Cu ajutorul testelor ADN și al „săpăturilor” în vechi registre bisericești, am încercat să reconstitui o parte din istoria familiei mele.
În iunie 1940, bunicul meu patern, atunci un băiat de 17 ani, se afla împreună cu părinții lui în sudul României, când acasă, un sat din nordul Bucovinei, a devenit parte a Uniunii Sovietice. Sora lui mai mare era deja stabilită în București, unde au rămas și ei. Au locuit în condiții precare până în 1966, când bunicul meu a închiriat un apartament unde s-a mutat cu fiul lui adolescent: tatăl meu. La scurt timp după mutare, bunicul meu a murit în urma unui accident. Pentru străbunicul meu, pierderea fiului său a fost atât de grea, încât în câteva luni a murit și el. Rămasă singură cu tatăl meu, străbunica mea și-a făcut un obicei din a-și invita vecinele la cafele cu rom și povești: prin prieteniile ei s-au cunoscut părinții mei. Era fluentă, pe lângă limba română, în ucraineană și poloneză. În nordul Bucovinei se vorbeau toate aceste limbi. Mai știu despre ea și că făcea o turtă dulce delicioasă. Dintr-o conversație păstrată pe o casetă audio, înțeleg că era o persoană foarte blândă (și am rețeta turtei dulci). A murit cu câțiva ani înainte de nașterea mea, iar eu i-am moștenit numele.
Când a fost posibil, străbunicul meu a călătorit înapoi în sat. I s-a spus că nu mai există nici un fel de documente despre viața și identitatea lor nici acolo, nici în Cernăuți, pentru că totul a ars în timpul războiului. Că majoritatea rudelor lor au fugit, au fost deportate sau au dispărut pur și simplu. Dar cu cine a vorbit când a fost acolo? A găsit totuși pe cineva din familie? El mai fusese căsătorit o dată și avea copii din prima căsătorie. Ei mai erau? Nici eu, și nici tatăl meu, care mi-a povestit despre această vizită, nu mai știam.
Am fost crescută în misterul și tristețea acestei rupturi, și cu dorința de a afla mai multe: ce s-a întâmplat cu rudele noastre, dacă a supraviețuit cineva, dacă au avut urmași pe care i-am putea cunoaște cândva. Urma să mergem acolo, însă nu a fost niciodată momentul potrivit. Au fost perioade politice și economice dificile, au fost școală, serviciu - cum spune o expresie engleză, life got in the way (viața ne-a fost în drum) - și această călătorie a rămas doar o intenție. Astăzi, mai suntem doar eu și fratele meu.
Amintirile pe care le mai avem sunt filtrate prin memoria a patru generații. Sunt parțiale și lipsite de acuratețe. În măsura în care avem încredere în povestitor, ne așteptăm ca informațiile care ni se transmit să fie corecte. Însă fiecare povestitor le colorează cu percepții proprii. Umple goluri și adaugă detalii fără să-și dea seama că o face. Evită aspecte pe care le percepe ca dificile, intime, sau neconforme cu imaginea despre sine sau ai săi pe care o are sau pe care dorește să o proiecteze. Apoi, amintirile care se transmit între generații se pierd și se înlocuiesc cu amintiri mai noi. De exemplu, familia mea extinsă se percepe ca fiind de origine română, provenită din strămoși la rândul lor de origine română, vorbitori nativi de limba română. Bunicul meu matern susținea cu tărie că strămoșii lui sunt răzeși, dintotdeauna acolo unde i-a știut el. Rezultatele testului ADN pe care l-am făcut, și pe care l-a făcut și mama mea, sugerează însă că, dincolo de cele câteva generații a căror etnicitate o cunoaștem, povestea este mai complicată. Nimeni nu este dintotdeauna nicăieri în Europa: suntem toți urmașii unor migranți.
În cele din urmă, m-am decis așadar să fac un test ADN și să încerc să găsesc indicii despre rudele bunicului meu. Prin intermediul testelor ADN, am sperat să îmi extind cunoașterea despre familia mea cu ajutorul informațiilor purtate de genele mele. Aceste informații ne sunt transmise de la părinții noștri genetici și lor de către părinții lor, și așa mai departe, împărțite și recombinate cu fiecare generație. În același timp, am căutat urme scrise ale existenței strămoșilor mei.
Fiind cercetătoare de profesie, este foarte important pentru mine ca felul în care folosesc sursele să fie sistematic și consistent. În cele ce urmează însă, voi relata observații pe care le-am făcut căutând fără metodă sau expertiză, pe cont propriu și din curiozitate, de la distanță și ocazional. Cu siguranță, aceste cercetări se pot face mai eficient, iar cei care au expertiză folosesc metode testate pentru a se asigura că rezultatele pe care le obțin sunt corecte. Apoi, în căutările mele am aflat sau am confirmat detalii istorice care sunt bine cunoscute nu doar istoricilor, dar și celor cu o cunoaștere generală a istoriei mai bună decât a mea. Pentru mine, călătoria aceasta este o ocazie foarte bună să învăț istorie într-un mod care îmi este nu doar atractiv, ci chiar adictiv. Aceeași explicație o datorez despre informațiile genetice pe care le voi include: citesc genetică și încerc să o înțeleg, dar nu dețin expertiză în această zonă. Atât descoperirile documentare, cât și cele legate de ADN, nu sunt decât observațiile unei persoane care încearcă să înțeleagă mai multe despre istoria familiei ei extinse.
Ce putem afla cu ajutorul testelor ADN
Unul dintre primele lucruri pe care le află un om originar din România care își face un test ADN oferit de vreuna din companiile de pe piață (cum ar fi AncestryDNA, 23andme, sau MyHeritage) este că nici una dintre ele nu pot confirma o origine „românească”. De exemplu, conform MyHeritage, profilul genetic al utilizatorilor din România include componente balcanice, grecești, est europene, nord și vest europene, iberice și italiene. Mulți dintre cei care au făcut testul sunt dezamăgiți de împărțirea în categorii atât de generice, cum ar fi „balcanic” sau „est european”. Companiile însă se apără susținând că profilurile genetice ale populațiilor din aceste zone sunt foarte apropiate, și în mare măsură se suprapun. ADN-ul nostru nu se circumscrie granițelor politice curente dintre țări.
În funcție de companie, rezultatul la un astfel de test include o listă de procente „etnice”, în urma comparării cu baza lor de date, și o listă de „rude” genetice (genetic matches), organizată în funcție de distanța estimată până la cel mai apropiat strămoș comun. Aceste rude sunt numite generic „veri”. [Am să mă refer și eu la aceste rude estimate cu termenul de veri.] De obicei, rezultatele includ și probabilitatea ca aceste înrudiri să fie reale. 99,9% din bagajul nostru genetic este comun: dacă ne întoarcem în timp suficient de mult, toți suntem înrudiți. Însă nu acesta este genul de înrudire pe care îl caută majoritatea utilizatorilor. Astfel încât companiile utilizează o serie de algoritmi care să îi ajute să determine în ce măsură anumite similitudini indică existența unui strămoș comun recent. Aceste calcule se bazează pe câțiva indicatori, cum ar fi SNP și cM. SNP, prescurtare pentru polimorfisme nucleotidice unice, sunt porțiuni din cromozomi care conțin informații genetice. Aceste informații diferă de la individ la individ și se transmit genetic, însă nu constant în același mod pe parcursul mai multor generații. cM (sau centimorgan) este o unitate de măsură a distanței dintre două secvențe de ADN. Cu cât mai multe SNP au în comun, și cu cât porțiunile identice de ADN sunt mai mari, cu atât este mai probabil că două persoane au un strămoș comun recent.
Mama mea îmi este prezentată pe site-ul AncestryDNA ca fiind... mama mea, cu grad de probabilitate „extrem de mare”. Cu cât relația estimată este mai îndepărtată, cu atât estimările sunt mai precaute, nu doar în termeni de probabilitate a faptului că doi indivizi sunt înrudiți, cât și a gradului de înrudire: putem determina că mama mea genetică este mama mea genetică, dar nu putem ști cu siguranță, doar uitându-ne la informațiile genetice, că verișoara mea de gradul 5 este fix de gradul 5 și nu 4 sau 6. Porțiunile diferite și cele în comun variază, și cu fiecare generație se amestecă cu cele ale celuilalt părinte genetic. Bagajul genetic transmis de la un strămoș anume se diluează astfel cu fiecare generație în feluri care nu pot fi prezise exact.
O mamă, acum multe mii de ani, este și mama strămoașelor mele pe linie maternă, și a lui Ötzi, omul ghețarilor.
Când ne aflăm la începutul căutării, ne putem aștepta ca simpla cunoaștere a câtorva nume din familie să ne fie de folos în identificarea strămoșilor comuni cu o rudă îndepărtată: eu cunoșteam 4 nume din familia mea. Fiecare avem doar câte doi părinți genetici și patru bunici. Aceasta însă înseamnă 8 străbunici, 16 stră-străbunici... 128 străbunici de gradul 5 și 4.096 străbunici de gradul 10! 128 de străbunici de gradul 5 înseamnă 128 de nume de familie. În plus, se prea poate ca până la noi să nu se fi păstrat o moștenire genetică detectabilă de la vreunul anume din cei 4.096 de străbunici de gradul 10 pe care îi avem – deși fiecare dintre ei a fost esențial pentru ca noi să existăm.
Unele companii permit ca utilizatorii să își descarce informațiile despre profilul genetic propriu (raw data), pe care apoi le pot încărca pe site-urile altor companii sau organizații. De exemplu, GEDmatch.com este un site creat și administrat de genealogi voluntari. Include o serie de algoritmi de categorizare a etnicității, o listă de veri și posibilitatea de a studia de unde și până unde se găsesc porțiunile în comun (chromosome browser). GEDmatch permite și comparația cu ADN-ul extras din rămășițe umane arhaice: de exemplu, eu am segmente de ADN mai mari de 4 cM și 400 SNP în comun cu BR2, descoperit în Ludas-Varjú-dűlő în Ungaria, care a trăit acum mai mult de 3.000 de ani, cu LBK (prescurtare de la Linearbandkeramik, sau cultura ceramicii liniare, din perioada neolitică), descoperit în Stuttgart, care a trăit acum mai mult de 7.000 de ani, și cu Ust-Ishim, descoperit în vestul Siberiei, și care a trăit acum mai mult de 45.000 de ani. Aceste rezultate spun o poveste despre migrațiile populațiilor, cu mii de ani în urmă.
Organizații cum ar fi National Geographic oferă teste care refac traseul parcurs de strămoșii noștri în ultimii 200.000 de ani și de la plecarea lor din Africa. National Geographic, ca și 23andme, comunică utilizatorilor și haplogrupurile de care aparțin. Un haplogrup este o linie de descendență pe linie maternă sau paternă care se trage dintr-un strămoș comun în urmă cu mii sau zeci de mii de ani. Pe linie maternă, apartenența la un haplogrup se determină în funcție de informațiile din mitocondrii, structuri din cadrul celulelor cu funcția de a produce energie. Aceste structuri se transmit de la mamă la copii și se află în citoplasma ovulelor. Atunci când doi oameni concep un copil, ei contribuie în măsură aproximativ egală (în jur de 50% și 50%) la compoziția ADN-ului nuclear al acestuia, iar în plus mama contribuie ADN mitocondrial. Haplogrupul meu este K1c1a, și se regăsește la 1 din 21.000 de persoane testate de 23andme. Celebrul Ötzi, omul ghețarilor, descoperit în 1991 în munții Alpi, și care a trăit în urmă cu peste cinci mii de ani, aparține și el aceluiași haplogrup matern (K1): o mamă, acum multe mii de ani, este și mama strămoașelor mele pe linie maternă, și a lui Ötzi.
Compania 23andme oferă și analiza predispozițiilor genetice, de la cele distractive (cum ar fi capacitatea de a detecta un anumit gust sau miros sau de a beneficia de efectele cafelei), la cele grave (cum ar fi riscul de Parkinson sau de cancer de sân). Un raport mai complet (și mai complex) poate fi achiziționat de pe site-ul promethease.com, unde sunt colectate și aduse la zi informații culese de pe SNPedia, o bază de date care include publicații științifice în domeniu. Cunoașterea acestor corelații sau predispoziții este dificil de gestionat, pentru că nu știm cum se va comporta fiecare genă și care predispoziție se va confirma. Nu doar pentru că viața fiecărei persoane este un cocktail de caracteristici genetice, stil de viață, condiții de mediu, și alte circumstanțe, ci și pentru că efectiv știința astăzi nu poate determina cum vor interacționa genele între ele. Riscurile, acestea și altele (legate, de exemplu, de securitatea datelor și posibilele utilizări viitoare ale informațiilor despre ADN-ul oamenilor) ridică întrebări importante de etică.
O altă informație interesantă pe care o comunică 23andme și National Geographic constă în identificarea de ADN moștenit de la homo neanderthalensis: omul de neanderthal. Omul de neanderthal a fost considerat mult timp atât primitiv în raport cu homo sapiens, cât și dispărut cu desăvârșire. Studii mai recente arată însă nu doar că omul de neanderthal a fost subestimat, ci și că oamenii de astăzi poartă și ADN de neanderthal: se estimează că între 1 și 4% din ADN-ul omului euro-asiatic modern provine de la homo neanderthalensis.
Revenind la rezultatele mele, așa cum era de așteptat, cei mai apropiați veri sunt prea îndepărtați pentru ca modestul meu arbore genealogic sa fie de folos pentru a dibui strămoșii comuni. Utilizatorii români sunt încă destul de rari. O persoană obișnuită din SUA care face testul ADN al uneia dintre companiile mari se poate aștepta să primească o listă conținând câțiva veri de gradul 2-3, sute sau mii de veri de gradul 4-6, și apoi și mai mulți de gradul 6+. Dacă își completează arborele genealogic cu câteva generații, se poate aștepta să primească și notificări de strămoși comuni. Cei mai apropiați veri ai mei pe site-ul AncestryDNA sunt câteva persoane estimate ca rude de gradul 4-6, restul fiind mai îndepărtați. Nici una din cele 230 de persoane din arborele meu genealogic nu se află și în arborele genealogic al altei persoane de pe site, cel puțin nu cu același nume.
O proporție mică din bagajul meu genetic, moștenită de la tatăl meu, provine din populația evreilor Ashkenazi. Această moștenire se află cu precădere pe cromozomul 12. Utilizatorii care îmi sunt identificați ca veri și care provin din această populație au aceeași porțiune de pe cromozomul 12 în comun cu mine, pe oricare din site-urile care oferă chromosome browser (Family Tree DNA, 23andme, sau GEDmatch). Aceste persoane îmi sunt estimate ca rude de gradul între 3 și 5. Una dintre ele este expertă în studii ebraice și genealogie. Am contactat-o și mi-a explicat că, datorită endogamiei practicate în cadrul acestei populații pe parcursul a foarte multe generații, rudele îndepărtate par mult mai apropiate dacă ne uităm doar la ADN. Endogamia constă în obiceiul căsătoriei în cadrul unui grup restrâns: de exemplu, între veri. O explicație mai detaliată a acestui fenomen puteți citi aici. Acesta este numai unul dintre modurile în care informațiile genetice pot să fie înșelătoare atunci când nu sunt corelate cu informații relevante despre istorie și populații.
Străbunicul și bunicul meu s-au născut în același sat, dar în țări diferite.
Pe toate aceste site-uri, majoritatea verilor mei sunt din America de Nord: SUA sau Canada. Puțini sunt originari din România. Mulți utilizatori, mai ales cei din România, nu răspund la mesaje și nu își completează profilul de pe site cu informații personale sau arbore genealogic; sau, dacă au arbore genealogic, nu este accesibil. Deocamdată am confirmat înrudirea genetică într-un singur caz, și acolo am avut marele ajutor al unui nume rar din familia mamei mele. În alte câteva cazuri, din motive geografice sau de nume familiare, cred că suntem aproape de a identifica strămoșii comuni, dar ne lipsesc încă niște piese din puzzle.
Răsfoind prin paginile de nume și arbori genealogici, la un moment dat am început să observ nume de oameni sau de regiuni care se repetă. De exemplu, multe din persoanele din lista mea au strămoși în anumite zone din Ucraina, cum ar fi Galiția - în special Ternopil și Ivano-Frankivsk. În unele cazuri este vorba despre persoane cu arbori genealogici foarte bine documentați: unii utilizatori au zeci de mii de nume în arborele genealogic, iar acești strămoși anume sunt singurii din Europa de Est. Au avut loc migrații, atât benevole cât și forțate, între zonele acestea și cele care îmi sunt cunoscute din propriul arbore genealogic. Apoi, din satul bunicului meu până în orașul Ternopil sunt mai puțin de 200 de kilometri, iar până în Ivano-Frankivsk mai puțin de 140 de kilometri. Mai mult, satul bunicii mele paterne se află la doar 50 de kilometri de satul lui, în România de astăzi (bunicul meu, bucovinean din nord, și bunica, bucovineancă din sud, s-au cunoscut în București în anii '40).
La rândul lor, persoanele din America de Nord care se află în lista mea de veri tind să fie din anumite zone: cum ar fi Saskatchewan, în Canada. Unii dintre strămoșii acestor oameni au migrat într-acolo la începutul anilor 1900. În unele cazuri, sunt greu de aflat numele lor originare. Nu era întotdeauna în interesul lor să își păstreze identitatea în felul în care mulți dintre noi considerăm dezirabil astăzi. Era mai ușor și pentru ei și pentru cei din jurul lor să aibă nume ușor de pronunțat, și să își construiască o identitate în țara care i-a primit. Unii oameni își adaptau sau schimbau cu totul numele încă de pe drum. Apoi, în perioade diferite și zone diferite se declarau apartenențe etnice diferite. Mai mult decât atât, în funcție de perioadă, un om dintr-un sat din nordul Bucovinei se poate să se fi născut în Principatul Moldovei, în Imperiul Habsburgic, în Imperiul Austro-Ungar, în România, în URSS, sau în Ucraina. De exemplu, străbunicul și bunicul meu s-au născut în același sat, dar în țări diferite: Imperiul Austro-Ungar și respectiv România. Astăzi, satul lor este în Ucraina. La rândul lor, unii dintre descendenții emigranților de demult știu un nume de țară de origine, dar fără locația și contextul istoric exacte nu pot identifica despre ce țară de astăzi este vorba. De exemplu, știu că strămoșii lor au venit din „Austria”, care pe hartă pare departe de România și Ucraina de azi, dar care în trecut a acoperit și zona strămoșilor mei. În fine, chiar și stând în același loc, numele oamenilor erau înregistrate documentar diferit în funcție de epocă, situația politică, sau evoluții lingvistice.
Ce am descoperit în registrele bisericești
Având prea puține informații despre propriul arbore genealogic, încercările de a verifica aceste conexiuni genetice erau sortite eșecului. Astfel încât am încercat să îl extind. Unele dintre companii, cum ar fi Ancestry.com și MyHeritage, oferă acces la milioane de documente istorice care includ liste de pasageri, certificate de naștere sau căsătorie, ori date din recensăminte. Însă foarte puține astfel de documente din România sunt accesibile. Pentru cineva din România, potențialul de a crește un arbore genealogic cu ajutorul acestor resurse este limitat, cu excepția situației în care are rude identificabile care au emigrat către țări cum ar fi Marea Britanie, SUA sau Canada. Sau cu excepția situației în care Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă, cunoscută mai popular după numele de Biserica Mormonă, deține cópii după documente bisericești din zona respectivă. Această biserică are o bază de date enormă, care include și cópii pe microfilm după registre bisericești din Ucraina de astăzi, inclusiv din satul bunicului meu. În acord cu Arhivele Statului din Ucraina, biserica oferă acces online la versiunea digitală a acestor microfilme. Când am descoperit că acestea există, accesul era permis doar pentru membrii bisericii sau în anumite locații ale bisericii, numite „Centre de istorie a familiei”. Un astfel de centru se află chiar în orășelul în care locuiesc eu, în nordul Suediei. (Acum, accesul este liber pe site-ul lor, familysearch.org.)
Într-o seară de noiembrie a anului trecut am vizitat acest centru, am luat loc la terminalul lor dintr-o săliță retrasă, și în câteva minute mă uitam la înregistrarea nașterii bunicului meu, apoi a surorii lui, am aflat numele de dinainte de căsătorie al străbunicii mele, numele părinților ei și ai străbunicului meu, numele fostei lui soții, ale copiilor lor, numele unor frați și surori ai străbunicilor. Cu această ocazie, am aflat că nu sunt doar a doua persoană cu numele meu din familia mea, așa cum crezusem, ci cel puțin a patra: străbunicul meu a avut o soră și o nepoată de frate cu același nume.
Gripa spaniolă ar fi putut să șteargă și ramura familiei care te-a făcut posibil.
De la zeci de ani și peste 2.000 de kilometri distanță am putut consulta documente despre care patru generații din familia mea am fost convinși că nu mai există. Am putut din câteva clicuri să îmi populez arborele genealogic până mult mai departe decât mi-am imaginat că va fi vreodată posibil: astăzi cunosc și nume ale bunicilor străbunicilor mei, și chiar și numele unui străbunic al străbunicii mele. Am aflat detalii despre care nu am crezut că ar putea exista vreo urmă, despre relații personale și înrudiri prin alianță. De exemplu, atunci când străbunica s-a căsătorit cu străbunicul, fratele ei era căsătorit cu verișoara străbunicului.
Pe străbunicul meu îl știu doar din fotografii, adult, sobru, cu o mustață îngrijită. Răsfoind registrele, aveam să aflu că mama lui a murit dând naștere unui copil care nu a supraviețuit. Ea avea 43 de ani, iar străbunicul meu avea 9 ani. Au trecut 120 de ani de atunci, dar eu acum aflam. Străbunicul meu și-a pierdut nu doar fiul, ci și mama când aceștia aveau aceeași vârstă; m-am întrebat dacă s-a gândit la asta, în lunile de după pierderea fiului său.
Din păcate, documentele disponibile acoperă doar perioada dintre 1840 și 1930, iar până în 1874 sunt completate cu caractere chirilice. În plus, sunt amestecate, incomplete, unele foarte greu de deslușit, și fiecare numără în jur de 800 de pagini. Unele din ele sunt fructe otrăvite: registre despre decese. Pe măsură ce am crescut arborele genealogic cu născuți, fie și o privire rapidă în registrele despre decese a necesitat închiderea prematură a multor ramuri. Străbunicul meu a avut cel puțin două surori care au murit înainte de vârsta de doi ani. O soră a bunicului meu a murit la 9 luni, de dizenterie. O alta la 7 luni, de „tuse măgărească”. Un unchi al străbunicii mele și-a pierdut viața „ucis de copac”, la 38 de ani, lăsând cel puțin patru copii în urmă. Fiul lui a murit tot la 38 de ani, în 1918, de „gripă spaniolă”. Pagină după pagină, între septembrie 1918 și februarie 1919, gripa spaniolă a luat peste 50 de oameni din sat. Printre aceștia s-a aflat și un frate al bunicului meu, care a murit la vârsta de doar două luni. Gripa spaniolă a ucis milioane de oameni pe tot globul în acea perioadă, însă abia vizualizarea unui astfel de registru și recunoașterea de nume familiare te fac să o percepi într-un mod personal, care a afectat viața unor oameni fără de care nu ai fi existat. A fost acolo, în sânul familiei, ar fi putut să șteargă și ramura familiei care te-a făcut posibil. M-am simțit ca cineva care cunoștea niște spoilere ale acestor istorii. Știam cine nu a murit atunci. Știam că numele străbunicilor și al bunicului meu nu le voi întâlni printre cei decedați.
Datorită acestor registre, am aflat despre moartea acestor frați ai bunicului meu înainte de a afla că au existat. Nici el nu i-a cunoscut, totul întâmplându-se înaintea nașterii lui. Aceasta nu este singura poveste despre trecut și despre boli contagioase pe care o spun registrele despre decese. Registrele sunt pline de copii, uneori mai mulți din aceeași familie pe aceeași pagină, decedați la câteva zile unul de altul. Se murea de difterie (pagini întregi de copii), de „cârcei la stomac”, de „durere de inimă”, de „aprinderea grumazului”, de „oftică”, de „nădușală”, pentru că „s’au spânzuratu” (numai bărbați), „s’a stîlcit prin cădere”, sau „omorîtă cu toporul de bărbatul său” (o fată de 16 ani). Un tânăr de 28 de ani a murit pentru că „s’a înpușcat prin nebăgare de samă”. Mulți copii mureau pentru că erau „slabu născutu”, și multe femei mureau de „naștere grea”. Persoane trecute de 60 de ani decedau de „slăbăciunea bătrânețelor”.
Și celelalte registre stau mărturie despre percepțiile vremii. În jurul anului 1850, copiii se nășteau unui bărbat, prenume, nume, ocupație, localitate de origine, în primul rând, și apoi unei femei, prenume și atât. Spațiu mare pentru el, căsuță micuță pentru ea, suficientă pentru prenumele ei. În cazul copiilor „ilegitimi”, se notau și numele și localitatea de origine ale tatălui mamei. Când doi oameni se căsătoreau, ei erau ai taților lor. Când o femeie căsătorită deceda, ea era a soțului ei. Când decedau un copil sau un bărbat adult, ei erau ai tatălui lor: atât, numele mamei nu era notat deloc (decât, din nou, dacă persoana decedată era născută „ilegitim”). Parcurgând aceste pagini, mă gândeam că dacă un extraterestru le-ar citi neștiind cum se reproduc oamenii, ar înțelege că bărbații fac copii. Femeile sunt și ele prezente, în plan secundar – ceea ce reflectă statutul de inferioritate juridică al femeilor față de bărbați în vremea aceea.
Când doi oameni se căsătoreau, ei erau ai taților lor. Când o femeie căsătorită deceda, ea era a soțului ei.
În jurul anului 1870 însă, deși registrele nu se schimbaseră semnificativ în această privință, în căsuța alocată mamei erau înghesuite mai multe informații. Numele mamelor mirilor sau ale părinților „pruncilor” au început să își facă apariția și ele în registre. În jurul anului 1890, spațiul dedicat mamei și tatălui era egal – în aceeași ordine, întâi tatăl, apoi mama. Din registrele de nașteri am mai aflat că se nășteau mulți copii „ilegitimi”. Unele din aceste mame se căsătoreau ulterior. Odată născut „ilegitim”, dacă nu era recunoscut ulterior de noul soț al mamei, un copil păstra această mențiune toată viața. Spre finele anilor 1880, erau în uz mai multe expresii pentru nașterea în afara căsătoriei: „nelegitim”, „fiu în afară de lege”, „afară de cununie”, „nelegiuit”. Vârsta la care se cununau oamenii era în jur de 20 de ani. Am văzut cazuri în care mirele era mult mai în vârstă decât mireasa, iar uneori mireasa foarte tânără (14 ani). Am văzut și cazuri în care mireasa era considerabil mai în vârstă decât mirele. În jurul anului 1920, dacă o mireasă era văduvă sau divorțată, imediat după prenumele ei se notau prenumele și numele fostului soț, iar apoi ale părinților ei. Dacă mirele era văduv sau divorțat, nu se menționa numele fostei soții.
În 1889 a murit Eva, o „femee bătrână din Galiția, trăitoare lung timpu” în sat, iar în 1869 într-un sat învecinat s-a născut Domnica, fiica lui Niculai, „țigan din lumea largă”. După ce am citit despre sute de evenimente din viețile unor „țărani” (marea majoritate), „pălmași”, „lingurari”, sau „servitori”, într-o zi am dat peste o cununie ieșită din comun, între un „proprietariu mare de la Viena” și fiica unui „rentier cetățean” (în vremea în care exista încă votul cenzitar). Am gugălit proprietariul și am aflat că făcea parte dintr-o familie celebră de boieri moldoveni, foarte influentă în zonă în acea perioadă: Vasilco/Wassilko.
Din 1892 și până la cele mai recente documente disponibile, în 1930, evenimentele erau arhivate de către Michail Nichițovici, preotul paroh al bisericii locale, al cărui nume însoțea fiecare înscriere. Numele lui mi-a devenit familiar prin apropierea de strămoșii mei și prin rolul de păstrător al cunoașterii despre trecerea lor prin viață. Răsfoind arhivele, am întâlnit și înregistrarea nașterii unuia dintre fiii lui, Ciprian. Numele lui Michail Nichițovici apare și în alte documente istorice. A făcut parte dintr-o familie despre care se povestește și azi, și despre care în 2015 la Cernăuți a fost publicată o carte. Conform profesorului Corneliu Nichițovici, în studenție Michail Nichițovici a fost coleg în Cernăuți cu Ciprian Porumbescu și membru alături de el în societatea Arboroasa, premergătoarea societății Junimea. Conform aceleiași surse, Ciprian, fiul lui Michail Nichițovici, și-a pierdut viața în urma deportării în Siberia.
Cum m-am asigurat că înțeleg corect relațiile de rudenie din registre
În sat erau mai multe familii care împărțeau același nume; uneori chiar mai multe persoane cu același nume și prenume. Poate erau rude, poate nu erau. Pentru că am știut numele, data, și locul nașterii bunicului meu și ale surorii lui, ei au fost un punct de pornire foarte bun. Odată ce am găsit înregistrările nașterilor lor, am aflat numele originar al mamei lor și numele bunicilor lor din ambele părți. Cu aceste informații, am putut căuta frați ai străbunicilor mei. Odată ce am avut numele lor, am căutat copii care li s-au născut: verii bunicului meu. Am încercat să am întotdeauna cel puțin două elemente care indicau că o relație de rudenie este reală: cum ar fi corespondența între numele ambilor părinți sau numele tatălui și al bunicului, sau nume și dată de naștere. Sigur că este posibil să fi făcut unele greșeli: în același sat ar putea exista doi Ion Popescu ambii fiii câte unui Vasile Popescu, și născuți în cam aceeași perioadă.
Am făcut un fișier separat cu rezultatele despre care sunt semne de întrebare, ca să pot reveni cu ușurință la ele atunci când am mai multe motive să le consider corecte. Este posibil ca în acest fel să fi exclus din arborele genealogic persoane care nu trebuiau excluse, dar prefer să nu greșesc în cealaltă direcție. De exemplu, în 1905, un bărbat cu numele străbunicului meu a avut un copil în cadrul căsătoriei cu o femeie al cărei nume nu corespunde cu al primei lui soții. Este posibil ca străbunicul meu să fi devenit tată la 17 ani, cu o altă soție, însă este improbabil, și fără mai multe indicii am preferat să pun deoparte această informație.
Epilog
Epilogul, într-un fel sau altul, urmează. Prezența mea pe aceste site-uri este un năvod digital pe care l-am aruncat și despre care sper ca în timp să mă ajute să aflu mai multe despre strămoșii mei și eventuali alți urmași ai lor. Companiile care comercializează kit-uri ADN au intrat destul de recent pe piața românească, și va dura până vor atrage mai mulți utilizatori: fie genetic, fie genealogic. În alte țări au o prezență mai răspândită, iar documentele genealogice sunt mai ușor accesibile. Programe TV cum ar fi „Who do you think you are?” în Marea Britanie, SUA, și Australia, au stimulat interesul pentru genealogie în aceste țări. În acest program, în fiecare episod o persoană cunoscută publicului este ajutată să afle mai multe despre strămoșii săi, consultând atât experți genealogi, arhiviști, medici, juriști, cât și documente relevante.
Site-uri cum ar fi geni.com, dar și majoritatea companiilor care analizează mostrele de ADN, oferă și sprijin pentru creșterea arborelui genealogic. Multe persoane le folosesc pentru această facilitate, și pentru a putea identifica strămoși comuni cu alți utilizatori, fără să își facă și testul ADN. Geni.com are ambiția de a realiza un mare arbore genealogic al întregii umanități (the World Family Tree). Compania susține că mai mult de 125 de milioane de utilizatori ai site-ului se regăsesc deja în acest arbore. (Nu și eu.) În paralel, și pe baza analizelor genetice, proiectul Genographic al National Geographic construiește arborele genetic al umanității. În cuvintele directorului fondator al acestui proiect, Spencer Wells, „în ADN-ul tău se află cea mai mare carte de istorie scrisă vreodată”.
Informațiile din genele noastre sunt un păienjeniș care ne organizează și în cele din urmă ne unește în povestea omenirii: dacă mergem suficient de mult înapoi în timp, toți suntem înrudiți. Toți oamenii din afara Africii sunt urmașii unor migranți, iar ADN-ul nostru nu se supune convențiilor politice de astăzi. Astfel de informații au potențialul să ne ajute să învățăm istorie într-un mod intim, personal, și să înțelegem într-un mod mai profund drumul prin care s-a ajuns la noi.
