păduche însingurat
de a sărbători crăciunul cu noi
Mie îmi plăcea mult să merg la băieţii care au coborât din istorie, din Evul Mediu, direct în Cluj, în Căminul 16. Dar o spun cu admiraţie, nu cu superioritate sau dispreţ: chiar erau nişte copii excepţionali pe care‑i admiram enorm.
Valer, prietenul meu dinspre Maramureş, a avut noroc să se nască în primul sat în care a ajuns striptease‑ul după ’90. Tot satul de pe Valea lui Stan, zisă şi V alea Dragostei era un sat de români foşti greco‑catolici ajunşi ortodocşi în comunism prin decizia partidului, dar păstrându‑şi obiceiurile fără mari schimbări. Fiind sat de munte, pe la ei colectivizarea şi comunismul nu prea au ajuns decât formal şi ca o oricare altă orânduire. Înjurătura faţă de putere rămăsese aceeaşi, doar schimbaseră adresantul : ”Mulţumi partidului – Dumnezeii mamii lui !“. Partidul se schimba, înjurătura rămânea.
Satul era mare, prosper pentru acele vremuri pentru că omul avea acces la un imaş, ceva vite, pădure : mulţi munceau la gaterul din zonă, la tăiat lemne. Mai mergeau sezonier prin oraşe la muncă, să mai facă ceva bani.
Revoluţia i‑a prins când se pregăteau să taie porcul. Aici oamenii avea animale şi multă palincă. Aşa că s‑au bucurat şi ei ca toată ţara chiar dacă ţăranul, de felul lui, e sceptic : are un simţ al istoriei destul de forjat – schimbarea domnilor, bucuria nebunilor. Dar până şi lor li se cam acrise de cuplul Ceauşescu. În Est nimeni nu a vrut să apere regimul comunist – nici măcar nomenclatura şi privilegiaţii. Era un
regim terminat şi total lipsit de legitimitate. „Prea şi‑au bătut de tot joc de oameni !“, ziceau ei în timp ce tăiau porcul şi beau palincă. „Şi‑au meritat soarta !“ „Poate era mai bine să nu‑i omoare, că nu e creştineşte !“, zicea doamna mai în vârstă care pregătea carnea în bucătărie.
După Revoluţie toţi se aşteptau să vină fericirea peste ei, dar ea tot întârzia, aşa că ţăranul a făcut ce ştie el mai bine : a crescut animale, a tăiat lemne, a cosit cât vezi cu ochii şi şi‑a văzut de treabă. Doar că lumea se schimba şi cei tineri nu mai doreau să facă aceste munci care nu prea le rezolvau lor dorinţele noi. Apăruseră lucruri care stârneau pasiuni şi dorinţe noi şi pe care cei tineri le vedeau la televizor toată ziua, fie la emisiuni şi în reclame, fie prin filmele de pe casetele V HS. Tinerii nu se mai mulţumeau cu apa de izvor, palinca şi mămăliga lor cea de toate zilele. Acum mai doreau un TEC, o gumă şi chiar şi la băuturi aveau alte pretenţii. Văzuseră ei în reclame şi filme. Iar banii câştigaţi din munca câmpului nu le aduceau satisfacţie pentru că nu puteau cumpăra ce‑şi doreau. Raportul dintre costul muncii şi preţul dorinţelor devenea prea mare : se crea un abis.
În sat începuseră să apare primele ABC‑uri – magazine mici cu mărfuri turceşti –, iar pentru mărfuri mai de soi, precum blugi şi adidaşi, fuste, pulovere Boys, se mergea la oraş, la bazar la Bistriţa, unde găseai tot ce‑ţi doreai. Mărfurile turceşti erau din abundenţă. Puţin mai târziu au venit şi ajutoarele, secondurile – mărfurile secondhand, care au împânzit şi satele.
Marea noutate avea să fie însă Barul lui Hovrea – ceva ce nu a văzut Parisul. Cine a mai auzit de bar cu stripteuze la sat ? Un astfel de bar pe atunci era de neimaginat până şi la Cluj. Să ai la sat aşa ceva era prea mult. Ei bine, ceea ce nu au reuşit marile oraşe a reuşit micul sat dintre munţi.
Aceşti copii din zonele în care nu a prins colectivizarea s‑au conservat mai bine : aveai impresia că vin direct din Evul Mediu la Universitate. Şi nu e vorba de nivelul de pregătire sau că erau „necivilizaţi“, cum le plăcea clujenilor şi timişorenilor să zică despre cei de pe la ţară. Ci că aveau în ei un puternic aer rural şi ceva ce aparţinea unei lumi care mai peste tot murise, se dizolvase. Păstrau în ei un aer arhaic foarte contrastant cu cel urban.
Comunismul reuşise în mare parte să dizolve ruralul chiar şi în rural. Dar aici ar trebui pusă o paranteză, ca să reamintesc : în oraşele din Ardeal şi chiar în aproape toată Transilvania – dar e valabil şi pentru Basarabia –, în epoca apartenenţei lor la Imperii, urbanul era dominat de alte etnii decât românii. Acesta este un dat istoric construit artificial de mecanismul administrativ juridic al imperiilor. Clujul era maghiar şi parţial evreiesc, Sibiul săsesc şi doar Timişoara avea o istorie aparte, cu etnii multiple dintre care nu domina una anume, ci trei. În rest, populaţia majoritară românească era predominant rurală, cu acces limitat la oraş.
În epoca interbelică, sub administraţie românească, când s‑a creat România Mare, s‑a încercat un amplu proces de românizare a oraşelor prin diverse inginerii sociale : aducerea unor români din rural sau din alte zone şi tot aşa. Dar procesul era greoi. S‑a accelerat în epoca comunistă, din nevoia de industrializare, dar şi de cucerire şi de românizare a oraşelor. Într‑o perioadă nu foarte lungă românii au început să domine numeric oraşele.
Doar că procesele de asimilare a oraşului sunt mult mai complicate, lente şi e nevoie de timp. De aceea asemenea fenomene nu se întâmplă în M oldova, Dobrogea sau Oltenia, unde oraşele au ca etnie dominantă aceeaşi populaţie ca şi zonele rurale.
Când ne referim la ţărani şi la legătura lor cu oraşul, trebuie să observăm câteva lucruri : ţăranii din Transilvania până şi azi văd oraşul ca pe ceva străin de ei – de ţesătura lor etnică şi religioasă. De ce ? Pentru că ei aveau rezerve faţă de oraş şi mergeau la oraş ca într‑un loc al străinilor. Pentru ei maghiarii şi germanii, protestanţi sau catolici, vorbitori de alte limbi, erau profund străini. Nu erau de‑ai lor. Nu mai buni sau mai răi – ci străini. Pentru ţăranul ardelean oraşul era străin nu doar social, ci şi etnic, lingvistic şi religios.
Pentru ţăranii din Moldova şi din Oltenia mersul la oraş nu era restricţionat şi ţăranul nu percepea oraşul ca pe ceva străin etnic sau religios, ci doar social. El îl vedea pe boier ca pe unul de‑al său, doar că bogat : se înţelegeau uşor – cu administraţia la fel. Asta nu însemna că unii erau mai buni sau mai corecţi – eu vorbesc strict de percepţie şi de practici sociale.
De aici provin o mulţime de diferenţe de comportament şi de practici sociale, politice şi economice. Sudul, de exemplu, are un respect mult mai scăzut faţă de relaţia cu puterea şi legea. Chiar şi cea mai măruntă regulă legată de relaţia cu puterea e negociabilă. Sudul e nesupus – „Hai, sictir“. Dincoace de munţi e alt tip de raportare – cnutul habsburgic a produs anumite rigori.
Ceea ce am sezisat eu trecând munţii e că oraşele din Ardeal, fiind cucerite târziu de români şi golindu‑se de orăşenii vechi de alte etnii prin migraţie, au un grad de ruralitate mult mai accentuat decât oraşele din Moldova sau Oltenia, chiar dacă deseori sunt mai bogate. Aici e vorba strict de moştenirea istorică.
Când am afirmat că la Cluj sunt cei mai mulţi ţărani în oraş din tot ce am văzut eu, era să iau bătaie în cămin. Eu am un mare respect pentru ţărani, dar e bine să înţelegem procesele sociale. E nevoie de timp şi lucrurile se aşază, iar la următoarele generaţii copiii ţăranilor mutaţi la oraş de voie sau de nevoie vor deveni cei mai urbani copii.
Partea cu regimul comunist şi rural versus urban : zonele în care s‑au construit CAP‑uri şi mari întreprinderi colective au dus la o modernizare şi chiar o urbanizare ale ruralului mult mai puternice decât în zonele necolectivizate. De ce ? S‑a schimbat natura muncii, s‑a tehnologizat, s‑a schimbat natura administraţiei, care este una profund modernă. CAP‑ul – forma colectivă de muncă a câmpului – e o formă de muncă apropiată de cea a uzinei şi fabricii : acum ţăranii sunt proletarii muncilor agricole.
Şi acum, când merg prin satele de câmpie şi după aceea prin satele de munte, văd acest conflict profund între satele cu o stilistică urbanizată şi cele cu o stilistică profund rurală şi arhaică.
Arhaicitatea satelor din Maramureş sau din alte zone de munte este astăzi o mare valoare. Pentru că sunt diferite şi au păstrat elemente pierdute de restul. Comunismul le‑a conservat mai bine. Ele au fost distruse sau modernizate abia în anii ’90, odată cu pătrunderea mediei, a tehnologiei, a stilului de muncă nou şi mai ales a migraţiei forţei de muncă.
Odată ce au ajuns consignaţia cu mărfuri, televiziunea prin cablu, după care Coca‑Cola, apoi telefonia mobilă şi migraţia în masă, a demarat procesul. O dată cu migraţia în masă şi telefonia mobilă, cu toată oferta sa de jocuri şi informaţii, satele au murit. Ce avem acum sunt doar nişte fantome, sate spectrale. Dar asta s‑a întâmplat puţin mai târziu.
În satul lui Valer ceea ce nu au reuşit în 40 de ani comuniştii, visul de a dizolva satul prin modernizare, a reuşit Barul lui Hovrea cu striptease într‑un singur an. Modernizarea satului a fost rapidă, totală şi definitivă. Iar odată intrat în proces, cale de întoarcere nu mai există.
Când coborau aceşti copii de prin munţi, eu aveam permanent sentimentul că au venit direct din secolul al XIX‑lea – mă uitam la ei cu o admiraţie nemăsurată. Păstrau aerul acela de rural, de muncă grea, de legătură cu natura şi animalele de pe lângă casă. Miroseau a oaie şi vacă – acest miros iese foarte greu din om. Şi astăzi aceşti copii, ajunşi oameni maturi, încă au sentimentul că le miros mâinile a vacă : acel miros care intră în piele când mulgi vaca, îi dai mâncare şi râneşti grajdul. Nu e nimic ruşinos în asta, dar aceşti copii au purtat mereu cu ei, odată ajunşi la oraş, ruşinea intimă a acestui miros de ţăran, mirosul animalelor din bătătură. I‑ a bântuit mult timp asta – voiau să scape cât mai repede de acest miros şi să devină şi ei domni de oraş.
- Mă dădeam cu toate parfumurile când mergeam la discotecă în oraş, dar mirosul nu se ducea. Ieşeam cu teamă şi cu jenă că vom fi depistaţi şi dispreţuiţi din cauza acestui miros. Poate că el nu mai exista de mult, ci doar rămăsese în mintea noastră, ca o teamă şi o jenă intimă, mi se destăinuia el.
Poate nu credeţi, dar în câţiva ani aceşti copii, cum îmi place mie să spun, arau asfaltul cu mâinile la câtă energie aveau şi deveneau printre cei mai buni în tot ce se apucau să facă. De unde venea această forţă? Poate din munca grea şi disciplinată, poate de la ruşinea mirosului de balegă şi lapte de vacă ce nu‑i mai părăsea, poate din dorinţa de a se despărţi de o lume şi a se afirma în alta.
Dar în sufletul lor mereu încă tresărea o jenă, o ruşine sau o furie – furia mirosului acelui loc din care au plecat. O ruşine şi o furie demne care le dădeau o forţă teribilă. Cu timpul aveau să înţeleagă că de fapt acel loc şi acel miros sunt cel mai valoros lucru pe care‑l au şi pe care‑l vor iubi pentru totdeauna. Doar că acel loc şi acel miros nu se vor mai întoarce pentru că nu vor mai exista.
Valer avea diverse muzici la care eu nu aveam acces. De prin crâşme şi oraşe necunoscute.
- Îl ştii pe Moşu Călin?
- Nu
Începu o voce hârâită, o manea bănăţeană cu ritmuri sârbeşti, cred :
„Adă, nevastă, toporu/, Să spargem televizoru’!”.
Dacă furi un fir de aţă,
Iei puşcărie pe viaţă,
Dacă furi flota navală,
Ajungi om cu mare fală !
Iar ieşiţi în drumul mare,
Că n‑aveţi bani de mâncare,
Nici spitalul să‑l plătiţi,
De n‑aveţi bani, să muriţi.”
